- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 6 decembrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Grimaldi împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA GRIMALDI c. ITALIA (solicitarea nr. 49308/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Grimaldi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o hotărâre îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, Ombretta Grimaldi a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 10 ianuarie 1998 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Lacului și Libertăților Fundamentale ( L. și M.A.
Rossi, avocați din L.A.Aquila. Guvernul italian (atlectorul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a recompus secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. Printr-un act notificat la 19 februarie și, respectiv, 2 martie 1991, recurenta a atribuit societatea R. și M.A.F. în fața instanței din L.Aquila pentru a obține plata a două sume de bani. Prima ședință a avut loc la 27 iunie 1991, data la care M. A.F. s-a constituit în procedură și a introdus o cerere reconvențională. Consiliul recurentei a solicitat audierea clientei sale, a anumitor martori și numirea unui expert.
Ședința din 21 noiembrie 1991 a fost exmatriculată pentru a permite domnului A.F. A.F. a prezentat lista de martori. La 12 martie 1992, după constituirea societății, judecătorul a aprobat audierea martorilor și a trimis cazul la 9 iulie 1992. La această dată, el a instrumentat audierea părților și a desemnat un expert. La 17 decembrie 1992, expertul a depus jurământul și au fost audiați martori. Ședința din 27 mai 1993 a fost amânată din cauza absenței martorilor. În noiembrie 1993, au fost audiați martori, apoi Consiliul recurentei a contestat expertiza și a solicitat numirea unui nou expert. Audierea martorilor a continuat la 23 mai 1994. La 7 noiembrie 1994, reprezentantul societății a indicat că clienta sa era în faliment și celelalte părți s-au opus întreruperii procedurii.
martie 1995, Consiliul recurentei a înaintat actul de citație care fusese notificat lichidatorului falimentului la 15 noiembrie 1994. După declararea lichidatorului falimentar, judecătorul a amânat cauza la 19 februarie 1996, data la care Consiliul recurentei își reiterează cererea de nouă expertiză, însă judecătorul a stabilit data de 15 aprilie 1998 ședința pledoariilor în fața camerei competente a Tribunalului.
Prin ordonanța din 20 iulie 1998, instanța menționată a trimis cauza în fața judecătorului de punere în stare pentru o suplimentară de expertiză prin stabilirea ședinței la 14 decembrie 1998. La o dată nespecificată, cauza a fost încredințată colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio) ) Sezioni stralcio , compuse dintr-un judecător titular, în calitate de președinte, și doi judecători onorari, au fost creați în temeiul articolului 90 alineatul (5) din Legea nr. 353/90 (astfel cum a fost modificată prin Legea 534/95) pentru a absorbi cauza pendinte în fața instanțelor civile. La 16 aprilie 1999 și la 25 iunie 1999, judecătorul l-a însărcinat pe expert, deja numit, să furnizeze clarificări.
La 21 ianuarie 2000, cauza a fost amânată la 31 martie 2000 pentru desfășurarea procedurii. La 31 martie 2000, consiliul recurentei a solicitat desemnarea unui nou expert și … La data respectivă, judecătorul a desemnat un nou expert și a stabilit depunerea jurământului la 17 noiembrie 2000. Cele două audieri care au urmat au vizat competența. Următoarea audiere a fost stabilită la 7 decembrie 2001 pentru depunerea noului raport de competență. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 februarie 1991 și este încă în curs de desfășurare până în prezent.
13. Prin urmare, a durat aproximativ zece ani și nouă luni pentru o instanță. 14. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 17. Recurenta solicită 47 500 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 18. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 14 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 19. Recurenta solicită, de asemenea, 22 998 960 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții.
20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei. Interese moratorii 21. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE GRIMALDI c. ITALIE (Requête n° 49308/99) ARRÊT STRASBOURG 6 décembre 2001 DÉFINITIF 06/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Grimaldi c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , juges , M. L. Ferrari Bravo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Ombretta Grimaldi (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49308/99. La requérante est représentée par M es L. et M.A. Rossi, avocats à L’Aquila. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28 novembre 2000.
Le 1 er novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section. EN FAIT
Par un acte notifié respectivement les 19 février et 2 mars 1991, la requérante assigna la société R. et M me A.F. devant le tribunal de L’Aquila afin d'obtenir le paiement de deux sommes d'argent.
La première audience se tint le 27 juin 1991, date à laquelle M me A.F. se constitua dans la procédure et introduisit une demande reconventionnelle. Le conseil de la requérante demanda l'audition de sa cliente, de certains témoins et la désignation d'un expert. L'audience du 21 novembre 1991 fut renvoyée afin de permettre à M me A.F. de présenter sa liste de témoins. Le 12 mars 1992, après la constitution de la société, le juge admit l’audition de témoins et renvoya l'affaire au 9 juillet 1992. A cette date, il procéda à l'audition des parties et désigna un expert. Le 17 décembre 1992, l'expert prêta serment et des témoins furent entendus. L'audience du 27 mai 1993 fut reportée en raison de l'absence des témoins. Le 29 novembre 1993, des témoins furent entendus puis le conseil de la requérante contesta l'expertise et demanda la désignation d'un nouvel expert. L'audition des témoins se poursuivit le 23 mai 1994. Le 7 novembre 1994, le représentant de la société indiqua que sa cliente était en faillite et les autres parties s'opposèrent à l'interruption de la procédure. Le 13 mars 1995, le conseil de la requérante déposa l'acte d'assignation à comparaître notifié au syndic de la faillite le 15 novembre 1994. Après avoir déclaré le syndic défaillant, le juge ajourna l’affaire au 19 février 1996, date à laquelle le conseil de la requérante réitéra sa demande de nouvelle expertise mais le juge fixa au 15 avril 1998 l'audience de plaidoiries devant la chambre compétente du tribunal.
Par une ordonnance du 20 juillet 1998, ledit tribunal renvoya l'affaire devant le juge de la mise en état pour un complément d'expertise en fixant l'audience au 14 décembre 1998.
A une date non précisée, l’affaire fut confiée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ). Les sezioni stralcio , composées d'un juge titulaire, en qualité de président, et de deux juges honoraires, ont été crées en vertu de l'article 90, alinéa 5, de la loi n° 353/90 (telle que modifiée par la loi n° 534/95) afin d'absorber l’arriéré d'affaires pendantes devant les juridictions civiles.
Les 16 avril et le 25 juin 1999, le juge chargea l’expert, déjà nommé, de fournir des éclaircissements. Le 21 janvier 2000, l’affaire fut reportée au 31 mars 2000 pour le déroulement de l’expertise. Le 31 mars 2000, le conseil de la requérante demanda la désignation d’un nouvel expert et l’audience fut renvoyée au 16 juin 2000. A cette date, le juge désigna un nouvel expert et fixa la prestation du serment au 17 novembre 2000.
Les deux audiences qui suivirent concernèrent l’expertise. La prochaine audience a été fixée au 7 décembre 2001 pour le dépôt du nouveau rapport d’expertise. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) ».
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 19 février 1991 et est encore pendante à ce jour.
Elle a donc duré environ dix ans et neuf mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
16. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 47 500 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 14 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
La requérante demande également 22 998 960 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 14 000 EUR (quatorze mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président