McDONALD c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
McDONALD c. FRANCE (CtEDO, 2008)
A CINCEA SECȚIUNE
DECIZIE
PRIVIND ADMISIBILITATEA
a cererii nr
o
18648/04
prezentate de Jackson MC DONALD
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), în ședință din 29 aprilie 2008 alcătuită din
:
Peer Lorenzen,
președinte,
Snejana Botoucharova,
Jean-Paul Costa,
Volodymyr Butkevych,
Rait Maruste,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
judecători,
și din Claudia Westerdiek,
grefier de secțiune
,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 14 mai 2004,
Având în vedere decizia Curții de a examina conjunct admisibilitatea și fondul cauzei, după cum permite art. 29 § 3 din Convenție,
Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și pe cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După deliberare, adoptă următoarea decizie al cărei text a fost adoptat la 17 iunie 2008
:
FAPTE
Reclamantul, D. Jackson McDonald, este un cetățean american, născut în 1956 și rezident, la momentul introducerii cererii sale, în Gambiu. El este reprezentat devant Curte de D-na R. Sokol, avocată la Puyricard. Guvernul francez («
Guvernul
») este reprezentat de agentul său, D-na E. Belliard, directoare al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 25 septembrie 1978, reclamantul, diplomat american, a contractat căsătorie cu D-na D., de naționalitate franceză. Căsătoria a fost celebrată la Tours. Doi ani mai târziu, D-na D. a dobândit naționalitate americană prin naturalizare. La 1
iunie 1985, un copil, T., s-a născut din această uniune.
La 15 decembrie 1995, atunci când era în post la consulatul general al Statelor Unite ale Americii la Marsilia, reclamantul a depus împotriva soției sale o cerere de divorț pentru culpă la tribunalul de comerț al Marseillei.
La 6 februarie 1996, tribunalul a pronunțat o ordonanță de neîmpăcare care a autorizat părțile să locuiască separat și a încredințat custodia lui T. mamei sale.
La 3 decembrie 1997, tribunalul a respins cererea de divorț a reclamantului pe motiv că faptele invocate în sprijinul acesteia nu erau suficiente pentru a dovedi o încălcare gravă și reîncepută a datoriilor și obligațiilor căsătoriei, ceea ce ar face intolerabil menținerea vieții în comun. Tribunalul a încredințat ambilor soți exercitarea comună a autorității parentale asupra lui T., a organizat dreptul de vizită și găzduire al tatălui și a fixat la 7
000
franci francezi contribuția lunară a reclamantului la cheltuielile căsătoriei.
Niciun dintre soți nu a apelat această sentință care a devenit definitivă
În 1998, reclamantul a sesizat o instanță din Comitatul Brevard în Florida, Stat din care era originar, cu o nouă cerere de divorț. Printr-o primă decizie din 5 martie 1999, intitulată «
order on motion to dismiss
», instanța americană a respins argumentația D-nei D. (care apelase un avocat pentru a o apăra devant acestei instanțe) și și-a reținut competența pentru a se pronunța asupra dizolvării căsătoriei pe motiv că demandantul avea calitatea de rezident al Statului Florida. În schimb, și-a exclus explicit competența pentru anumite măsuri accesorii decide de tribunalul de comerț al Marseillei, cum ar fi custodia copilului, contribuția la cheltuielile căsătoriei și dreptul de vizită, pe care le-a trimis instanțelor franceze pentru decizie. Cu toate acestea, reclamantul s-a abținut de la orice demersuri în acest sens.
Printr-o a doua
decizie din 8 iunie 1999, aceasta fiind definitivă, aceeași instanță a pronunțat dizolvarea căsătoriei reîntinând competența pe acest punct.
În scopul acestei decizii, reclamantul a încheiat versarea către D-na D. a plăcii pe care fusese condamnat s-o verseze prin sentința din 3
decembrie 1997.
Reclamantul s-a căsătorit la 10
decembrie
1999 devant ofițerului stării civile din Abidjan (Coasta de Fildeș) cu o altă persoană de naționalitate franceză. Această căsătorie a fost transcrisă la consulatul general al Franței la Abidjan.
