AFFAIRE STORTI c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA STORTI c. ITALIA (Cercetarea nr. 47002/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINIF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din: domnii J.-P. Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, renunță hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, dl Aldo, M. Maria și dl Angelo Storti au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 21 ianuarie 1997 în temeiul art. 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (precum Convenția privind Drepturile Omului) la data de 22 martie 1999 cu numărul de dosar 47002/99. Reclamanții sunt reprezentați de domnul A. Storti, pensionat. Guvernul italian (adică mai mult decât atât) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 februarie 2000. La 6 februarie 1989, reclamanții l-au numit pe domnul B. în fața judecătorului de judecată din Casalmaggiore (Cremona) pentru a obține demolarea unei construcții construite cu încălcarea normelor de urbanism. Ședința din 21 februarie 1989 a fost trimisă la 27 iunie 1989 la cererea pârâtului. Următoarea ședință a fost prezentată la 28 noiembrie 1989 pentru a permite Consiliului reclamanților să examineze memoriul depus de domnul La această dată, procedura a fost întreruptă, din cauza eliminării tribunalului din Casalmaggiore (Cremona), și a recidivat la 19 octombrie 1990 în fața instanței judecătorești din Cremone. Avocații părților care nu au prezentat cazul la 15 La 24 mai 1991, judecătorul a fixat această audiere la 22 noiembrie 1991, dar a trebuit s-o amâne la 27 martie 1992 din cauza decesului consiliului reclamanților. La 10 februarie 1995, domnul B. a făcut apel la această decizie în fața tribunalului din Cremona. Părțile s-au prezentat la ședința din 30 martie 1995, trimisă la 3 iunie 1995, apoi la 19 octombrie 1995 din cauza absenței avocaților. După o trimitere solicitată de aceștia, judecătorul de punere în funcțiune a stabilit data de 22 februarie 1996 ședința de prezentare a concluziilor. O nouă trimitere, la 23 mai 1996, a avut loc la cererea noului consiliu al reclamanților. La această dată, judecătorul a trimis cazul la 10 mai 1999 în fața camerei competente a Tribunalului pentru deliberare. Ulterior, președintele Tribunalului a înaintat data acestei ședințe la 18 septembrie 1997, prin care se atribuie cauza colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio Ca urmare a unei trimiteri, Tribunalul a statuat la 20 noiembrie 1997. printr-o hotărâre din 28 decembrie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 3 noiembrie 1998, instanța a acceptat cererea reclamanților. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 1 din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la data de 6 februarie 1989 și s-a încheiat la data de 3 noiembrie 1998. 12. Prin urmare, a durat mai mult de nouă ani și opt luni pentru două instanțe. 13. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 15. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit Curtea, Curtea consideră că . 17. În speță, Curtea nu are nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Ea respinge această parte a cererii. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 14 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 18. Reclamanții solicită, de asemenea, 12 638 695 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi Cu toate acestea, în cauzele de durată a procedurii, nu mai este mai puțin adevărat că, în cauzele de procedură, prelungirea procedurii de investigare a unei cauze mai mult decât termenul rezonabil mai mult decât este necesar, duce la o creștere a cheltuielilor suportate de solicitant. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 300 000 În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, afirmă că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Déclare că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 14 000 000 (14 milioane) lire italiene pentru daune morale și 300 000 (trei sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 16 ianuarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE STORTI c. ITALIE

(Requête n°

47002/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 janvier 2001

DÉFINITIF

16/04/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Storti c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de :

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

B.

Conforti

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Aldo, M

me

Maria et M. Angelo Storti (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 janvier 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 47002/99.

Les requérants sont représentés par M. A. Storti, retraité. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000.

EN FAIT

3.

Le 6 février 1989, les requérants assignèrent M. B. devant le juge d'instance de Casalmaggiore (Crémone) afin d'obtenir la démolition d'une construction bâtie en violation des règles d'urbanisme.

4.

L'audience du 21 février 1989 fut renvoyée au 27 juin 1989 à la demande du défendeur. L'audience suivante fut remise au 28 novembre 1989 afin de permettre au conseil des requérants d'examiner le mémoire déposé par M. B. A cette date, la procédure fut interrompue, en raison de la suppression du tribunal d’instance de Casalmaggiore (Crémone), et reprit le 19 octobre 1990 devant le juge d’instance de Crémone. Les avocats des parties n'ayant pas comparu, le juge renvoya l'affaire au 15

février

1991, quand le conseil des requérants demanda la fixation de l'audience de présentation des conclusions.

5.

Le 24

mai 1991, le juge fixa cette audience au 22

novembre

1991, mais il dut la reporter au 27

mars 1992 à cause du décès du conseil des requérants. L'affaire fut mise en délibéré le 18 février 1994. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 1

er

avril 1994, le juge d’instance fit droit à la demande des requérants.

6.

Le 10 février 1995, M. B. fit appel de cette décision devant le tribunal de Crémone. Les parties se présentèrent à l'audience du 30

mars 1995, renvoyée au 3 juin 1995, puis au 19

octobre 1995 à cause de l'absence des avocats. Après un renvoi demandé par ceux-ci, le juge de la mise en état fixa au 22

février 1996 l'audience de présentations des conclusions. Un nouveau renvoi, au 23

mai 1996, eut lieu à la demande du nouveau conseil des requérants. A cette date, le juge renvoya l'affaire au 10

mai 1999 devant la chambre compétente du tribunal pour la mise en délibéré.

7.

Par la suite, le président du tribunal avança la date de cette audience au 18

septembre

1997, attribuant l'affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

).

8.

Suite à un renvoi, l’audience se tint le 20 novembre 1997. Par un jugement du 28

décembre 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 3

novembre 1998, le tribunal fit droit à la demande des requérants.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 6 février 1989 et s’est terminée le 3 novembre 1998.

12.

Elle a donc duré plus de neuf ans et huit mois pour deux instances.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

16.

Les requérants s’en remettent à la Cour quant au préjudice matériel et moral qu’ils auraient subis.

17.

La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche,

la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 14

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

18.

Les requérants demandent également 12

638

695

ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

19.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). Cependant, il n’en demeure pas moins que dans des affaires de durée de procédure le prolongement de l’examen d’une cause au-delà du « délai raisonnable » entraîne une augmentation des frais à la charge du requérant. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour considère raisonnable la somme de 300

000

ITL et l’accorde à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

20.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 14

000

000 (quatorze millions) lires italiennes pour dommage moral

et 300

000 (trois cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président