AFFAIRE BALDI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA BALDI c. ITALIA Cerere nr. 49362/99 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINITIVF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Baldi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Res președinte Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și a domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Carlo Baldi ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 20 noiembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la data de 5 iulie 1999 sub numărul de dosar 49362/99. Leanza și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000 pentru perioada cuprinsă între 28 aprilie 1992 și 28 iunie 1997. DE FAPT, la 28 aprilie 1992, reclamantul a adresat societății F. în fața judecătorului de instanță din Roma pentru a obține executarea lucrărilor și repararea daunelor suferite ca urmare a executării incorecte a unui contract. La data de 2 iulie 1992, declarația că pârâta nu era în stare de funcționare și numirea unui expert la cererea reclamantului. La data de 25 februarie 1993, expertul a depus jurământul și judecătorul de instanță a pus provizoriu cheltuielile de judecată în sarcina reclamantului. Reclamantul și-a prezentat concluziile la 16 decembrie. 1993. În acea zi, judecătorul de instanță a stabilit ca cauza să fie pronunțată la 2 mai 1996. La 14 iunie 1994, reclamantul a solicitat judecătorului să dea înapoi data la care a avut loc în instanță, deoarece societatea pârâtă avea dificultăți economice și risca să nu mai fie solvabilă până atunci. La 16 iunie 1994, judecătorul de instanță a respins cererea, dat fiind că data fusese stabilită ținând cont de volumul de muncă al judecătorului. Prin intermediul unei hotărâri a acestei zile, al cărei text a fost depus la grefă la 21 mai 1996, instanța din instanță a dat dreptul la cererile reclamantului și a condamnat-o pe pârâtă să ramburseze reclamantului cheltuielile de procedură și cheltuielile de funcționare. Această hotărâre a fost notificată lichidatorului falimentului societății F. la 28 mai 1997 și a devenit definitivă la 28 iunie 1997. Potrivit informațiilor furnizate de reclamant la 10 februarie 2000, procedura de faliment era încă în curs de desfășurare și nu a putut recupera încă sumele datorate, cu atât mai mult cu cât activul nu ar fi fost suficient. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Se referă la această teză. 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 28 aprilie 1992 și s-a încheiat la 28 iunie 1997. 12. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. lira italiană (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 8 000 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Taxa și cheltuielile de judecată 17. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată, și anume 1 000 000 ITL, pentru procedura în fața Curții și pentru procedura în fața reclamantului. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d Adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES DE LA CURȚA, ÎN LÂNGĂ UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 8 000 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicate în scris la 25 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Ress Moduleer Președintele

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE BALDI c. ITALIE

(

Requête n° 49362/99

)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Baldi c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

V.H. B

utkevych,

M

mes

N.

Vajić

,

juges

,

M. D

el Tufo,

juge ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Carlo Baldi («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 20 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 5 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49362/99. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000 pour la période allant du 28 avril 1992 au 28 juin 1997.

EN FAIT

3.

Le 28 avril 1992, le requérant assigna la société F. devant le juge d'instance de Rome afin d’obtenir l’exécution de travaux et la réparation des dommages subis du fait d’une mauvaise exécution d’un contrat.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 2 juillet 1992 par le constat que la défenderesse était défaillante et la nomination d’un expert à la demande du requérant. L’expert prêta serment le 25 février 1993 et le juge d'instance mit provisoirement les frais de l’expertise à la charge du requérant. Le requérant présenta ses conclusions le 16

décembre

mai

1996.

5.

Le 14 juin 1994, le requérant demanda au juge d’avancer la date de l’audience car la société défenderesse avait des difficultés économiques et risquait de ne plus être solvable d’ici là. Le 16 juin 1994, le juge d'instance rejeta la demande, étant donné que la date avait été fixée en considérant la charge de travail du juge.

6.

L’audience du 2 mai 1996 fut renvoyée d’office au 3 mai 1996. Par un jugement de ce jour, dont le texte fut déposé au greffe le 21 mai 1996, le juge d’instance fit droit aux demandes du requérant et condamna la défenderesse à rembourser au requérant les frais de procédure et les frais de l’expertise. Ce jugement fut notifié au syndic de la faillite de la société F. le 28 mai 1997 et devint définitif le 28 juin 1997.

7.

Selon les informations fournies par le requérant le 10 février 2000, la procédure de faillite était à cette date encore pendante et il n’avait pas encore pu récupérer les sommes dues d’autant plus que l’actif serait insuffisant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 28 avril 1992 et s’est terminée le 28 juin 1997.

11.

Elle a donc duré cinq ans et deux mois pour une instance.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Le requérant réclame 15

000

000

lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

16.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 8

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

Le requérant demande également 1

000

000

ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme demandée, à savoir 1

000

000

ITL, pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 8

000

000

(huit millions) lires italiennes pour dommage moral et 1

000

000

(un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président