Printr-un act autentic din 4 octombrie 2000, luat de un notar francez, reclamantul și D-na D., pe care actul o considera divorțată în virtutea sentinței americane, și separată de bunuri, au vândut o casă precum și diverse parcele situate în departamentul Indre
‑
și
‑
Loire, al căror erau proprietari indivizi. În aceeași zi, D-na D. a făcut să se efectueze, între mâinile notarului instrumental, o sechistrare prin atribuire pe suma care trebuia să revină reclamantului, pentru neîndeplinire a obligațiilor sale de plată a cheltuielilor căsătoriei din 8 iunie 1999, data la care sentința de divorț a devenit definitivă în Statele Unite ale Americii.
La 20 decembrie 2000, reclamantul a sesizat judecătorul de executare din Tours cu o cerere de ridicare a sechistrării prin atribuire. La 25
iunie
2001, el a sesizat tribunalul de comerț din Tours cu o cerere de
exequatur
a sentinței pronunțate în Florida.
La 4 aprilie 2001, judecătorul de executare a respins cererea de ridicare a sechistrării prin atribuire a reclamantului și a validat-o. Judecătorul a subliniat că era admis că soțul, împotriva căruia se opunea o sentință de divorț străină, avea facultatea de a ridica inopozabilitate a sentinței pe bază de privilegiu de competență din articolul
15 din codul civil sau contestând regularitatea internațională a sentinței în cauză. Judecătorul a remarcat că faptul că D-na D. avea dubla naționalitate americană și franceză nu o privea de dreptul de a invoca art. 15, deoarece acest articol instituia o regulă de competență exclusivă bazată pe naționalitatea pârâtului. În sfârșit, judecătorul a remarcat că documentele produse de reclamant (dispozitivul sentinței de divorț pronunțate la 8
iunie
1999 și certificatul de neapelare a acestei sentințe) nu erau suficiente pentru a dovedi regularitatea acestei sentințe conform dreptului internațional privat francez și renunțarea D-nei D. la privilegiul său de competență.
La 8 noiembrie 2001, tribunalul de comerț din Tours a respins cererea de
exequatur
prezentată de reclamant, din lipsă pentru el de a aduce dovada renunțării D-nei D. la privilegiul de competență pe care i-l conferea art. 15 din codul civil. Tribunalul a subliniat că privilegiul de competență, dacă titularul nu renunțase, făcea obstacol
exequatur
în Franța a unei sentințe străine. Tribunalul a remarcat că dacă reclamantul pretindea că D-na D. apăraseă în fapt fără a ridica incompetența tribunalului american, nu dovedea exactitatea acestei afirmații conform documentelor puse în dezbatere
: nu doar că sentința de divorț din 8 iunie 1999 enunța o declarație de competență care, în absența exprimării prețurilor părților, lăsa să se presupună că chestiunea competenței fusese ridicată, dar nici sentința preparatorie din 5 martie 1999 nu respingea «
propunerea de renvoi a soției
», după ce enunțase ca motiv al acestui refuz elementele care justificau competența judecătorului forum.
La 26 aprilie 2001, reclamantul a apelat împotriva ambelor sentințe sus-menționate devant curtea de apel din Orléans. Ținând seama de conexiunea lor, curtea de apel a decis să unească ambele cauze. Printr-o sentință din 13 iunie 2002, curtea de apel l-a respins pe reclamant.
Curtea de apel a judecat că sentința pronunțată în Florida nu putea beneficia de recunoaștere de plin drept în Franța – și cu atât mai puțin de
exequatur
cerut –, din cauza incompetenței internaționale a instanțelor americane bazată pe competența exclusivă, în cazul de față, a instanțelor franceze și a fraudei în alegerea instanțelor americane care fusese comisă de reclamant.
Ea a subliniat că dacă D-na D. poseda naționalitate americană, nu și-a pierdut totuși naționalitatea franceză de origine, ceea ce îi permitea, în cazul de față, să invoce în favoarea ei dispozițiile articolului
15 din codul civil în interpretarea jurisprudențială primită.
