AFFAIRE CORCELLI c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CORCELLI c. ITALIA (Cercetarea nr. 48416/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINIF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Corgeli c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Fuhrmann Kūris Tulkens dnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și al dlui T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend l'hote, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o instanță îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Vincenzo Corgeli ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 24 februarie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 28 mai 1999 sub numărul dosarului 48416/99. Guvernul italian ( Leanza, și de către co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 septembrie 2000. ÎN FAVOAREA sa la 4 iunie 1993, reclamantul a atribuit domnului C.A. și companiei sale de asigurări în fața Tribunalului din Milano pentru a obține repararea daunelor suferite în urma unui accident de circulație. La 7 octombrie 1993, judecătorul de punere în funcțiune a autorizat integrarea contradicției prin convocarea unei alte persoane, dl M., implicată în accident și compania sa de asigurări. noiembrie 1994 pentru a permite această integrare. La 2 iunie 1995, judecătorul l-a declarat pe domnul M. Falsă și a numit un expert stabilind data depunerii jurământului la 29 iunie 1995. La data respectivă, judecătorul i-a acordat expertului un termen de 90 de zile și a amânat cazul la 31 octombrie. 1995. La acea dată, Consiliul reclamantului a depus anumite documente și i-a cerut judecătorului să acorde clientului său o sumă în avans pentru lichidarea definitivă a daunelor. În noiembrie 1995, judecătorul a acceptat această cerere și a fixat noua audiere la 12 martie 1996. În ziua următoare, consiliul reclamantului a solicitat audierea martorilor și o suplimentară de expertiză. La 21 octombrie 1996, judecătorul a repetat această cerere. La 28 decembrie 1996, judecătorul a aprobat audierea martorilor, a refuzat completarea expertizei și a fixat ședința la 6 mai 1997. Această audiere, precum și cea din 16 octombrie 1997 au fost amânate pentru a permite martorilor să se prezinte până la 17 februarie 1998. printr-o ordonanță din 8 mai 1998, judecătorul de punere în funcțiune l-a condamnat pe domnul și compania sa de asigurări la rambursarea sumei de 26 982 000 lire în capital și 9 269 lire în capital 000 de lire în numele intereselor, din care trebuia să se deducă valoarea avansului plătit reclamantului, apoi a fixat la 23 februarie 2000 ședința în fața camerei competente a Tribunalului. Între timp, la 1 februarie 2000, pârâta renunțase la pronunțarea hotărârii în conformitate cu art. 186-4 alineatul (4) din Codul de procedură civilă. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 4 iunie 1993 și s-a încheiat la 1 februarie 2000. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de șase ani și șapte luni pentru o instanță. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 10. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 13 Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere; în schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 12 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 14. Reclamantul solicită, de asemenea, 14 213 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne. 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. PRIN CES, CURTEA, ÎN L A spus că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 000 (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va fi majorată cu un interes simplu cu 3,5 % l an de la data Expiră acest termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Înmânat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE CORCELLI c. ITALIE

(Requête n° 48416/99)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2001

DÉFINITIF

23/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Corcelli c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

W.

Fuhrmann

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

K.

Jungwiert

,

K.

Traja

,

juges

,

M

me

M.

del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Vincenzo Corcelli («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 février 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 28 mai 1999 sous le numéro de dossier 48416/99. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 4 juin 1993, le requérant assigna M. C.A. et sa compagnie d'assurances devant le tribunal de Milan afin d'obtenir la réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation.

4.

Le 7 octobre 1993, le juge de la mise en état autorisa l'intégration du contradictoire par la convocation d'une autre personne, M. M., impliquée dans l'accident et sa compagnie d'assurances. Il renvoya l'affaire au 15 mai 1994. Cette audience fut ensuite remise au 22

novembre 1994 pour permettre ladite intégration. Le 2 juin 1995, le juge déclara M. M. défaillant puis nomma un expert en fixant au 29 juin 1995 la date de prestation de serment. Le jour venu, le juge impartit à l'expert un délai de 90 jours et reporta l'affaire au 31

octobre

novembre 1995, le juge fit droit à cette demande et fixa la nouvelle audience au 12 mars 1996. Le jour venu, le conseil du requérant sollicita l'audition de témoins ainsi qu'un complément d'expertise. Il réitéra cette demande le 21 octobre 1996. Le 28

décembre

1996, le juge admit l'audition de témoins, refusa le complément d'expertise et fixa l'audience au 6 mai 1997. Cette audience ainsi que celle du 16 octobre 1997 furent reportées pour permettre aux témoins de comparaître jusqu’au 17 février 1998. Par une ordonnance du 8 mai 1998, le juge de la mise en état condamna M. M. et sa compagnie d'assurances au remboursement de la somme de 26 982 000 lires en capital et de 9

269

000 lires au titre des intérêts, desquels devait être déduit le montant de l’acompte versé au requérant, puis il fixa au 23

février 2000 l'audience devant la chambre compétente du tribunal. Entre temps, le 1

er

février 2000 la partie défenderesse avait renoncé au prononcé du jugement conformément à l’article 186-4, alinéa 4 du code de procédure civile.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

5.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

6.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

7.

La période à considérer a débuté le 4 juin 1993 et s’est terminée le 1

er

février 2000.

8.

Elle a donc duré plus de six ans et sept mois pour une instance.

9.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

10.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

11.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

12.

Le requérant réclame 1 714 650 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 950

000

000

ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

13.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 12

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

14.

Le requérant demande également 14 213 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

15.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

16.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 12

000

000

(douze millions) lires italiennes pour dommage moral

;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président