- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 16 ianuarie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Ianni împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA IANNI c. ITALIA (solicitarea nr. 46986/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINIF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Ianni c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P.
Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza, Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, înmânează hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Domenico Ianni ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 30 octombrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la Lisabona). Cererea a fost înregistrată la data de 22 martie 1999 sub numărul de dosar 46986/99.
Reclamantul este reprezentat de M. L. și M.A. Rossi, avocați din L'Aquila. Guvernul italian ( olée) este reprezentat de agentul său, dl. U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 februarie 2000. DE FAPT la 24 septembrie 1979, reclamantul l-a numit pe domnul D. în fața Tribunalului din L'Aquila pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciile suferite în timpul unei agresiuni. Acuzarea a început la 20 ianuarie 1980. Din cele 23 de audieri prevăzute între 27 martie 1980 și 21 mai 1990, șase au fost revocate din oficiu, cinci la cererea părților, opt au fost revocate la audierea martorilor, trei au avut o expertiză și o constituire de noi avocați pentru pârât.
La 15 iunie 1990, judecătorul de punere în funcțiune a amânat cazul la 17 decembrie 1990 pentru a permite părților să-și prezinte concluziile, iar instanța de audiere a pledoariilor în fața camerei competente a fost stabilită la 18 decembrie 1990. September 1992. Această audiere a fost pronunțată în mod oficial la 7 octombrie 1992. printr-o hotărâre din 4 noiembrie 1992, al cărei text a fost depus la grefă la 11 ianuarie 1993, Tribunalul a acceptat cererea reclamantului. La 3 aprilie 1993, dl D. a făcut apel la Curtea de Apel din L'Aquila. Prima audiere a avut loc la 19 octombrie 1993. La 19 aprilie 1994, consilierul de punere în funcțiune a amânat cazul la 7 februarie 1995 pentru a permite părților să-și prezinte concluziile.
octombrie 1995. Părțile și-au prezentat concluziile la 2 aprilie 1996 și tribunalul de apel din fața camerei competente a avut loc la 21 aprilie 1998. printr-o hotărâre din 3 aprilie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 20 august 1998, curtea de apel a respins recursul. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 24 septembrie 1979 și a fost încheiată la 20 august 1998 și, prin urmare, a durat mai mult de 18 ani și 10 luni pentru două instanțe.
10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție 12. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea la o parte a acesteia decât imprecise pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 13. Reclamantul solicită 40 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 95 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere.
În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 50 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 39 366 288 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului.
Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 50 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% la an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză și apoi comunicat în scris la 16 ianuarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Moduleer Președintele
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE IANNI c. ITALIE (Requête n° 46986/99) ARRÊT STRASBOURG 16 janvier 2001 DÉFINITIF 16/04/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Ianni c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , B. Conforti , P. Kūris , M me F. Tulkens , M. K. Jungwiert , Sir Nicolas Bratza, M. K. Traja , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Domenico Ianni (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46986/99. Le requérant est représenté par M es L. et M.A. Rossi, avocats à L'Aquila. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000. EN FAIT
Le 24 septembre 1979, le requérant assigna M. D. devant le tribunal de L'Aquila afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’une agression.
La mise en état de l’affaire commença le 20 janvier 1980. Des vingt-trois audiences prévues entre le 27 mars 1980 et le 21 mai 1990, six furent renvoyées d’office, cinq à la demande des parties, huit concernèrent l’audition de témoins, trois une expertise et une la constitution de nouveaux avocats pour le défendeur. Le 15 juin 1990, le juge de la mise en état ajourna l’affaire au 17 décembre 1990 pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 18 septembre 1992. Cette audience fut renvoyée d’office au 7 octobre 1992. Par un jugement du 4 novembre 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 11 janvier 1993, le tribunal fit droit à la demande du requérant.
Le 3 avril 1993, M. D. interjeta appel devant la cour d'appel de L'Aquila. La première audience se tint le 19 octobre 1993. Le 19 avril 1994, le conseiller de la mise en état ajourna l’affaire au 7 février 1995 pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. L’avocat du requérant ne s’étant pas présenté, l’audience fut renvoyée au 17 octobre 1995. Les parties présentèrent leurs conclusions le 2 avril 1996 et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 21 avril 1998. Par un arrêt du 3 avril 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 20 août 1998, la cour d'appel rejeta l’appel. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 24 septembre 1979 et s’est terminée le 20 août 1998.
Elle a donc duré plus de dix-huit ans et dix mois pour deux instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 40 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 95 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 50 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 39 366 288 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 50 000 000 (cinquante millions) lires italiennes pour dommage moral et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président