Potrivit curții de apel, dacă Franța renunțase la interpretarea contestată a articolului 15 și la această dispoziție în numeroase convenții internaționale, nu exista, în prezent, niciun tratat de cooperare judiciară între Statele Unite ale Americii și Franța în materie civilă și reclamantul era astfel nefondat să stabilească, în concluziile sale, un paralelism cu excluderea recurului la acest text în relațiile intra-europene unde abandonarea acestuia de Franța era doar contrapartida abandonării corelative de partenerii ei de criterii de competență la fel de arbitrare. Favoarea care rezulta pentru D-na D. din aplicarea regulei de competență indirectă exclusivă a articolului 15 nu era, într-adevăr, mai exorbitantă decât cea din dreptul Statului Florida pe care reclamantul îl folosise fondând competența instanței pe care o sesizase pe propria sa rezidență în acel Stat – de altfel temporară deoarece funcțiile sale il chema să locuiască mai ales în străinătate – deoarece era singura bază explicită de competență reținută de decizia americană din 5 martie 1999. Nu părea, deci, că refuzul de a permite reclamantului să sesizeze instanța propriului domiciliu de origine, în loc de aceea al fostei rezidențe familiale în Franța sau al soției pârâte și al copilului comun putea constitui o încălcare a dreptului lui la un proces echitabil sau o discriminare inadmisibilă.
Cât despre fraud, alegerea instanței Statului Florida nu avusese alt scop decât obținerea divorțului care tocmai îi fusese refuzat în Franța și, de asemenea, scaparea de consecințele contribuției sale la cheltuielile căsătoriei, pe care avusese grijă s-o plătească până la momentul în care sentința din 8 iunie 1999 a devenit definitivă, pentru a se dispensa imediat după.
Reclamantul s-a pus în curs de casație împotriva sentinței curții de apel. La 30
martie
2004, Curtea de Casație a respins recursul
: ea a confirmat că naționalitatea franceză a D-nei D. îi permitea să invoce în favoarea ei privilegiul de competență din art. 15 din codul civil, că D-na D. nu renunțase la dispozițiile acestui text și că regula de competență exclusivă a acestui articol nu era mai exorbitantă decât cea din dreptul Statului Florida care fondase competența instanței americane pe rezidența temporară a D. McDonald în acel Stat. Nu exista deci nici încălcare a dreptului la un proces echitabil nici discriminare inadmisibilă.
B.
Dreptul și practica internă relevantă
art. 15 din codul civil dispune
:
«
Un francez ar putea fi tras devant un tribunal al Franței pentru obligații contractate de el în țară străină, chiar și cu un străin.
»
De multă vreme, jurisprudența tribunalelor franceze interpretase acest text în așa fel încât să instituie un privilegiu de competență indirectă
: în măsura în care beneficiarul nu renunțase, regula de competență a articolului 15 este exclusivă de orice competență concurentă a instanței străine a cărei decizie nu putea, deci, fi recunoscută în Franța.
Potrivit informațiilor furnizate de Guvern, originea articolului 15 este foarte veche și ar putea urca la 1778. Menținerea legăturii dintre subiecții emigrați și prevenția împotriva sistemelor juridice prost cunoscute explică această regulă exorbitantă destinată protejării francezilor împotriva procedurilor care nu ar respecta regulile fundamentale recunoscute pe teritoriul național.
Cu toate acestea, această jurisprudență era progresiv privată de efect de dreptul convențional sau comunitar. În plus, fu progresiv admis că bilateralizarea regulilor de competență directă era prea strictă și putea conduce la refuzul
exequatur
a deciziilor străine care aplicau reguli de competență care nu erau cunoscute în dreptul francez dar care totuși nu erau lipsit de pertinență. Această soluție desprinsă de curtea de apel din Paris, fu consacrată de Curtea de Casație în decizia
Simitch
, la 6 februarie 1985, în termenii următori
:
«
De fiecare dată când regula franceză de soluționare a conflictelor de legi nu atribuie competență exclusivă tribunalelor franceze, tribunalul străin trebuie recunoscut competent dacă litigiul se leagă într-un mod caracterizat de țara al cărei judecător a fost sesizat și dacă alegerea instanței nu a fost frauduloasă.
»
Printr-o decizie din 23 mai 2006 în cauza
Prieur
, Curtea de Casație renunță la calificarea de competență exclusivă a articolului
15 în acești termeni
:
«
(...) că art. 15 din codul civil consacră doar o competență facultativă a instanței franceze, improprie pentru a exclude competența indirectă a unui tribunal străin, atâta timp cât litigiul se leagă într-un mod caracterizat de Statul al cărui judecător este sesizat și că alegerea instanței nu este frauduloasă.
