SECȚIUNEA 1 PICCONI c. ITALIA (solicitarea nr. 46509/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 noiembrie 2000 DEFINITIVF 04/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Picconi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Vincenzo Picconi ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 9 februarie 1994 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 4 martie 1999 cu numărul dosarului 46509/99. Începând cu 20 septembrie 2000, reclamantul este reprezentat de M. G. Romano, avocat în Benevent. Guvernul italian ( La 25 iunie 1985, reclamantul a depus recurs împotriva fostului său angajator în fața instanței judecătorești din Porto Torres (Sassari), funcționând ca judecător al muncii, pentru a obține anularea concedierii sale, reintegrarea în funcțiile sale și repararea daunelor suferite. La 27 iunie 1985, judecătorul a stabilit data primei audieri la 5 decembrie 1985. La 30 ianuarie 1986, încercarea de a eșua a fost amânată până la 20 februarie 1986. În ziua următoare, judecătorul a acceptat audierea martorilor. Cele trei audieri care au avut loc între 10 iulie 1986 și 22 ianuarie 1987 au fost ținute la audierea martorilor. După o audiere amânată pentru a permite părților să-și prezinte concluziile și o retrimitere la cererea lor, la 12 aprilie 1988 au avut loc dezbaterile. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 5 mai 1988, judecătorul judecător a respins cererea reclamantului. La 31 ianuarie 1989, reclamantul a solicitat o audiere în fața Tribunalului din Sassari. O ședință a avut loc la 3 mai 1989. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 9 iunie 1989, tribunalul a respins cererea reclamantului. La 30 octombrie 1989, reclamantul s-a ocupat de casare. La tribunal a avut loc la 8 februarie 1991. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 18 februarie 1992, Curtea a pronunțat hotărârea instanței și a pronunțat cauza în fața instanței din Nuoro. La 25 iulie 1992, reclamanta a reînceput procedura în fața acestei instanțe. La data de 2 decembrie 1992, la data de 5 mai 1993, instanța a fost rejudecată pentru a permite părților să se prezinte în fața judecătorului. La 16 iunie 1993, părțile au fost audiate și un expert a fost numit, care a depus jurământul la 22 septembrie 1993. La data de 2 martie 1994 a fost revocată la data de 4 mai 1994 deoarece raportul de experiență nu a fost depus la gref. Cele trei audieri care au avut loc între 13 iulie 1994 și 28 septembrie 1994 au vizat raportul de expertiză și un complet de expertiză. La 12 octombrie 1994, cauza a fost pronunțată în mod deliberat. Prin aceeași hotărâre, al cărei text a fost depus la gref la 27 octombrie 1994, instanța a acceptat cererea reclamantului. La 2 ianuarie 1995, partea pârâtă s-a ocupat de casare. La tribunalul din Cagliari a avut loc la 8 februarie 1996. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 16 mai 1996, Curtea a clasat hotărârea și a trimis cauza în fața Tribunalului din Cagliari. Între timp, reclamantul a inițiat o procedură în executarea hotărârii Tribunalului din Nuoro din 12 octombrie 1994. La 27 ianuarie 1995, reclamantul a solicitat pârâtului să îi plătească o anumită sumă. Cu toate acestea, la 22 martie 1995, executorul justiției a constatat că pârâtul nu avea bunuri care să poată fi confiscate. 10. La 5 noiembrie 1996, reclamantul a reînceput să se adreseze Tribunalului din Cagliari. Lacul a avut loc la 5 februarie 1997. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 13 februarie 1997, Tribunalul a respins cererea reclamantului. 11. La 24 octombrie 1997, reclamantul s-a ocupat de casare. La data de 20 octombrie 1998. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 3 martie 1999, Curtea a respins recursul reclamantului. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 12. Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul Astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de 13 ani și trei luni pentru șapte instanțe. 16. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).17. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 1 000 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 20. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 000 000 de lire italiene. Interese moratorii 21. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, spune că în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va crește cu un interes simplu cu 2,5 % l an de la data la care Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 21 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Michael O
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE PICCONI c. ITALIE
(Requête n°
46509/99)
ARRÊT
21 novembre 2000
04/04/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Picconi c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
M.
B.
Conforti
,
M.
