AFFAIRE TRICARD c. FRANCE

RESPONDENT

FRA

HOTĂRÂRE

10.07.2001

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens - procédure nationale;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE TRICARD c. FRANCE (CtEDO, 2001)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA TRICARD c. FRANȚA (Cercetarea nr. 40472/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 iulie 2001 DEFINITIVF 10/10/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Tricard c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Loucaudes președintele J.-P. Costa Kūris Tulkens Jungwiert H.S. Greve Ugrekhelidze judecători și Dolle graffière de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 11 iulie 2000 și 19 iunie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (nr. 40472/98) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, Jean La 13 ianuarie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamantul este reprezentat de C. Girard-Reydet, avocată în Baroul de la Paris. Ofițerul său, dl Dubrocard, subdirector al drepturilor omului, este reprezentat de către directorul general al Ministerului Afacerilor Externe al Ministerului Afacerilor Externe. Reclamantul s-a plâns că măsurarea termenului de recurs, în conformitate cu anumite dispoziții care nu țin cont de termenul de trimitere a corespondenței către Polinezia Franceză, a privat de posibilitatea de a-și asigura apărarea și de a-și exercita drepturile în fața Curții de Casație. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 11 iulie 2000, camera a declarat cererea parțial admisibilă, atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise pe fond (art. 1 din Regulamentul de procedură). La 8 ianuarie 1992, ofițerii poliției judiciare din poliția Papeete au deschis o informație împotriva lui X a șefilor de evaziune fiscală, corupție și concusiune. În urma confiscării anumitor documente, a fost deschisă o altă informație a șefului abuzului de bunuri sociale, recelului și corupției, iar ancheta a arătat că sursa de finanțare a unui partid politic pus în discuție provine de la solicitant. Considerând că anumite persoane, altele decât reclamantul, erau susceptibile de a fi examinate de către șefii acestor infracțiuni, procurorul Republicii Papeete a prezentat o cerere camerei de recurs a Curții de Casație în vederea desemnării instanței responsabile cu furnizarea de informații. În ianuarie 1995, camera respectivă a desemnat camera de acuzare a tribunalului din Paris. Reclamantul a fost pus sub acuzare în aprilie 1995. 10. La 20 octombrie 1995, reclamantul solicita anularea înscrisurilor procedurii de încuviințare a procedurii, următoarele motive: : 1) Camera penală a Curții de Casație nu a desemnat instanța judecătorească în termen de opt zile de la sesizarea sa; 2) a existat o încălcare a articolului 118 din Codul de procedură penală ca urmare a caracterului incomplet al dosarului transmis de instanța de judecată consiliului său, întrucât acesta nu conținea un proces-verbal de audiere a reclamantului și 3) punerea sa în discuție a fost întârziată, în timp ce, încă din audierea sa din 23 septembrie 1992, existau acuzații serioase, având în vedere că doi dintre asociații săi erau deja acuzați și reținuți la acea dată. 11. Printr-o hotărâre din 29 ianuarie 1996, camera de acuzare a instanței judecătorești din Paris a respins cererea reclamantului, prin: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La data de 12 februarie 1996, reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri prin intermediul unui declarant al instanței judecătorești din Paris. 13. La data de 2 septembrie 1997, Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil. 2 din Codul de procedură penală, că termenul de recurs împotriva unei hotărâri a camerei de judecată ar fi aplicat, atâta timp cât informația nu era închisă, din ziua notificării făcute prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Or, în aceste condiții, recursul formulat la 12 februarie împotriva hotărârii din 29 ianuarie, care prezenta notificarea prin scrisoarea recomandată din 30 ianuarie către solicitant, era inadmisibil ca întârziere. 14. La 15 ianuarie 1999, tribunalul corecțional din Paris l-a găsit pe reclamantul vinovat de refacere a abuzului de bunuri sociale și de complicitate la trafic de influenă. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 15. Modalitățile recursului formulat împotriva unei hotărâri a camerei de judecată de către o persoană pusă sub acuzare, care nu este deținută și în timp ce judecata este încă în desfășurare sunt reglementate de art. 568 și 217 alin. (3) din Codul de procedură penală. 16. 568 prevede că părțile au cinci zile libere la data la care decizia atacată a fost pronunțată pentru a se putea contesta. Cu toate acestea, termenul de recurs nu începe decât de la data notificării, indiferent de modul în care a fost pronunțată decizia atacată, pentru pârâtul care nu a fost citat în cazurile prevăzute la articolele 410 și 411 alineatul (4). 17. La art. 217 alineatul (3) prevede: Cu toate acestea, hotărârile împotriva cărora părțile pot formula un recurs în recurs în casare li se comunică la cererea procurorului general în termen de trei zile. Cu toate acestea, aceste hotărâri sunt notificate prin scrisoare recomandată părților atât timp cât instanța judecătorească nu și-a închis comunicarea 18. ; din acest motiv, punctul de plecare al termenului de recurs în cassare scurt de la data la care a fost trimisă scrisoarea recomandată, precum și mai mult rezultă dintr-o jurisprudență constantă a Curții de Casație, prezentată în Circulara nr. 86-15-F1 din 25 iunie 1986. 19. Potrivit guvernului, alegerea acestui punct de plecare este legitimată de necesitatea de a se stabili data care face obiectul unei căi de atac. În absența unei confirmări de primire semnate de mână a destinatarului, numai menționarea datei la care se face trimitere pe marea decizie poate avea o valoare probatorie. 20. În Franța metropolitană, în care poșta este trimisă în 24 de ore, termenul de cinci zile libere este suficient. 21. 50) în cazul în care Curtea a hotărât că, în conformitate cu art. 568 din Codul de procedură penală, procurorul public și toate părțile prezente sau reprezentate au cinci zile libere de la data la care decizia atacată a fost pronunțată pentru a se califica în casation ; în speță, hotărârea atacată a fost pronunțată la 29 iunie 1988, în conformitate cu principiul menționat anterior, recursul formulat la 5 iulie este, prin urmare, admisibil 22. În conformitate cu art. 801 din Codul de procedură penală: În cazul în care persoana supusă examinării nu este rezidentă în Franța metropolitană, art. 116 din Codul de procedură penală prevede că: Cu toate acestea, aceasta poate înlocui adresa unui terț însărcinat cu primirea actelor care îi sunt destinate, în cazul în care produce acordul acestuia din urmă. Adresa declarată trebuie să fie situată, în cazul în care informația se desfășoară în metropolă, într-un departament metropolitan sau, în cazul în care informația se desfășoară într-un departament de peste mări, în acest departament 24. Guvernul susține că, în ipoteza în care o persoană cu domiciliul pe teritoriul sau un departament de peste mări este supusă unei examinări de către un magistrat instructor care exercită într-o jurisdicție situată în metropolă, aceasta are obligația de a declara o adresă în metropolă. Notificările vor fi efectuate în mod necesar în interiorul teritoriului metropolitan și nu se pot pune întrebări legate de prelungirea termenului de livrare a poștei. Din acest motiv, dreptul intern nu a prevăzut nicio dispoziție specială pentru persoanele care nu sunt supuse examinării în metropolă. 1 DIN CONVENȚIA 25. Reclamantul se plânge că măsurarea termenului de recurs, în conformitate cu anumite dispoziții care nu țin seama de termenul de transmitere a corespondenței către Polinezia Franceză, la a privat de posibilitatea de a-și asigura apărarea și de a-și exercita drepturile în fața Curții de Casație. 1 din Convenție, care în partea sa relevantă se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide... de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. 26. Guvernul reamintește că, potrivit jurisprudenței Curții, dreptul de acces la o instanță nu are un caracter absolut, iar statele dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a defini condițiile de admisibilitate a acțiunilor. El subliniază că, în Hotărârea sa Levages Prestations Services c. Franța (din 23 octombrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996 V, § 46), Curtea a admis că condiiile de admisibilitate a unui recurs în casare pot fi mai stricte decât pentru un apel. Alegerea termenului de recurs de la data trimiterii scrisorii recomandate ar răspunde unui motiv de autentificare a punctului de plecare al termenului și ar evita orice dificultate ulterioară de probă, deoarece textele legislative nu prevăd o