Că după ce a reținut că părțile, amândouă născute în Elveția, s-au căsătorit în această țară convenind un contract de căsătorie reglementat de dreptul elvețian și și-au stabilit rezidența acolo, curtea de apel a hotărât exact că în absența fraudei în sesizarea tribunalului străin, acesta era competent.
»
PRETENȚIE
Reclamantul susține că faptul că o decizie de divorț pronunțată de instanța americană nu a fost recunoscută în Franța și nu a putut primi acolo executare, încalcă art. 6 § 1 combinat cu art. 14 din Convenție.
PE DREAPTA
Reclamantul susține că refuzul instanțelor franceze de a acorda
exequatur
sentinței tribunalului Florida, fondând-se pe competența exclusivă a instanțelor franceze instituită de articolul
15 din codul civil în favoarea pârâtului francez, a violat articolele 6 § 1 și
14 combinate din Convenție, care dispun
:
art. 6 § 1
«
Oricine are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care se va pronunța (...) asupra disputelor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...).
»
art. 14
«
Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nici o discriminare, în special bazată pe (...) origine națională (...).
»
A.
Observații ale părților
Guvernul susține, în prima instanță, că art. 6 nu se aplică în cazul de față. Potrivit acestuia, reclamantul nu susține în niciun caz că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanță imparțială, dar intenționează să pună în discuție, prin intermediul articolului 6, fondul dreptului la
exequatur
. Această abordare nu ar putea fi însă acceptată în măsura în care Convenția nu prevede deloc dreptul la
exequatur
și că nu este în scopul ei de a reglementa condițiile de fond puse de un Stat pentru refuzul de a da forță executorie unei decizii străine.
De altfel, Guvernul susține că judecătorul natural al divorțului soților
McDonald era judecătorul francez și că aceasta era într-adevăr sentimentul reclamantului care sesizase spontan acest judecător cu cererea sa de divorț bazată pe legea franceză. Doar pentru a încerca să ocolească decizia judecătorului care nu îi era favorabilă, a folosit regula americană de competență exorbitantă, a tribunalului rezidență temporară a demandantului într-o acțiune de divorț. Reclamantul fusese stabilit în Franța nu doar rezidența obișnuită dar și centrul principal al intereselor sale (ar fi locuit din
1976 la
1989 și din 1994 la 1997 și ar fi efectuat numeroase achiziții imobiliare). Reclamantul, practicând
forum shopping
și disprețindu-și autoritatea hotărârii în Franța, alegsese tribunalul devant care avusese cele mai mari șanse de a obține un divorț, și mai ales cu costuri mai mici, pentru a înceta să verseze pensia pe care o datora soției.
Guvernul subliniază că, contrar ce pretinde reclamantul, sentința referitoare la el nu este aplicație a jurisprudenței tradiționale a Curții de Casație privind caracterul exclusiv al competenței indirecte instituit de art. 15, deoarece judecătorii francezi s-au dedicat unei aprecieri
in concreto
a faptelor cazului. Ei au estimat într-adevăr că baza de competență reținută de judecătorul american era exorbitantă și că, prin urmare, legătura cu litigiul nu era caracterizată.
Reclamantul susține că dacă aparține Statului fixarea condițiilor de implementare a unei proceduri de
exequatur
, aceste condiții nu trebuie să încalce drepturile protejate de Convenție. Prevalând-se de decizia
Koua Poirrez c. Franța
(nr
40892/98, CEDO 2003-X), reclamantul subliniază că Franța nu poate refuza
exequatur
și ignora o sentință străină doar pe motiv că una din părți în procedura devant tribunalele americane avea naționalitate franceză. Distincția între drepturi procedurale (art. 6 aplicând-se doar atunci când aceste drepturi sunt în joc) și drepturi substantive (
exequatur
fiind un asemenea drept) invocată de Guvern este total artificială. Ce contează este interesul de bază, respectiv dreptul la un proces echitabil și imparțial și absența oricărei discriminări injustificate. Calificarea dreptului «
substantiv
» nu sauría legitima o discriminare care încalcă un drept fundamental.
Reclamantul subliniază că discriminarea nu putea fi justificată de nici o rațiune obiectivă
: singurul scop al articolului 15 este de a da unui cetățean francez avantaj pe care nu l-are un cetățean străin.
Reclamantul se apără de-a fi comis o fraud sau
forum shopping
sesizând judecătorul Florida. Stigmatiza alegerea sa de sesiza acest judecător, înseamnă utilizarea acestei noțiuni inoportun. În
1998, atunci când era în post la Washington D.C. a sesizat tribunalul Statului său de rezidență, Florida, unde avusese cele mai multe contacte. El nu putea sesiza nici tribunalul Washington D.C., deoarece nu îndeplinea criteriul locului de rezidență, nici curtea de apel din Marsilia deoarece termenul său de apel expirase. Tribunalul Florida nu folosea naționalitatea ca criteriu de jurisdicție.
Reclamantul susține că afirmația Guvernului potrivit căreia locuise în Franța din 1976 la 1989 unde avusese centrul intereselor sale este eronată. În termeni juridici, Florida este atât «
domiciliul de origine
» al său cât și «
domiciliul de alegere
» al său. Prezența sa în Franța era limitată la durata funcției sale de diplomat. De altfel, nici ex-soția sa nici tribunalele franceze nu pretinseseră că era domiciliat sau avusese rezidența obișnuită în Franța. Pe de altă parte, D-na D., la scurt timp după căsătoria lor, dobândise naționalitate americană, manifestând astfel intenția de a-și stabili domiciliul în Statele Unite ale Americii. Când reclamantul sesizase tribunalul american în
1998, funcția sa de Consul general la Marsilia se încheisese și era atunci în post la Washington D.C. D-na D. era reprezentată de un avocat și beneficia de egalitate perfectă cu reclamantul în virtutea
Due
Process Clause
al patrusprezecelea amendament la Constituție. Tribunalul Florida nu exercitase nici o competență exorbitantă, în măsura în care se limitase la dizolvarea căsătoriei și, pentru chestiunile custoziei copiilor și pensia alimentară, se încredințase instanțelor franceze.
B.
Aprecierea Curții
Curtea reamintește că art. 6 § 1 din Convenție se aplică doar dacă există o «
dispută
» reală și serioasă (
Sporrong și Lönnroth
c.
Suedia
, sentința din 23 septembrie 1982, seria A nr
52, p. 30, §
81) privind «
drepturi și obligații de natură civilă
». Disputa poate privi atât existența unui drept cât și amploarea sau modalitățile exercitării acestuia (a se vedea în special
Zander c.
Suedia
, sentința din 25
noiembrie
1993, seria A nr
279-B, p. 38, § 22) și rezultatul procedurii trebuie să fie direct determinant pentru dreptul în cauză, articolul
6
§
1 nefiind mulțumit, pentru intrare în joc, de o legătură tenuă nici de repercusiuni îndepărtate (a se vedea în special sentințele
Masson și Van Zon c. Țări de Jos
din 28
septembrie 1995, seria A nr
327-A, p. 17, § 44, și
Fayed
c.
Regatul
‑
Unit
din 21 septembrie 1994, seria A nr
294-B, pp. 45-46, § 56).
De altfel, Curtea reamintește că deja judecă că în materia disputei al cărei rezultat este determinant pentru drepturi de natură civilă, art. 6 din Convenție se aplică atât executării sentințelor naționale (
Hornsby c. Grecia
, sentința din 19 martie 1997,
Culegere de hotărâri și decizii
1997
‑
II) cât și executării sentințelor străine (
Pellegrini c. Italia
, nr
30882/96, CEDO 2001
‑
VIII).
Curtea remarcă că procedura devant tribunalul Florida se referă la drepturi de natură civilă ale reclamantului în sensul articolului 6 § 1, și anume starea sa matrimonială. La 25 iunie 2001, reclamantul a sesizat tribunalul de comerț din Tours cu o cerere de
exequatur
a sentinței pronunțate în Florida. Atât acest tribunal cât și curtea de apel din Orléans și Curtea de Casație l-au respins pe reclamant fondând-se pe naționalitate ex-soției reclamantului și art. 15 care instituie un privilegiu de competență pentru cetățenii francezi, precum și pe frauda comisă de reclamant.
Or, procedura de
exequatur
este o formalitate preliminară indispensabilă pentru ca o sentință străină să fie executorie pe teritoriul francez. În cauza
Pellegrini
sus-citată, Curtea a examinat dacă în cadrul procedurii de
exequatur
, instanțele italiene verificaseră corespunzător regularitatea procedurii urmate devant instanțele străine, conform articolului 6. Similar, Curtea consideră că art. 6 implică control asupra regulilor de competență în vigoare în Statele contractante în scopul de a asigura că acestea nu încalcă drept protejat de Convenție.
Curtea remarcă că pretenția reclamantului privește conformitatea drepturilor fundamentale a articolului 15 din codul civil și aplicarea acestuia în cazul său.
În cazurile care rezultă dintr-o cerere individuală, Curtea nu are sarcina de a controla în abstract legislația litigioasă ; ea trebuie să se limitezează pe cât posibil la examinarea problemelor ridicate de cazul de care i s-a sesizat (a se vedea, printre altele, sentința
Mănăstirile Sfinte
c.
Grecia
din 9 decembrie 1994, seria A nr
301-A, § 55).
Curtea reamintește că reclamantul, diplomat american, a contractat căsătorie în Franța cu o cetățeană franceză. Câțiva ani mai târziu, reclamantul a depus împotriva soției sale o cerere de divorț pentru culpă la tribunalul de comerț al Marseillei. Cu toate acestea, în decembrie 1997, tribunalul l-a respins pe reclamant de la cererea sa. Acestui i-a încredințat ambilor soți exercitarea autorității parentale și a fixat contribuția lunară a reclamantului la cheltuielile căsătoriei. Niciun dintre soți neapelând această sentință, aceasta a devenit definitivă. În 1998, reclamantul sesizase instanță a unui Stat american din care era originar cu o nouă cerere de divorț. Acest tribunal pronunță dizolvarea căsătoriei dar a trimis instanțelor franceze sarcina statuării asupra anumitor aspecte ale divorțului cum ar fi custodia copilului, contribuția la cheltuielile căsătoriei și dreptul de vizită.
Curtea recunoaște că refuzul de a acorda
exequatur
sentințelor tribunalului american a reprezentat o ingerință în dreptul la proces echitabil al reclamantului. Ea reamintește totuși că în regul general, nimeni nu se poate plânge de o situație pe care a putut contribui el însuși să o creeze prin propria sa inacțiune (
Freimanis și Lidums c. Letonia
, (decizie), nr
73443/01, 30
ianuarie 2003 și
Hussin c. Belgia
, (decizie), nr
70807/01, 6 mai 2004). Examinând faptele cazului și argumentele părților, Curtea observă că reclamantul însuși admite că a lăsat să treacă termenul pentru a apela. După ce fusese respins de la cererea sa de divorț în Franța, sesizase judecătorul american cu o cerere similară după scurt ședere în Florida și, în urma sentinței americane, încetase versarea contribuției sa la cheltuielile căsătoriei soției sale atunci când această chestiune nu fusese hotărâtă de judecătorul american care o trimisese judecătorului francez
Curtea constată că înainte de a forma o acțiune devant instanțele americane pentru a solicita apoi
exequatur
în Franța a deciziei străine, aparținea reclamantului să apeleze sentința tribunalului de comerț din Marsilia din 3 decembrie 1997 pe care o sesizase el însuși inițial cu cererea sa de divorț. El nu sauría deci să facă reprouche autorităților franceze de a fi refuzat executarea unei decizii care li se părea că avusese scop de face eșec, din cauza inacțiunii reclamantului, regulilor de procedură aplicabile.
În sfârșit, potrivit jurisprudenței constante a Curții, art. 14 completează celelalte clauze normative ale Convenției și Protocoalelor. Nu are existență independentă, și produce deci efect doar atunci când este combinat cu «
exercitarea drepturilor și libertăților
» garantate de alte articole. Desigur, art. 14 poate intra în joc chiar și fără o încălcare a cerințelor lor, dar nu sauría se aplica dacă faptele litigiului nu cad sub imperiul a cel puțin uneia din acele clauze.
Având în vedere ceea ce a fost spus mai sus privind pretenția din articolul
6, Curtea estimează că pretenția referitoare la art. 14 din Convenție este lipsit de temei.
Rezultă din aceasta că cererea trebuie respinsă ca fiind lipsit de temei, în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefier
Președinte