AFFAIRE MANCINELLI c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MANCINELLI c. ITALIA (Cercetarea nr. 46994/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINIF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din: domnii J.-P. Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, renunță hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv un resortisant italian, dl Mario Mancinelli ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 25 noiembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( 1999 sub numărul de dosar 46994/99. Guvernul italian (.. ..) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 februarie 2000. La 11 februarie 1984, reclamantul a atribuit societății anonime I. în fața Tribunalului din Teramo pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a închirierii unui local de pârâtă. Anularea cauzei a început la 8 mai 1984. octombrie 1984 și 2 iunie 1992 cinci au fost amânate din oficiu, una a fost amânată de judecător, patru la cererea părților sau din cauza absenței lor, una la cererea reclamantului și două din cauza absenței pârâtei. Prezentarea concluziilor a avut loc la 30 iunie 1992. La acea dată, în fața camerei competente s-a stabilit interdicția la 1 martie 1994. Cu toate acestea, a fost amânată la 26 martie 1996 din cauza unei greve a avocaților. Prin hotărârea din 8 mai 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 17 iunie 1996, instanța a respins cererea reclamantului. Această hotărâre nu a fost notificată reclamantului și aacceptat autoritatea de lucru judecat la 16 septembrie 1997. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 11 februarie 1984 și a fost încheiată la 17 iunie 1996 și, prin urmare, a durat mai mult de 12 ani și patru luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție 12. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea la o parte a acesteia decât imprecise pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 13. Reclamantul solicită 33 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 50 000 000 ITL pentru cel moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 32 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuielile și cheltuielile de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 4 306 500 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și în numele celor suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 32 000 000 (trente-două milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 2,5 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 16 ianuarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE MANCINELLI c. ITALIE

(Requête n°

46994/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 janvier 2001

DÉFINITIF

16/04/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Mancinelli c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de :

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

B.

Conforti

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Mario Mancinelli («

le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22

mars

1999 sous le numéro de dossier 46994/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000.

EN FAIT

3.

Le 11 février 1984, le requérant assigna la société anonyme I. devant le tribunal de Teramo afin d’obtenir la réparation des dommages subis suite à la location d’un local à la défenderesse.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 8 mai 1984. Des seize audiences fixées entre le 30

octobre 1984 et le 2 juin 1992, cinq furent reportées d’office, une le fut par le juge, quatre à la demande des parties ou en raison de leur absence, une à la demande du requérant et deux en raison de l’absence de la défenderesse. La présentation des conclusions eut lieu le 30

juin 1992. A cette date, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 1

er

mars 1994

; toutefois, elle fut reportée au 26

mars 1996 à cause d’une grève des avocats.

5.

Par un jugement du 8 mai 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 17 juin 1996, le tribunal rejeta la demande du requérant. Ce jugement ne fut pas notifié au requérant et acquit l’autorité de la chose jugée le 16

septembre 1997.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 11 février 1984 et s’est terminée le 17 juin 1996.

9.

Elle a donc duré plus de douze ans et quatre mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 33

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 50

000

000

ITL au titre de celui moral qu’il aurait subis.

14.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 32

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 4

306

500

ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et s’en remet pour ceux encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 32

000

000 (trente-deux millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1

000

000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président