AFFAIRE PICCOLO c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

07.11.2000

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Non-violation de l'art. 6-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE PICCOLO c. ITALIE (CtEDO, 2000)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA PICCOLO c. ITALIA (Cercetarea nr. 45891/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 noiembrie 2000 DEFINITIVF 07/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Piccolo c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte Fuhrmann Conforti Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 10 octombrie 2000, renunțând hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Carmelo Piccolo ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 5 noiembrie 1996 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( 1999 sub numărul de dosar 45891/99. Guvernul italian ( La 19 noiembrie 1993, reclamantul a atribuit mai multe persoane și societățile lor de asigurări în fața Tribunalului din Roma pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație. La data de 12 februarie 1997, judecătorul a aprobat audierea părților și, în acest scop, a stabilit ședința din 20 februarie 1997. La data respectivă, judecătorul și-a exprimat hotărârea cu privire la o cerere a reclamantului de a obține plata imediată a unui provizion ( Prin ordonanța din 10 mai 1997, al cărei text a fost depus la grefa din aceeași zi, judecătorul a respins cererea reclamantului și a fixat la tribunal următorul termen la 19 februarie 1998. Cele trei ședințe stabilite între această dată și 5 noiembrie 1998 se referă la experiență. La sfârșitul prezentării concluziilor a fost stabilită la 25 martie 1999 și, la cererea președintelui camerei competente, a stat în fața colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio). În ziua următoare, a fost amânată la 23 septembrie 1999. Cu toate acestea, conform informațiilor furnizate de solicitant, între părți s-a ajuns la o soluționare amiabilă la o dată nespecificată din iulie 1997. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 noiembrie 1993 și s-a încheiat în iulie 1997 și, prin urmare, a durat mai mult de trei ani și șapte luni pentru o instanță. 10. Caracterul rezonabil al duratei procedurii de recurs apreciază pe deplin criteriile care decurg din jurisprudența Curții și în funcție de circumstanțele din speță, care impun în acest sens o evaluare globală. 11. Curtea amintește că, în cazul în care este adevărat că competența a durat doi ani și două luni, ceea ce poate părea de primă dată excesiv, ulterior părțile încheie un acord extrajudiciar care a eliminat orice dispută între ele. 12. Cu toate acestea, Curtea consideră că această perioadă de timp poate fi tolerată dacă se apropie, după cum se cuvine, de durata totală a procedurii (a se vedea Hotărârea Andreucci c. Italia din 27 februarie 1992, Seria A nr. 228-G, p. 76, § 17 și Cormio c. Italia, seria A nr. 228-I, p. 94, § 17) 13. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata globală a procedurii în litigiu nu este suficient de importantă pentru a permite să se ajungă la o formă de încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. A spus, cu patru voturi împotriva a trei, că mai mult sau mai puțin nu a încălcat art. 1 din Convenție. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 7 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Dolle J.-P. P. P. P. P. P. P. P. P. P. P. P. P. P. P. P. P. P. P. P. În prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din regulament, expunerea la o opinie dizidentă comună a dlui Tulkens și a dlui Nicolas Bratza, la care se alătură dlui Costa. J. P. S.D. Opinion dizident comun des Judecătorii M. Tulkens și SIR NICOLAS BRATA, la care se aliniază judecătorul costa În opinia noastră, există o încălcare a cerințelor art. 6 alin. (1) din Convenție în acest caz. Chiar dacă o perioadă de trei ani și șapte luni, pentru un singur grad de jurisdicție, într-un caz care nu prezintă o mare complexitate, poate fi considerată, în principiu, acceptabilă, noi observăm că această perioadă este calculată numai până la luna iulie. 1997 în cazul în care reclamantul a făcut cunoscut faptul că a ajuns la un acord cu pârâtul. Cu toate acestea, procedura a continuat cu mult peste această dată și se pare că aceasta era încă pendinte, în primă instanță, în septembrie 1999, adică mai mult de cinci ani și zece luni de la începerea procesului. În opinia noastră, o astfel de perioadă este în mod evident excesivă.