notificare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În speță, reclamantul, care a transmis declarația sa de recurs la 12 februarie 1996, în timp ce actul de notificare purta data de 30 ianuarie 1996, nu putea ignora faptul că recursul său ar fi formulat fără întârziere. În cele din urmă, potrivit guvernului, reclamantul ar fi avut posibilitatea, în momentul în care a efectuat declarația de recurs, de a formula în fața Curții de Casație o cerere de declarare a unei depoziții, indicând că termenul de recurs era deja expirat. Curtea de Casație, în virtutea unui principiu judecătoresc interpretabil a contrazis În plus, în observațiile sale, guvernul subliniază că ar rezulta din formularea articolului. 116 din Codul de procedură penală că, în măsura în care instanța se află în metropolă, persoana pusă sub acuzare trebuie să declare o adresă în metropolă în care îi vor fi notificate toate actele și deciziile referitoare la liturghie. În cazul în care o persoană cu sediul într-un teritoriu sau un departament de peste mări este supusă unei examinări de către un magistrat care își desfășoară activitatea într-o jurisdicție situată în metropolă, aceasta are obligația de a declara o adresă în metropolă. Prin urmare, notificările vor fi efectuate pe teritoriul metropolitan și nu se pot pune întrebări legate de prelungirea termenului de livrare a corespondenței. 28. Reclamantul susține că guvernul oferă o interpretare foarte liberă a acestui articol. Acest articol prevede, de fapt, în beneficiul persoanei examinate și care nu își are reședința în Franța o simplă posibilitate de înlocuire a adresei, dar nu face nicio obligație de a declara o adresă în Franța metropolitană. Reclamantul nu a fost niciodată convocat sau auzit de un judecător metropolitan ; singura și unica sa convocare de către un astfel de judecător a avut loc la Papeete și la adresa pe care a declarat-o a fost în mod natural cea a Papeete. În ceea ce privește argumentul guvernului referitor la declarația de încuviințare, reclamantul subliniază că jurisprudența Curții de Casație citată de guvern este foarte insuficientă pentru a avea un caracter constant. În cazul în care jurisprudența Curții de Casație ar fi fost atât de susținută de guvern, aceasta ar fi putut invoca din oficiu obligația. În plus, dacă legiuitorul ar fi dorit într-adevăr să ofere posibilitatea unei declarații de forcluzie, ar fi lămurit în mod expres într-un text. În această privință, reclamantul reamintește că Codul de procedură penală, în partea sa care conține dispoziții specifice pentru Polinezia Franceză, prevede la art. 855 că Curtea reamintește că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C. este în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, că este de competența de a interpreta legislația internă. Rolul Curții se limitează la a verifica compatibilitatea cu convenția efectelor unei astfel de interpretări. Acest lucru este deosebit de adevărat în ceea ce privește interpretarea de către instanțe a normelor de natură procedurală, cum ar fi termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea căii de atac. Curtea consideră, de asemenea, că reglementarea privind formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru introducerea unei căi de atac urmărește să asigure buna administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Cei interesați trebuie să se poată aștepta ca aceste norme să fie aplicate. Cu toate acestea, normele în cauză sau aplicarea acestora nu ar trebui să împiedice justițiabilul să utilizeze o cale de atac disponibilă (hotărârea Pérez de Rada Cavanilles c. Spania din 28 octombrie 1998, Rec. 1998 VIII, § 45). 30. Curtea ia notă că, în speță, potrivit articolelor 568 și 217 paragrafe 3 din Codul de procedură penală, termenul recursului în cassare este de cinci zile de la notificarea făcută prin scrisoare recomandată atâta timp cât instanța judecătorească nu a informat. 31. Curtea nu ignoră legitimitatea scopului termenului de recurs menționat de guvern. Cu toate acestea, Comisia consideră că acest termen poate fi insuficient în cazul în care o procedură judiciară are loc în Franța metropolitană, dar în care o parte la această procedură este rezidentă și locuiește într-adevăr în afara acesteia, în afara acesteia, în afara Polinezia Franceză. În această privință, Curtea constată în plus că informația nu s-a desfășurat în metropolă și că art. 116 din Codul de procedură penală, menționat de guvern, nu obligă o astfel de parte să declare o adresă în metropolă. 