AFFAIRE PICCIRILLO c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA PICCIRILLO c. ITALIA (solicitarea nr. 45878/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 noiembrie 2000 DEFINITIVF 07/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte Fuhrmann Conforti Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 10 octombrie 2000, renunțând hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M Angela Piccirillo a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 24 aprilie 1996 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor la lalpei și ale libertăților fundamentale, începând cu data de 9 mai 2000, reclamanta este reprezentată de: G. Romano, avocat în Benevent. Cererea a fost înregistrată la 2 februarie 1999 sub numărul de dosar 45878/99. Guvernul italian ( La 7 septembrie 1990, recurenta a atribuit șapte persoane care făceau parte din familia sa în fața Tribunalului din S. Maria Capua Vetere pentru a obține confiscarea bunurilor mobile și imobile care au aparținut tatălui reclamantei și repartizarea bunurilor între moștenitori. Cu ocazia punerii în funcțiune din 11 ianuarie 1991, judecătorul a declarat celelalte șase persoane aflate în dificultate și a numit un expert. Acesta din urmă a depus jurământul la 18 aprilie 1991, iar cauza a fost prezentată la 26 septembrie 1991. Fratele reclamantei a obținut suspendarea de la instanță pentru că a dorit să obțină o împărțire în mod egoist a bunurilor. Cu toate acestea, în timpul punerii în aplicare din 19 decembrie 1991, întrucât nu s-a putut ajunge la un acord, judecătorul a dispus ca expertul să preia competența. Cele șase audieri care s-au desfășurat între 16 aprilie 1992 și 14 octombrie 1993 au vizat acest raport de competență, remușcări pentru examinarea raportului sau a completărilor acestuia sau absența expertului convocat pentru a furniza explicații. După o audiere, printr-o ordonanță din 24 februarie 1994, judecătorul de punere în funcțiune a constatat că unul dintre cei șase inculpați care au dat greș a decedat înainte de începerea procedurii și că trebuia să-și dea moștenitoarea. La 28 aprilie 1994, judecătorul s-a reținut să decidă până la 1 aprilie 1994, September 1994, data la care a declarat moștenitoarea menționată în faliment, a adoptat proiectul de împărțire propus de expert și a amânat cazul la 23 decembrie 1994 pentru a permite părților să discute acest proiect de împărțire. Această audiere și cele din 10 februarie și 1 decembrie 1995 s-au referit la explicații ale expertului și la cererile de sechestrare a bunurilor formulate de reclamantă care au fost respinse de judecător. Conform informațiilor furnizate de guvern, încuviințarea prevăzută la 8 iunie 1995 a fost amânată din cauza unei greve a avocaților. Prezentarea concluziilor a avut loc la 21 martie 1996.L La această audiere și la cea din 26 iunie 1997, judecătorul a respins noile cereri de confiscare a bunurilor și, printr-o ordonanță în afara ședinței din 29 iulie 1997, a primit dreptul recurentei de a încredința operațiunile de împărțire unui notar. La 23 aprilie 1998, notarul i-a dat actele judecătorului pentru punerea în funcțiune și a constatat că nu putea proceda la divizare din cauza absenței anumitor părți. Judecătorul a convocat părțile pentru încuviințarea din 25 iunie 1998. În absența părților, cauza a fost amânată la 27 noiembrie 1998, data la care judecătorul raiya la cauza rolului, părțile fiind absente pentru a doua oară consecutiv. La 14 aprilie 1999, reclamanta a schimbat avocatul și a reînceput complet o procedură de divizare în fața aceleiași instanțe. 1999. Cele patru ședințe stabilite între 17 septembrie 1999 și 31 martie 2000 au avut loc în instanță. O audiere a fost stabilită la 22 septembrie 2000. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A LEGISLAȚIEI 6 § 1 DIN CONVENȚIE Recurenta a afirmat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. Aceaceasta este o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 alin. (2). PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 114, recurenta se plânge, de asemenea, că durata procedurii în litigiu a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 alineatul (1) (punctul 13 de mai sus), Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 100 000 000 000 pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 18. Curtea consideră că, în speță, nu există nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Ea respinge această parte a cererii. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 25 000 000 ITL pentru daune morale. Costuri și cheltuieli de judecată 19. De asemenea, reclamanta solicită 60 000 000 pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 000 000 ITL în toate costurile și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 21. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Déclare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44 alin. (2) din Convenție, 25 000 000 (25 milioane) lire italiene pentru daune morale și 2 000 000 (două milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 7 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE PICCIRILLO c. ITALIE

(Requête n°

45878/99)

ARRÊT

STRASBOURG

7 novembre 2000

DÉFINITIF

07/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Piccirillo c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

J.-P.

