SECȚIUNEA I CERNAGLIA c. ITALIA (solicitarea nr. 44385/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 februarie 2001 DEFINIF 27/05/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Cornaglia c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinte al Comisiei Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul Faustino Cornaglia, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 3 iunie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44385/95. Guvernul italian ( La 5 ianuarie 1985, dl C. l-a numit pe reclamant și compania sa de asigurări în fața tribunalului din Casale Monferrato pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în timpul unui accident de circulație. În iulie 1985 au avut loc nominalizarea unui expert. Din cele douăzeci și una de audieri prevăzute între 23 octombrie 1985 și 27 ianuarie 1988, patru au fost dedicate depunerii la grefa documentelor, paisprezece au fost pur și simplu exmatriculate, doi au fost revocați din oficiu și una a fost retrimisă la cererea societății de asigurări. Iulie 1988, una a fost trimisă la cererea dlui C., trei au depus mărturie și una a fost pur și simplu amânată. La 5 octombrie 1988, judecătorul de punere în funcțiune a stabilit data la care au fost prezentate concluziile la 9 noiembrie 1988. februarie 1989. Prin ordonanța din 28 februarie 1989, instanța redeschisă în instanță pentru a permite audierea anumitor martori. La 3 mai 1989, tribunalul a stabilit în culpă în acest scop la 23 iunie 1989. La 12 iulie 1989, judecătorul de punere în funcțiune a amânat cauza la 4 octombrie 1989. În ziua următoare, părțile și-au prezentat concluziile și cinstirea pledoariilor, stabilită la 7 iulie 1989. februarie 1990 a fost amânată din oficiu de trei ori până la 7 noiembrie 1990. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 30 martie 1991, tribunalul l-a declarat pe reclamant responsabil pentru accidentul la 60% și a condamnat compania de asigurări să repare prejudiciul în conformitate cu procentul menționat. La 6 iunie 1991, compania de asigurări interjet a făcut apel la instanța de apel din Torino. Prin ordonanța din 25 octombrie 1991, consilierul de punere în funcțiune a revocat executarea provizorie a sentinței de primă instanță la cererea societății de asigurare. Lanț de pledoarii a avut loc la 25 septembrie 1992. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa la 10 octombrie 1992, instanța de apel a declarat că reclamantul era singurul responsabil pentru accident și l-a condamnat să plătească companiei de asigurări diferența dintre suma plătită de aceasta din urmă în executarea hotărârii de primă instanță și suma datorată efectiv, precum și de plătit lui M. repararea daunelor calculate de instanță și rambursarea cheltuielilor de judecată ale acesteia; această hotărâre putea fi pusă în aplicare începând cu 15 februarie 1993. La 12 iunie 1993, reclamantul s-a ocupat de casare. Dl C. și compania de asigurări au prezentat un recurs incident. La data de 21 septembrie 1995, la tribunalul din 21 septembrie 1995. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 27 decembrie 1995, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. Între timp, la 25 mai 1993, domnul C. a obținut de la tribunalul din Torino o sechestrare imobiliară împotriva reclamantului. Potrivit informațiilor furnizate de acesta din urmă, procedura de executare este încheiată printr-un regulament amiabil la 30 iulie 1996. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. 12. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 5 ianuarie 1985 și sa încheiat la 30 iulie 1996. 13. Prin urmare, a durat mai mult de 11 ani și șase luni pentru trei instanțe. 14. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 16. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 17. Reclamantul solicită 74 657 331 lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și 16 000 000 ITL pentru prejudiciile morale pe care le-ar fi suferit 18. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere.În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma solicitată, și anume 16 000 000 ITL pentru prejudiciul moral.interese moratorii 19. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data de adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 16 000 000 (sesprezece milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va majora dobânda simplă cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 februarie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Michael O
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE CORNAGLIA c. ITALIE
(Requête n°
44385/98)
ARRÊT
27 février 2001
27/05/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Cornaglia c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
MM.
B.
Conforti
,
L.
Ferrari
Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 février 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Faustino Cornaglia (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 juin 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44385/98. Le gouvernement italien («
le
Gouvernement
») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 4 juillet 2000.
3.
Le 5 janvier 1985, M. C. assigna le requérant et sa compagnie d’assurances devant le tribunal de Casale Monferrato afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la circulation.
4.
L’instruction de l’affaire commença le 20 mars 1985. Après un renvoi, les trois audiences qui eurent lieu entre le 26 juin 1985 et le 17
juillet 1985 concernèrent la nomination d’un expert. Des vingt et une audiences prévues entre le 23 octobre 1985 et le 27
janvier 1988, quatre furent consacrées au dépôt au greffe des documents, quatorze furent simplement renvoyées, deux furent reportées d’office et une fut renvoyée à la demande de la compagnie d’assurances. Des cinq audiences qui eurent lieu entre le 10 février 1988 et le 13
juillet 1988, une fut renvoyée à la demande de M. C., trois concernèrent l’audition de témoins et une fut simplement reportée. Le 5
octobre 1988, le juge de la mise en état fixa la date de l’audience pour la présentation des conclusions au 9
novembre
1988.L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 22
février 1989. Par une ordonnance du 28 février 1989, le tribunal rouvrit l’instruction afin de permettre l’audition de certains témoins. Le 3
mai 1989, le tribunal fixa l’audience à cette fin au 23 juin 1989. Le 12
juillet 1989, le juge de la mise en état ajourna l’affaire au 4 octobre 1989. Le jour venu, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries, fixée au 7
février 1990, fut reportée d'office à trois reprises jusqu’au 7 novembre 1990.
5.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 30 mars 1991, le tribunal déclara le requérant responsable de l’accident à 60% et condamna la compagnie d’assurances à réparer le dommage selon ledit pourcentage.
6.
Le 6 juin 1991, la compagnie d’assurances interjeta appel devant la cour d’appel de Turin. L’instruction commença le 24 octobre 1991. Par une ordonnance du 25 octobre 1991, le conseiller de la mise en état révoqua l’exécution provisoire du jugement de première instance à la demande de la compagnie d’assurances. L’audience prévue pour le 12 mars 1992 fut reportée d’office au 18 mars 1992, date à laquelle les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries eut lieu le 25 septembre 1992.
7.
Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 10
octobre 1992, la cour d’appel déclara que le requérant était le seul responsable de l’accident et le condamna à payer à la compagnie d’assurances la différence entre la somme payée par cette dernière en exécution du jugement de première instance et la somme effectivement due, ainsi qu’à payer à M. C. la réparation des dommages calculée par la cour d’appel et à rembourser à celui-ci les frais de justice. Cet arrêt pouvait être mis en exécution à partir du 15 février 1993.
8.
Le 12 juin 1993, le requérant se pourvut en cassation. M. C. et la compagnie d’assurances présentèrent un pourvoi incident. L’audience se tint le 21 septembre 1995. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 27 décembre 1995, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant.
9.
Entre-temps, le 25 mai 1993, M. C. avait obtenu par le tribunal de Turin une saisie immobilière à l’encontre du requérant. Selon les informations fournies par ce dernier, la procédure d’exécution s’est terminée par un règlement amiable le 30 juillet 1996.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
11.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
12.
La période à considérer a débuté le 5 janvier 1985 et s’est terminée le 30 juillet 1996.
13.
Elle a donc duré plus de onze ans et six mois pour trois instances.
14.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
15.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
16.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
17.
Le requérant réclame 74 657 331 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 16 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
18.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme demandée, à savoir 16 000 000 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Intérêts moratoires
19.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 16 000 000 (seize millions) lires italiennes pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 février 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente