DECIZIE
a cererii nr o 18648/04 prezentate de Jackson MC DONALD împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), în ședință din 29 aprilie 2008 alcătuită din : Peer Lorenzen, președinte, Snejana Botoucharova, Jean-Paul Costa, Volodymyr Butkevych, Rait Maruste, Isabelle Berro-Lefèvre, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători, și din Claudia Westerdiek, grefier de secțiune , Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 14 mai 2004, Având în vedere decizia Curții de a examina conjunct admisibilitatea și fondul cauzei, după cum permite art. 29 § 3 din Convenție, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și pe cele prezentate ca răspuns de reclamant, După deliberare, adoptă următoarea decizie al cărei text a fost adoptat la 17 iunie 2008 : FAPTE Reclamantul, D. Jackson McDonald, este un cetățean american, născut în 1956 și rezident, la momentul introducerii cererii sale, în Gambiu.
El este reprezentat devant Curte de D-na R. Sokol, avocată la Puyricard. Guvernul francez (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, D-na E. Belliard, directoare al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 septembrie 1978, reclamantul, diplomat american, a contractat căsătorie cu D-na D., de naționalitate franceză. Căsătoria a fost celebrată la Tours. Doi ani mai târziu, D-na D. a dobândit naționalitate americană prin naturalizare. La 1 iunie 1985, un copil, T., s-a născut din această uniune. La 15 decembrie 1995, atunci când era în post la consulatul general al Statelor Unite ale Americii la Marsilia, reclamantul a depus împotriva soției sale o cerere de divorț pentru culpă la tribunalul de comerț al Marseillei.
La 6 februarie 1996, tribunalul a pronunțat o ordonanță de neîmpăcare care a autorizat părțile să locuiască separat și a încredințat custodia lui T. mamei sale. La 3 decembrie 1997, tribunalul a respins cererea de divorț a reclamantului pe motiv că faptele invocate în sprijinul acesteia nu erau suficiente pentru a dovedi o încălcare gravă și reîncepută a datoriilor și obligațiilor căsătoriei, ceea ce ar face intolerabil menținerea vieții în comun. Tribunalul a încredințat ambilor soți exercitarea comună a autorității parentale asupra lui T., a organizat dreptul de vizită și găzduire al tatălui și a fixat la 7 000 franci francezi contribuția lunară a reclamantului la cheltuielile căsătoriei. Niciun dintre soți nu a apelat această sentință care a devenit definitivă În 1998, reclamantul a sesizat o instanță din Comitatul Brevard în Florida, Stat din care era originar, cu o nouă cerere de divorț.
Printr-o primă decizie din 5 martie 1999, intitulată « order on motion to dismiss », instanța americană a respins argumentația D-nei D. (care apelase un avocat pentru a o apăra devant acestei instanțe) și și-a reținut competența pentru a se pronunța asupra dizolvării căsătoriei pe motiv că demandantul avea calitatea de rezident al Statului Florida. În schimb, și-a exclus explicit competența pentru anumite măsuri accesorii decide de tribunalul de comerț al Marseillei, cum ar fi custodia copilului, contribuția la cheltuielile căsătoriei și dreptul de vizită, pe care le-a trimis instanțelor franceze pentru decizie. Cu toate acestea, reclamantul s-a abținut de la orice demersuri în acest sens. Printr-o a doua decizie din 8 iunie 1999, aceasta fiind definitivă, aceeași instanță a pronunțat dizolvarea căsătoriei reîntinând competența pe acest punct.
În scopul acestei decizii, reclamantul a încheiat versarea către D-na D. a plăcii pe care fusese condamnat s-o verseze prin sentința din 3 decembrie 1997. Reclamantul s-a căsătorit la 10 decembrie 1999 devant ofițerului stării civile din Abidjan (Coasta de Fildeș) cu o altă persoană de naționalitate franceză. Această căsătorie a fost transcrisă la consulatul general al Franței la Abidjan. Printr-un act autentic din 4 octombrie 2000, luat de un notar francez, reclamantul și D-na D., pe care actul o considera divorțată în virtutea sentinței americane, și separată de bunuri, au vândut o casă precum și diverse parcele situate în departamentul Indre ‑ și ‑ Loire, al căror erau proprietari indivizi.
În aceeași zi, D-na D. a făcut să se efectueze, între mâinile notarului instrumental, o sechistrare prin atribuire pe suma care trebuia să revină reclamantului, pentru neîndeplinire a obligațiilor sale de plată a cheltuielilor căsătoriei din 8 iunie 1999, data la care sentința de divorț a devenit definitivă în Statele Unite ale Americii. La 20 decembrie 2000, reclamantul a sesizat judecătorul de executare din Tours cu o cerere de ridicare a sechistrării prin atribuire. La 25 iunie 2001, el a sesizat tribunalul de comerț din Tours cu o cerere de exequatur a sentinței pronunțate în Florida. La 4 aprilie 2001, judecătorul de executare a respins cererea de ridicare a sechistrării prin atribuire a reclamantului și a validat-o.
Judecătorul a subliniat că era admis că soțul, împotriva căruia se opunea o sentință de divorț străină, avea facultatea de a ridica inopozabilitate a sentinței pe bază de privilegiu de competență din articolul 15 din codul civil sau contestând regularitatea internațională a sentinței în cauză. Judecătorul a remarcat că faptul că D-na D. avea dubla naționalitate americană și franceză nu o privea de dreptul de a invoca art. 15, deoarece acest articol instituia o regulă de competență exclusivă bazată pe naționalitatea pârâtului. În sfârșit, judecătorul a remarcat că documentele produse de reclamant (dispozitivul sentinței de divorț pronunțate la 8 iunie 1999 și certificatul de neapelare a acestei sentințe) nu erau suficiente pentru a dovedi regularitatea acestei sentințe conform dreptului internațional privat francez și renunțarea D-nei D. la privilegiul său de competență.
La 8 noiembrie 2001, tribunalul de comerț din Tours a respins cererea de exequatur prezentată de reclamant, din lipsă pentru el de a aduce dovada renunțării D-nei D. la privilegiul de competență pe care i-l conferea art. 15 din codul civil. Tribunalul a subliniat că privilegiul de competență, dacă titularul nu renunțase, făcea obstacol exequatur în Franța a unei sentințe străine.
Tribunalul a remarcat că dacă reclamantul pretindea că D-na D. apăraseă în fapt fără a ridica incompetența tribunalului american, nu dovedea exactitatea acestei afirmații conform documentelor puse în dezbatere : nu doar că sentința de divorț din 8 iunie 1999 enunța o declarație de competență care, în absența exprimării prețurilor părților, lăsa să se presupună că chestiunea competenței fusese ridicată, dar nici sentința preparatorie din 5 martie 1999 nu respingea « propunerea de renvoi a soției », după ce enunțase ca motiv al acestui refuz elementele care justificau competența judecătorului forum. La 26 aprilie 2001, reclamantul a apelat împotriva ambelor sentințe sus-menționate devant curtea de apel din Orléans.
Ținând seama de conexiunea lor, curtea de apel a decis să unească ambele cauze. Printr-o sentință din 13 iunie 2002, curtea de apel l-a respins pe reclamant. Curtea de apel a judecat că sentința pronunțată în Florida nu putea beneficia de recunoaștere de plin drept în Franța – și cu atât mai puțin de exequatur cerut –, din cauza incompetenței internaționale a instanțelor americane bazată pe competența exclusivă, în cazul de față, a instanțelor franceze și a fraudei în alegerea instanțelor americane care fusese comisă de reclamant. Ea a subliniat că dacă D-na D. poseda naționalitate americană, nu și-a pierdut totuși naționalitatea franceză de origine, ceea ce îi permitea, în cazul de față, să invoce în favoarea ei dispozițiile articolului 15 din codul civil în interpretarea jurisprudențială primită.
Potrivit curții de apel, dacă Franța renunțase la interpretarea contestată a articolului 15 și la această dispoziție în numeroase convenții internaționale, nu exista, în prezent, niciun tratat de cooperare judiciară între Statele Unite ale Americii și Franța în materie civilă și reclamantul era astfel nefondat să stabilească, în concluziile sale, un paralelism cu excluderea recurului la acest text în relațiile intra-europene unde abandonarea acestuia de Franța era doar contrapartida abandonării corelative de partenerii ei de criterii de competență la fel de arbitrare.
Favoarea care rezulta pentru D-na D. din aplicarea regulei de competență indirectă exclusivă a articolului 15 nu era, într-adevăr, mai exorbitantă decât cea din dreptul Statului Florida pe care reclamantul îl folosise fondând competența instanței pe care o sesizase pe propria sa rezidență în acel Stat – de altfel temporară deoarece funcțiile sale il chema să locuiască mai ales în străinătate – deoarece era singura bază explicită de competență reținută de decizia americană din 5 martie 1999. Nu părea, deci, că refuzul de a permite reclamantului să sesizeze instanța propriului domiciliu de origine, în loc de aceea al fostei rezidențe familiale în Franța sau al soției pârâte și al copilului comun putea constitui o încălcare a dreptului lui la un proces echitabil sau o discriminare inadmisibilă.
Cât despre fraud, alegerea instanței Statului Florida nu avusese alt scop decât obținerea divorțului care tocmai îi fusese refuzat în Franța și, de asemenea, scaparea de consecințele contribuției sale la cheltuielile căsătoriei, pe care avusese grijă s-o plătească până la momentul în care sentința din 8 iunie 1999 a devenit definitivă, pentru a se dispensa imediat după. Reclamantul s-a pus în curs de casație împotriva sentinței curții de apel. La 30 martie 2004, Curtea de Casație a respins recursul : ea a confirmat că naționalitatea franceză a D-nei D. îi permitea să invoce în favoarea ei privilegiul de competență din art. 15 din codul civil, că D-na D. nu renunțase la dispozițiile acestui text și că regula de competență exclusivă a acestui articol nu era mai exorbitantă decât cea din dreptul Statului Florida care fondase competența instanței americane pe rezidența temporară a D. McDonald în acel Stat.
Nu exista deci nici încălcare a dreptului la un proces echitabil nici discriminare inadmisibilă. B. Dreptul și practica internă relevantă art. 15 din codul civil dispune : « Un francez ar putea fi tras devant un tribunal al Franței pentru obligații contractate de el în țară străină, chiar și cu un străin. » De multă vreme, jurisprudența tribunalelor franceze interpretase acest text în așa fel încât să instituie un privilegiu de competență indirectă : în măsura în care beneficiarul nu renunțase, regula de competență a articolului 15 este exclusivă de orice competență concurentă a instanței străine a cărei decizie nu putea, deci, fi recunoscută în Franța.
Potrivit informațiilor furnizate de Guvern, originea articolului 15 este foarte veche și ar putea urca la 1778. Menținerea legăturii dintre subiecții emigrați și prevenția împotriva sistemelor juridice prost cunoscute explică această regulă exorbitantă destinată protejării francezilor împotriva procedurilor care nu ar respecta regulile fundamentale recunoscute pe teritoriul național. Cu toate acestea, această jurisprudență era progresiv privată de efect de dreptul convențional sau comunitar. În plus, fu progresiv admis că bilateralizarea regulilor de competență directă era prea strictă și putea conduce la refuzul exequatur a deciziilor străine care aplicau reguli de competență care nu erau cunoscute în dreptul francez dar care totuși nu erau lipsit de pertinență.
Această soluție desprinsă de curtea de apel din Paris, fu consacrată de Curtea de Casație în decizia Simitch , la 6 februarie 1985, în termenii următori : « De fiecare dată când regula franceză de soluționare a conflictelor de legi nu atribuie competență exclusivă tribunalelor franceze, tribunalul străin trebuie recunoscut competent dacă litigiul se leagă într-un mod caracterizat de țara al cărei judecător a fost sesizat și dacă alegerea instanței nu a fost frauduloasă. » Printr-o decizie din 23 mai 2006 în cauza Prieur , Curtea de Casație renunță la calificarea de competență exclusivă a articolului 15 în acești termeni : « (...) că art. 15 din codul civil consacră doar o competență facultativă a instanței franceze, improprie pentru a exclude competența indirectă a unui tribunal străin, atâta timp cât litigiul se leagă într-un mod caracterizat de Statul al cărui judecător este sesizat și că alegerea instanței nu este frauduloasă.
Că după ce a reținut că părțile, amândouă născute în Elveția, s-au căsătorit în această țară convenind un contract de căsătorie reglementat de dreptul elvețian și și-au stabilit rezidența acolo, curtea de apel a hotărât exact că în absența fraudei în sesizarea tribunalului străin, acesta era competent. » PRETENȚIE Reclamantul susține că faptul că o decizie de divorț pronunțată de instanța americană nu a fost recunoscută în Franța și nu a putut primi acolo executare, încalcă art. 6 § 1 combinat cu art. 14 din Convenție.
Reclamantul susține că refuzul instanțelor franceze de a acorda exequatur sentinței tribunalului Florida, fondând-se pe competența exclusivă a instanțelor franceze instituită de articolul 15 din codul civil în favoarea pârâtului francez, a violat articolele 6 § 1 și 14 combinate din Convenție, care dispun : art. 6 § 1 « Oricine are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care se va pronunța (...) asupra disputelor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...). » art. 14 « Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nici o discriminare, în special bazată pe (...) origine națională (...).
» A. Observații ale părților Guvernul susține, în prima instanță, că art. 6 nu se aplică în cazul de față. Potrivit acestuia, reclamantul nu susține în niciun caz că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanță imparțială, dar intenționează să pună în discuție, prin intermediul articolului 6, fondul dreptului la exequatur . Această abordare nu ar putea fi însă acceptată în măsura în care Convenția nu prevede deloc dreptul la exequatur și că nu este în scopul ei de a reglementa condițiile de fond puse de un Stat pentru refuzul de a da forță executorie unei decizii străine. De altfel, Guvernul susține că judecătorul natural al divorțului soților McDonald era judecătorul francez și că aceasta era într-adevăr sentimentul reclamantului care sesizase spontan acest judecător cu cererea sa de divorț bazată pe legea franceză.
Doar pentru a încerca să ocolească decizia judecătorului care nu îi era favorabilă, a folosit regula americană de competență exorbitantă, a tribunalului rezidență temporară a demandantului într-o acțiune de divorț. Reclamantul fusese stabilit în Franța nu doar rezidența obișnuită dar și centrul principal al intereselor sale (ar fi locuit din 1976 la 1989 și din 1994 la 1997 și ar fi efectuat numeroase achiziții imobiliare). Reclamantul, practicând forum shopping și disprețindu-și autoritatea hotărârii în Franța, alegsese tribunalul devant care avusese cele mai mari șanse de a obține un divorț, și mai ales cu costuri mai mici, pentru a înceta să verseze pensia pe care o datora soției.
Guvernul subliniază că, contrar ce pretinde reclamantul, sentința referitoare la el nu este aplicație a jurisprudenței tradiționale a Curții de Casație privind caracterul exclusiv al competenței indirecte instituit de art. 15, deoarece judecătorii francezi s-au dedicat unei aprecieri in concreto a faptelor cazului. Ei au estimat într-adevăr că baza de competență reținută de judecătorul american era exorbitantă și că, prin urmare, legătura cu litigiul nu era caracterizată. Reclamantul susține că dacă aparține Statului fixarea condițiilor de implementare a unei proceduri de exequatur , aceste condiții nu trebuie să încalce drepturile protejate de Convenție. Prevalând-se de decizia Koua Poirrez c. Franța (nr 40892/98, CEDO 2003-X), reclamantul subliniază că Franța nu poate refuza exequatur și ignora o sentință străină doar pe motiv că una din părți în procedura devant tribunalele americane avea naționalitate franceză.
Distincția între drepturi procedurale (art. 6 aplicând-se doar atunci când aceste drepturi sunt în joc) și drepturi substantive ( exequatur fiind un asemenea drept) invocată de Guvern este total artificială. Ce contează este interesul de bază, respectiv dreptul la un proces echitabil și imparțial și absența oricărei discriminări injustificate. Calificarea dreptului « substantiv » nu sauría legitima o discriminare care încalcă un drept fundamental. Reclamantul subliniază că discriminarea nu putea fi justificată de nici o rațiune obiectivă : singurul scop al articolului 15 este de a da unui cetățean francez avantaj pe care nu l-are un cetățean străin. Reclamantul se apără de-a fi comis o fraud sau forum shopping sesizând judecătorul Florida.
Stigmatiza alegerea sa de sesiza acest judecător, înseamnă utilizarea acestei noțiuni inoportun. În 1998, atunci când era în post la Washington D.C. a sesizat tribunalul Statului său de rezidență, Florida, unde avusese cele mai multe contacte. El nu putea sesiza nici tribunalul Washington D.C., deoarece nu îndeplinea criteriul locului de rezidență, nici curtea de apel din Marsilia deoarece termenul său de apel expirase. Tribunalul Florida nu folosea naționalitatea ca criteriu de jurisdicție. Reclamantul susține că afirmația Guvernului potrivit căreia locuise în Franța din 1976 la 1989 unde avusese centrul intereselor sale este eronată. În termeni juridici, Florida este atât « domiciliul de origine » al său cât și « domiciliul de alegere » al său.
Prezența sa în Franța era limitată la durata funcției sale de diplomat. De altfel, nici ex-soția sa nici tribunalele franceze nu pretinseseră că era domiciliat sau avusese rezidența obișnuită în Franța. Pe de altă parte, D-na D., la scurt timp după căsătoria lor, dobândise naționalitate americană, manifestând astfel intenția de a-și stabili domiciliul în Statele Unite ale Americii. Când reclamantul sesizase tribunalul american în 1998, funcția sa de Consul general la Marsilia se încheisese și era atunci în post la Washington D.C. D-na D. era reprezentată de un avocat și beneficia de egalitate perfectă cu reclamantul în virtutea Due Process Clause al patrusprezecelea amendament la Constituție.
Tribunalul Florida nu exercitase nici o competență exorbitantă, în măsura în care se limitase la dizolvarea căsătoriei și, pentru chestiunile custoziei copiilor și pensia alimentară, se încredințase instanțelor franceze.
B. Aprecierea Curții Curtea reamintește că art. 6 § 1 din Convenție se aplică doar dacă există o « dispută » reală și serioasă ( Sporrong și Lönnroth c. Suedia , sentința din 23 septembrie 1982, seria A nr 52, p. 30, § 81) privind « drepturi și obligații de natură civilă ». Disputa poate privi atât existența unui drept cât și amploarea sau modalitățile exercitării acestuia (a se vedea în special Zander c. Suedia , sentința din 25 noiembrie 1993, seria A nr 279-B, p. 38, § 22) și rezultatul procedurii trebuie să fie direct determinant pentru dreptul în cauză, articolul 6 § 1 nefiind mulțumit, pentru intrare în joc, de o legătură tenuă nici de repercusiuni îndepărtate (a se vedea în special sentințele Masson și Van Zon c. Țări de Jos din 28 septembrie 1995, seria A nr 327-A, p. 17, § 44, și Fayed c. Regatul ‑ Unit din 21 septembrie 1994, seria A nr 294-B, pp. 45-46, § 56). De altfel, Curtea reamintește că deja judecă că în materia disputei al cărei rezultat este determinant pentru drepturi de natură civilă, art. 6 din Convenție se aplică atât executării sentințelor naționale ( Hornsby c. Grecia , sentința din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 ‑ II) cât și executării sentințelor străine ( Pellegrini c. Italia , nr 30882/96, CEDO 2001 ‑ VIII).
Curtea remarcă că procedura devant tribunalul Florida se referă la drepturi de natură civilă ale reclamantului în sensul articolului 6 § 1, și anume starea sa matrimonială. La 25 iunie 2001, reclamantul a sesizat tribunalul de comerț din Tours cu o cerere de exequatur a sentinței pronunțate în Florida. Atât acest tribunal cât și curtea de apel din Orléans și Curtea de Casație l-au respins pe reclamant fondând-se pe naționalitate ex-soției reclamantului și art. 15 care instituie un privilegiu de competență pentru cetățenii francezi, precum și pe frauda comisă de reclamant. Or, procedura de exequatur este o formalitate preliminară indispensabilă pentru ca o sentință străină să fie executorie pe teritoriul francez.
În cauza Pellegrini sus-citată, Curtea a examinat dacă în cadrul procedurii de exequatur , instanțele italiene verificaseră corespunzător regularitatea procedurii urmate devant instanțele străine, conform articolului 6. Similar, Curtea consideră că art. 6 implică control asupra regulilor de competență în vigoare în Statele contractante în scopul de a asigura că acestea nu încalcă drept protejat de Convenție. Curtea remarcă că pretenția reclamantului privește conformitatea drepturilor fundamentale a articolului 15 din codul civil și aplicarea acestuia în cazul său.
În cazurile care rezultă dintr-o cerere individuală, Curtea nu are sarcina de a controla în abstract legislația litigioasă ; ea trebuie să se limitezează pe cât posibil la examinarea problemelor ridicate de cazul de care i s-a sesizat (a se vedea, printre altele, sentința Mănăstirile Sfinte c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr 301-A, § 55). Curtea reamintește că reclamantul, diplomat american, a contractat căsătorie în Franța cu o cetățeană franceză. Câțiva ani mai târziu, reclamantul a depus împotriva soției sale o cerere de divorț pentru culpă la tribunalul de comerț al Marseillei. Cu toate acestea, în decembrie 1997, tribunalul l-a respins pe reclamant de la cererea sa. Acestui i-a încredințat ambilor soți exercitarea autorității parentale și a fixat contribuția lunară a reclamantului la cheltuielile căsătoriei.
Niciun dintre soți neapelând această sentință, aceasta a devenit definitivă. În 1998, reclamantul sesizase instanță a unui Stat american din care era originar cu o nouă cerere de divorț. Acest tribunal pronunță dizolvarea căsătoriei dar a trimis instanțelor franceze sarcina statuării asupra anumitor aspecte ale divorțului cum ar fi custodia copilului, contribuția la cheltuielile căsătoriei și dreptul de vizită. Curtea recunoaște că refuzul de a acorda exequatur sentințelor tribunalului american a reprezentat o ingerință în dreptul la proces echitabil al reclamantului.
Ea reamintește totuși că în regul general, nimeni nu se poate plânge de o situație pe care a putut contribui el însuși să o creeze prin propria sa inacțiune ( Freimanis și Lidums c. Letonia , (decizie), nr 73443/01, 30 ianuarie 2003 și Hussin c. Belgia , (decizie), nr 70807/01, 6 mai 2004). Examinând faptele cazului și argumentele părților, Curtea observă că reclamantul însuși admite că a lăsat să treacă termenul pentru a apela.
După ce fusese respins de la cererea sa de divorț în Franța, sesizase judecătorul american cu o cerere similară după scurt ședere în Florida și, în urma sentinței americane, încetase versarea contribuției sa la cheltuielile căsătoriei soției sale atunci când această chestiune nu fusese hotărâtă de judecătorul american care o trimisese judecătorului francez Curtea constată că înainte de a forma o acțiune devant instanțele americane pentru a solicita apoi exequatur în Franța a deciziei străine, aparținea reclamantului să apeleze sentința tribunalului de comerț din Marsilia din 3 decembrie 1997 pe care o sesizase el însuși inițial cu cererea sa de divorț. El nu sauría deci să facă reprouche autorităților franceze de a fi refuzat executarea unei decizii care li se părea că avusese scop de face eșec, din cauza inacțiunii reclamantului, regulilor de procedură aplicabile.
În sfârșit, potrivit jurisprudenței constante a Curții, art. 14 completează celelalte clauze normative ale Convenției și Protocoalelor. Nu are existență independentă, și produce deci efect doar atunci când este combinat cu « exercitarea drepturilor și libertăților » garantate de alte articole. Desigur, art. 14 poate intra în joc chiar și fără o încălcare a cerințelor lor, dar nu sauría se aplica dacă faptele litigiului nu cad sub imperiul a cel puțin uneia din acele clauze. Având în vedere ceea ce a fost spus mai sus privind pretenția din articolul 6, Curtea estimează că pretenția referitoare la art. 14 din Convenție este lipsit de temei. Rezultă din aceasta că cererea trebuie respinsă ca fiind lipsit de temei, în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefier Președinte
DÉCISION
de la requête n o 18648/04 présentée par Jackson MC DONALD contre la France La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 29 avril 2008 en une chambre composée de : Peer Lorenzen, président, Snejana Botoucharova, Jean-Paul Costa, Volodymyr Butkevych, Rait Maruste, Isabelle Berro-Lefèvre, Mirjana Lazarova Trajkovska, juges, et de Claudia Westerdiek, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 14 mai 2004, Vu la décision de la Cour d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante dont le texte a été adopté le 17 juin 2008 : EN FAIT Le requérant, M. Jackson McDonald, est un ressortissant américain, né en 1956 et résidant, au moment de l’introduction de sa requête, en Gambie.
Il est représenté devant la Cour par M e R. Sokol, avocat à Puyricard. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 25 septembre 1978, le requérant, diplomate américain, contracta mariage avec M me D., de nationalité française. Le mariage fut célébré à Tours. Deux ans plus tard, M me D. acquit la nationalité américaine par naturalisation. Le 1 er juin 1985, un enfant, T., naquit de cette union. Le 15 décembre 1995, alors qu’il était en poste au consulat général des Etats-Unis à Marseille, le requérant forma contre son épouse une demande de divorce pour faute devant le tribunal de grande instance de Marseille.
