AFFAIRE PICCOLI c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA PICCOLI c. ITALIA (solicitarea nr. 47003/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINITIVF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Piccoli c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din: domnii J.-P. Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, renunță hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Carmine Piccoli ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 4 februarie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la Lisabona). Cererea a fost înregistrată la data de 22 martie 1999 sub numărul de dosar 47003/99. Reclamantul este reprezentat de M. V. Albano, avocată la Milano. Guvernul italian (adică la data de 29 februarie 2000.) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 29 februarie 2000. ÎN FAȚĂ la 20 februarie 1990, reclamantul a fost desemnat de soacra sa, de fratele său vitreg și de sora vitregă în fața Tribunalului din Chieti pentru a obține deschiderea împărțirii unei moșteniri. La 5 martie 1991, părțile au obținut o trimitere pentru a încerca să ajungă la o soluționare amiabilă a diferendului. În urma eșecului acestei tentative, părțile au solicitat, la 21 mai 1991, o altă trimitere pentru a putea examina expertiza depusă între timp. Ședința din 22 iunie 1990 octombrie 1991 a fost trimisă la cererea părților. La 28 ianuarie 1992, judecătorul pentru punerea în funcțiune a stabilit data prezentării concluziilor la 31 martie 1992. La data respectivă, judecătorul a decis să convoace expertul la 16 iunie 1992 deoarece erau necesare clarificări cu privire la anumite aspecte ale raportului său; în ziua următoare, judecătorul a acordat un termen de 90 de zile pentru depunerea suplimentului de expertiză și a trimis ședința la 24 noiembrie 1992. Această ședință a fost trimisă la 9 martie 1993. Părțile și-au prezentat concluziile la 12 octombrie 1993. aprilie 1994 audierea pledoariilor în fața camerei competente a tribunalului. După două retrimiteri din oficiu, cauza a fost suspendată din cauza mutației judecătorului. La 12 noiembrie 1998, președintele tribunalului a numit un nou judecător și a fixat la ședința următoare la 18 noiembrie 1999. Printr-o ordonanță din 7 decembrie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 10 decembrie 1999, instanța redeschisă la instanță și a dispus un complet de competență. La 15 martie 2000, expertul a depus jurământ. La 12 iulie 2000, expertul a depus raportul său, judecătorul a stabilit la data de 17 ianuarie 2001. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 februarie 1990 și este încă în curs de desfășurare până în prezent. 10. Prin urmare, ea a durat deja mai mult de zece ani și nouă luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma solicitată pentru prejudiciul moral, și anume 25 000 000 000 ITL. Provizioane și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Spune că în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 25 000 000 (25 milioane) lira italiană pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lira italiană pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la 16 ianuarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE PICCOLI c. ITALIE

(Requête n°

47003/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 janvier 2001

DÉFINITIF

16/04/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Piccoli c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de :

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

B.

Conforti

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Carmine Piccoli («

le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 février 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 47003/99. Le requérant est représenté par M

e

V. Albano, avocate à Milan. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000.

EN FAIT

3.

Le 20 février 1990, le requérant fut assigné par sa belle-mère, son demi-frère et sa demi-sœur devant le tribunal de Chieti afin d'obtenir l'ouverture du partage d’un l'héritage.

4.

La mise en état commença le 18 décembre 1990, avec la nomination d'un expert et la prestation de serment de celui-ci. Le 5 mars 1991, les parties obtinrent un renvoi afin d’essayer de parvenir à un règlement amiable du différend. Suite à l'échec de cette tentative, les parties demandèrent, le 21 mai 1991, un autre renvoi afin de pouvoir examiner l'expertise déposée entre-temps. L'audience du 22

octobre 1991 fut renvoyée à la demande des parties. Le 28 janvier 1992, le juge de la mise en état fixa au 31 mars 1992 la date de présentation des conclusions. A cette date, le juge décida de convoquer l'expert au 16

juin

1992 car des précisions sur certains points de son rapport étaient nécessaires. Le jour venu, le juge accorda un délai de quatre-vingt-dix jours pour le dépôt du complément d'expertise et renvoya l'audience au 24 novembre 1992. Cette audience fut renvoyée au 9

mars 1993.

5.

Les parties présentèrent leurs conclusions le 12 octobre 1993, puis le juge fixa au 7

avril 1994 l'audience de plaidoiries devant la chambre compétente du tribunal. Après deux renvois d'office, l'affaire fut suspendue à cause de la mutation du juge. Le 12

novembre 1998, le président du tribunal nomma un nouveau juge et fixa l’audience suivante au 18

novembre

6.

Par une ordonnance du 7 décembre 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 10 décembre 1999, le tribunal rouvrit l’instruction et ordonna un complément d’expertise. Le 15 mars 2000, l’expert prêta serment. Le 12

juillet 2000, l’expert ayant déposé son rapport, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 17 janvier 2001.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 20 février 1990 et est encore pendante à ce jour.

10.

Elle a donc déjà duré plus de dix ans et neuf mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Le requérant réclame 25

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

15.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme demandée au titre du préjudice moral, à savoir 25

000

000

ITL.

B.

Frais et dépens

16.

Le requérant demande également 5

000

000

ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 25

000

000 (vingt-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral

et 5

000

000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président