Costa

,

président

,

M.

W.

Fuhrmann

,

M.

B.

Conforti

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Angela Piccirillo (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 avril 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). A partir du 9 mai 2000, la requérante est représentée par M

e

G. Romano, avocat à Bénévent. La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45878/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 26 octobre 1999.

EN FAIT

3.

Le 7 septembre 1990, la requérante assigna sept personnes faisant partie de sa famille devant le tribunal de S. Maria Capua Vetere afin d’obtenir la saisie des biens meubles et immeubles ayant appartenu au père de la requérante et le partage des biens entre les héritiers.

4.

L’instruction commença le 25 octobre 1990. Le frère aîné de la requérante se constitua dans la procédure le 22 novembre 1990. Lors de l’audience du 11 janvier 1991, le juge de la mise en état déclara les six autres personnes défaillantes et nomma un expert. Ce dernier prêta serment le 18 avril 1991 et l’affaire fut remise au 26 septembre 1991. Le frère de la requérante obtint du juge la suspension de l’expertise car il souhaitait parvenir à un partage à l’amiable des biens. Toutefois lors de l’audience du 19 décembre 1991, aucun accord n’ayant pu être trouvé, le juge ordonna à l’expert de reprendre l’expertise. Les six audiences qui se déroulèrent du 16

avril 1992 au 14 octobre 1993 concernèrent ce rapport d’expertise, des remises pour examen du rapport ou de ses compléments ou l’absence de l’expert convoqué pour fournir des explications.

5.

Après une audience, par une ordonnance du 24 février 1994, le juge de la mise en état constata qu’un des six défendeurs défaillants était décédé avant le début de la procédure et qu’il fallait assigner son héritière. Le 28 avril 1994, le juge se réserva de décider jusqu’au 1er

septembre 1994, date à laquelle il déclara l’héritière citée défaillante, adopta le projet de partage proposé par l’expert et ajourna l’affaire au 23 décembre 1994 pour permettre aux parties de discuter ce projet de partage. Cette audience et celles des 10 février et 1er

décembre 1995 eurent trait à des explications de l’expert et aux demandes de saisie des biens formulées par la requérante qui furent rejetées par le juge. Selon les informations fournies par le Gouvernement, l’audience prévue au 8 juin 1995 fut reportée en raison d’une grève des avocats.

6.

La présentation des conclusions eut lieu le 21 mars 1996. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 17 octobre 1996. Par une ordonnance du 7

novembre

1996, le tribunal nota que la question de l’opportunité d’une saisie relevait en l’espèce de la compétence du juge et ordonna que l’expertise fût refaite et fixa la reprise de l’instruction au 27

mars 1997. A cette audience et à celle du 26 juin 1997, le juge rejeta les nouvelles demandes tendant à obtenir la saisie des biens et, par une ordonnance hors audience du 29

juillet 1997, il fit droit à la demande de la requérante de confier les opérations de partage à un notaire. Le 23 avril 1998, le notaire remit les actes au juge de la mise en état et constata qu’il ne pouvait procéder à la division en raison de l’absence de certaines parties. Le juge convoqua les parties pour l’audience du 25 juin 1998. En l’absence des parties, l’affaire fut ajournée au 27 novembre 1998, date à laquelle le juge raya l’affaire du rôle, les parties étant absentes pour la seconde fois consécutive.

7.

Le 14 avril 1999, la requérante changea d’avocat et recommença

complètement une procédure de division devant la même juridiction. La mise en état commença le 15

juillet

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 7 septembre 1990 et s’est terminée le 27 novembre 1998.

11.

Elle a donc duré plus de huit ans et deux mois pour une instance.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N° 1

14.

La requérante se plaint également de ce que la longueur de la procédure litigieuse a porté atteinte au droit au respect de ses biens tel que garanti par l'article 1 du Protocole n° 1.

15.

Eu égard au constat relatif à l’article 6 §

1 (paragraphe 13 ci-dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation

de cette disposition (voir l'arrêt Zanghì c. Italie du 19 février 1991, série A n° 194-C, p. 47, §

23).

III.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

16.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

17.

La requérante réclame 100 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 100 000 000 au titre du préjudice moral qu'elle aurait subis.

18.

La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 25

000

000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

19.

La requérante demande également 60 000 000 pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.

20.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 000 ITL tous frais confondus et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

21.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article

1 du Protocole

n°1 ;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 25 000 000 (vingt-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral et 2 000 000 (deux millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président