L.
Ferrari
Bravo
,
M.
Gaukur
Jörundsson
,
M.
R.
Türmen
,
M.
B.
Zupančič
,
M.
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Vincenzo Picconi («
le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 février 1994 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 4 mars 1999 sous le numéro de dossier 46509/99. A partir du 20 septembre 2000, le requérant est représenté par M
e
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 14 décembre 1999.
3.
Le 25 juin 1985, le requérant déposa un recours à l’encontre de son ancien employeur devant le juge d’instance de Porto Torres (Sassari), faisant fonction de juge du travail, afin d’obtenir l’annulation de son licenciement, la réintégration dans ses fonctions et la réparation des dommages subis.
4.
Le 27 juin 1985, le juge d’instance fixa la date de la première audience au 5 décembre 1985. Le jour venu, l’affaire fut reportée afin de permettre aux parties d’essayer de parvenir à un règlement amiable de l’affaire. Le 30 janvier 1986, la tentative ayant échouée, l’audience fut reportée au 20 février 1986. Le jour venu, le juge d’instance admit l’audition de témoins. Les trois audiences qui se tinrent entre le 10
juillet
1986 et le 22 janvier 1987 furent consacrées à l’audition des témoins. Après une audience reportée pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions et une renvoyée à leur demande, le 12 avril 1988 eurent lieu les débats. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 5 mai 1988, le juge d’instance rejeta la demande du requérant.
5.
Le 31 janvier 1989, le requérant interjeta appel devant le tribunal de Sassari. Une audience eut lieu le 3 mai 1989. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 9 juin 1989, le tribunal rejeta l’appel du requérant.
6.
Le 30 octobre 1989, le requérant se pourvut en cassation. L’audience eut lieu le 8 février 1991. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 18 février 1992, la Cour cassa le jugement du tribunal et renvoya l’affaire devant le tribunal de Nuoro.
7.
Le 25 juillet 1992, le requérant reprit la procédure devant cette juridiction. La mise en état de l’affaire commença le 2 décembre 1992. Le 5
mai 1993, l’audience fut renvoyée pour permettre aux parties de se présenter devant le juge. Le 16 juin 1993, les parties furent entendues et un expert fut nommé, qui prêta serment le 22 septembre 1993. L’audience fixée au 19 janvier 1994 fut reportée d’office au 2 mars 1994. A cette date, l’audience fut renvoyée au 4 mai 1994 car le rapport d’expertise n’avait pas été déposé au greffe. Les trois audiences qui eurent lieu entre le 13
juillet
1994 et le 28 septembre 1994 concernèrent le rapport expertise et un complément d’expertise. Le 12 octobre 1994, l’affaire fut mise en délibéré. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 27 octobre 1994, le tribunal fit droit à la demande du requérant.
8.
Le 2 janvier 1995, la partie adverse se pourvut en cassation. L’audience eut lieu le 8 février 1996. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 16 mai 1996, la Cour cassa l’arrêt et renvoya l’affaire devant le tribunal de Cagliari.
9.
Entre-temps, le requérant avait entamé une procédure en exécution du jugement du tribunal de Nuoro du 12 octobre 1994. Le 27 janvier 1995, le requérant avait enjoint au défendeur de lui payer une certaine somme. Toutefois, le 22 mars 1995, l’huissier de justice avait constaté que le défendeur n’avait pas de biens pouvant être saisis.
10.
Le 5 novembre 1996, le requérant reprit l’affaire devant le tribunal de Cagliari. L’audience se tint le 5 février 1997. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 13 février 1997, le tribunal rejeta la demande du requérant.
11.
Le 24 octobre 1997, le requérant se pourvut en cassation. L’audience eut lieu le 20 octobre 1998. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 3 mars 1999, la Cour rejeta le pourvoi du requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
13.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
14.
La période à considérer a débuté le 25 juin 1985 et s'est terminée le 3
mars 1999.
15.
Elle a donc duré plus de treize ans et trois mois, pour sept instances.
16.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
17.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
18.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
19.
Le requérant réclame 1 000 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
20.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 10
000
000
ITL.
B.
Intérêts moratoires
21.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 10 000 000 (dix millions) lires italiennes pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 novembre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente