- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 16 ianuarie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Silvia Ricci împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA Silvia RICCI c. ITALIA (Cercetarea nr. 46988/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINIF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cazul Silvia Ricci c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P.
Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza, Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, înmânează hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Silvia Ricci ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 4 noiembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (precum și Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la data de 22 martie 1999 sub numărul dosarului 46988/99.
Recurenta este reprezentată de M. L. și M.A. Rossi, avocați din L'Aquila. Guvernul italian ( o o) este reprezentat de agentul său, dl. U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 februarie 2000. La 3 noiembrie 1979, recurenta și fratele său l-au numit pe dl M. în fața judecătorului de instanță din Montereale (Aquila) pentru a determina limita proprietății sale și pentru a face să se constate că nici o conduită de trecere nu le grevă fondul în favoarea pârâtului. Atribuirea cauzei a început la 24 aprilie 1980, în special prin solicitarea unei expertize. Cele șase audieri care au avut loc între 29 aprilie 1980 Mai 1980 și 6 mai 1981, o scrisoare a fost prezentată deoarece părțile nu erau prezentate și una a fost prezentată la cererea unei luni a părților.
În celelalte patru audieri reclamanta a insistat în cererea sa de e-mail. Un expert a fost numit la 7 octombrie 1981. Din cele douăzeci și trei de audieri care au avut loc între 9 În decembrie 1981 și la 7 mai 1987, două dintre ele au vizat schimbarea avocatului recurentei, o abținere de la un judecător în măsura în care el a fost vărul unuia dintre avocați și alte audieri raportul de competență, ultima fiind amânată pentru a permite părților de la În timpul acestor audieri, cinci experți au fost numiți succesiv în locul primului, dar nu au prezentat sau nu și-au depus raportul de competență.
Din cele douăzeci și una de audieri prevăzute între 25 iunie 1987 și 30 iunie 1993, patru s-au referit la clarificări în raportul de experiență, cinci au fost retrimise din oficiu, două au fost amânate pentru că părțile nu erau prezentate, patru pentru a permite părților să-și prezinte concluziile, cinci au fost prezentate la cererea părților sau fără opoziție din partea celeilalte părți și ultima parte a fost dedicată prezentării concluziilor. La începutul anilor '90, instanța a fost transferată în fața instanței judecătorești din statul de drept din La Aquila. Printr-o ordonanță din 7 iulie 1993, judecătorul de instanță din L Aquila a acceptat cererea dlui. în ceea ce privește audierea martorilor și a stabilit pentru aceasta la tribunalul din 10 iulie 1993. În decembrie 1993. Cele cinci audieri care au urmat până la 21 iulie 1995 au avut loc la audierea martorilor.
Părțile și-au prezentat concluziile la 24 noiembrie 1995 și cauza a fost pronunțată la 19 ianuarie 1996. În ianuarie 1996, judecătorul de instanță a constatat că avocatul dlui M. murise în cursul procedurii și că noul ARC n Prin decizia din 28 aprilie 1997, al cărei text a fost depus la grefa din aceeași zi, judecătorul judecător al statului Aquila a fixat limitele proprietăților și a respins cererea cu privire la servitutea de trecere. Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Registrul se opune acestei teze.
Perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 noiembrie 1979 și sa încheiat la 28 aprilie 1997. 10. Prin urmare, a durat aproximativ 17 ani și șase luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 13. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții respective, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 14. Recurenta solicită 90 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 50 000 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 16. Recurenta solicită, de asemenea, 38 557 960 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții.
17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 50 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 16 ianuarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P.
Costa Module Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE Silvia RICCI c. ITALIE (Requête n° 46988/99) ARRÊT STRASBOURG 16 janvier 2001 DÉFINITIF 16/04/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Silvia Ricci c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , B. Conforti , P. Kūris , M me F. Tulkens , M. K. Jungwiert , Sir Nicolas Bratza, M. K. Traja , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Silvia Ricci (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46988/99. La requérante est représentée par M es L. et M.A. Rossi, avocats à L'Aquila. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000. EN FAIT
Le 3 novembre 1979, la requérante et son frère assignèrent M. M. devant le juge d'instance de Montereale (L'Aquila) afin de faire déterminer la limite de sa propriété et de faire constater qu’aucune servitude de passage ne grève leur fond au profit du défendeur.
La mise en état de l’affaire commença le 24 avril 1980 notamment par la demande d’une expertise. Des six audiences qui eurent lieu entre le 29 mai 1980 et le 6 mai 1981, une fut remise car les parties ne s’étaient pas présentées et une le fut à la demande de l’une des parties. Lors des quatre autres audiences la requérante insista dans sa demande d’expertise. Un expert fut nommé le 7 octobre 1981. Des vingt-trois audiences qui eurent lieu entre le 9 décembre 1981 et le 7 mai 1987, deux concernèrent le changement d’avocat de la requérante, une l’abstention d’un juge dans la mesure où il était le cousin d’un des avocats et les autres audiences le rapport d’expertise, la dernière étant reportée pour permettre aux parties de l’examiner. Au cours de ces audiences, cinq experts furent successivement nommés en remplacement du premier, mais ne comparurent pas ou ne déposèrent pas leur rapport d’expertise.
Des vingt et une audiences prévues entre le 25 juin 1987 et le 30 juin 1993, quatre concernèrent des éclaircissements au rapport d’expertise, cinq furent renvoyées d’office, deux furent reportées car les parties ne s’étaient pas présentées, quatre pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions, cinq furent remises à la demande des parties ou sans opposition de l’autre partie et la dernière fut consacrée à la présentation des conclusions. Au début des années 90, l’affaire fut transférée devant le juge d’instance de L’Aquila. Par une ordonnance du 7 juillet 1993, le juge d'instance de L'Aquila fit droit à la demande de M. M. quant à l’audition de témoins et fixa pour cela l’audience du 10 décembre 1993. Les cinq audiences qui suivirent jusqu’au 21 juillet 1995 concernèrent l’audition de témoins. Les parties présentèrent leurs conclusions le 24 novembre 1995 et l’affaire fut mise en délibéré le 19 janvier 1996. Par une ordonnance du 30 janvier 1996, le juge d'instance constata que l’avocat de M. M. était décédé en cours de procédure et que le nouvel avocat n’avait formellement déposé aucun acte de constitution dans la procédure. Il fixa à cette fin l’audience du 5 avril 1996. Cette audience ne se tint pas et l’affaire fut mise en délibéré le 29 novembre 1996.
Par une décision du 28 avril 1997, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le juge d’instance de L'Aquila fixa les limites des propriétés et rejeta la demande quant à la servitude de passage. D’après la requérante, cette décision fut notifiée le 18 juillet 1997 et acquit l’autorité de la chose jugée le 2 octobre 1997. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 3 novembre 1979 et s’est terminée le 28 avril 1997.
Elle a donc duré environ dix-sept ans et six mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 90 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 50 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
La requérante demande également 38 557 960 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 50 000 000 (cinquante millions) lires italiennes pour dommage moral et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président