32. În cazul de față, scrisoarea recomandată prin care a fost notificată reclamantului la hotărâre și prin care se precizează că termenul de introducere a unei căi de atac a fost de cinci zile de la data la care a fost trimisă cererea a fost trimisă la 30 ianuarie 1996, dar nu a ajuns la Tahiti decât la data de 5 februarie și nu i s-a transmis destinatarului până la data de 6 februarie. Recurentul susține că, în mintea sa, a fost de la această dată că termenul de cinci zile, prevăzut la art. 568 alineatul (2) din Codul de procedură penală a început să curgă pentru a formula recursul său, deoarece acest nu a fost doar în acel moment că a fost informat cu privire la conținutul hotărârii camerei de acuzare Din acest motiv, a luat legătura cu un declarant la tribunalul din Paris care a introdus recursul la 12 februarie. Cu toate acestea, Curtea de Casație, pe baza dispozițiilor menționate anterior din Codul de procedură penală, a declarat recursul inadmisibil ca fiind întârziat. 33. Curtea consideră că, astfel interpretat această cerință procedurală a împiedicat reclamantul să încerce să obțină o anulare a anumitor înscrisuri din procedură și astfel să se apere în mod eficient în cadrul procedurii deschise în sarcina sa. Prin urmare, aceasta a adus atingere substanței însăși a dreptului de acces al reclamantului la o instanță. De altfel, Curtea ia notă de faptul că art. 855 din Codul de procedură penală, specific Polinezei franceze, prevede un alt termen pentru recursul în casation. 34. Prin urmare, reclamantul a fost privat de dreptul său de a avea acces la un tribunal și că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 35. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 36. Mai precis, el a declarat că între reținerea sa și punerea sa în judecată cu întârziere în mai 1995, el nu a avut acces la dosar și nu a putut susține mijloacele sale de apărare; în plus, procedura penală declanșată împotriva asociaților săi a dus la dizolvarea societății sale. Timp de trei ani, el a pierdut trei sferturi din cifra sa de afaceri și a suferit o suspiciune reală din partea comunității tahitiene care a depășit piețele pe care ar fi trebuit să le obțină în mod normal. Dacă Curtea de Casație ar fi declarat recursul admisibil, ar fi fost despăgubit cu prejudiciul suferit și ar fi evitat prejudiciul rezultat din continuarea procedurii. În această privință, reclamantul arată că notele sale de plată și cheltuielile de deplasare pentru procedurile interne sunt de 363 128,98 franci. În cele din urmă, întrucât mass-media a acordat o mare publicitate cazului său, reputația și onoarea sa au fost pătate; el a evaluat prejudiciul său moral la 100 000 franci. 37. Guvernul susține că faptul că recursul reclamantului a fost declarat inadmisibil nu are nicio legătură directă cu presupusa consecințe ale dreptului de proprietate intelectuală și cu cauzele profesionale ale acestuia. În cazul în care consideră că onoarea sa a fost încălcată, statul francez nu poate fi considerat răspunzător pentru articolele prezentate în presă și este de competența reclamantului să exercite acțiunile adecvate în fața instanțelor naționale. Guvernul consideră că constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. 38. În ceea ce privește prejudiciul material invocat de reclamant, Curtea nu ar putea specula cu privire la ceea ce ar fi fost la termen al procedurii în cazul în care Curtea de Casație nu ar fi declarat inadmisibil recursul. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cauzat de posibilitatea de a depune recursul la timp. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 39. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea constată că suma solicitată de 363 128,98 de franci nu a fost expusă pentru a determina și repara încălcarea convenției, ci este legată de ansamblul procedurilor interne. 40. Statuând în echitate, Curtea acordă reclamantului 10 În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an. DE CES, CURȚIA, LA Într-un an, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 30 000 (trente mille) franci francezi pentru daune morale și 10 000 (zece mii) franci francezi pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată pe care aceste sume vor trebui să o majoreze o dobândă simplă de 4,26% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 10 iulie 2001 în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. S. D OLE L. LUCAIDES Președinte