Le 6 février 1996, le tribunal rendit une ordonnance de non-conciliation autorisant les parties à résider séparément et confia la garde de T. à sa mère. Le 3 décembre 1997, le tribunal débouta le requérant de sa demande en divorce au motif que les faits allégués à l’appui de celle-ci ne suffisaient pas à prouver une violation grave et renouvelée des devoirs et obligations du mariage, rendant intolérable le maintien de la vie commune. Le tribunal confia aux deux époux l’exercice conjoint de l’autorité parentale sur T., organisa le droit de visite et d’hébergement du père et fixa à 7 000 francs français la contribution mensuelle du requérant aux charges du mariage. Aucun des époux ne fit appel de ce jugement devenu définitif En 1998, le requérant saisit une juridiction du Comté de Brevard en Floride, Etat dont il était originaire, d’une nouvelle demande de divorce.
Par une première décision du 5 mars 1999, intitulée « order on motion to dismiss », la juridiction américaine écarta l’argumentation de M me D. (qui avait pris un avocat pour la défendre devant cette juridiction) et retint sa compétence pour se prononcer sur la dissolution du mariage au motif que le demandeur avait la qualité de résident de l’Etat de Floride. En revanche, elle écarta expressément sa compétence pour certaines mesures accessoires décidées par le tribunal de grande instance de Marseille, comme la garde de l’enfant, la contribution aux charges du mariage et le droit de visite, qu’elle renvoya aux juridictions françaises pour décision. Toutefois, le requérant s’abstint de toute démarche dans ce sens.
Par une deuxième décision du 8 juin 1999, celle-ci étant définitive, la même juridiction prononça la dissolution du mariage en retenant à nouveau sa compétence sur ce point. Au vu de cette décision, le requérant cessa de verser à M me D. des aliments qu’il avait été condamné à lui verser par le jugement du 3 décembre 1997. Le requérant se maria le 10 décembre 1999 devant l’officier de l’état civil d’Abidjan (Côte d’Ivoire) avec une autre personne de nationalité française. Ce mariage fut transcrit au consulat général de France à Abidjan. Par un acte authentique du 4 octobre 2000, reçu par un notaire français, le requérant et M me D., que l’acte tenait pour divorcés en vertu du jugement américain, et séparés de biens, vendirent une maison ainsi que diverses parcelles sises dans le département d’Indre ‑ et ‑ Loire, dont ils étaient propriétaires indivis.
Le même jour, M me D. fit pratiquer, entre les mains du notaire instrumentaire, une saisie-attribution sur le montant devant revenir au requérant, pour manquement à ses obligations de paiement des charges du mariage depuis le 8 juin 1999, date à laquelle le jugement de divorce était devenu définitif aux Etats-Unis. Le 20 décembre 2000, le requérant saisit le juge de l’exécution de Tours d’une demande en mainlevée de la saisie-attribution. Le 25 juin 2001, il saisit le tribunal de grande instance de Tours d’une demande d’ exequatur du jugement prononcé en Floride. Le 4 avril 2001, le juge de l’exécution débouta le requérant de sa demande en mainlevée de la saisie-attribution et valida celle-ci.
Le juge souligna qu’il était admis que le conjoint, auquel un jugement de divorce étranger était opposé, disposait de la faculté de soulever l’inopposabilité du jugement à son égard en invoquant le privilège de juridiction de l’article 15 du code civil ou en contestant la régularité internationale du jugement dont il s’agissait. Le juge releva que le fait que M me D. jouissait de la double nationalité américaine et française ne la privait pas du droit d’invoquer l’article 15, puisque cet article édictait une règle de compétence exclusive fondée sur la nationalité du défendeur. Enfin, le juge releva que les pièces produites par le requérant (le dispositif du jugement de divorce rendu le 8 juin 1999 et le certificat de non-appel de ce jugement) ne suffisaient pas à démontrer la régularité de ce jugement au regard du droit international privé français et la renonciation de M me D. à son privilège de juridiction.
Le 8 novembre 2001, le tribunal de grande instance de Tours rejeta la demande d’ exequatur présentée par le requérant, faute pour lui d’avoir rapporté la preuve de la renonciation de M me D. au privilège de juridiction que lui conférait l’article 15 du code civil. Le tribunal souligna que le privilège de juridiction, si son titulaire n’y avait pas renoncé, faisait obstacle à l’ exequatur en France d’un jugement étranger.
Le tribunal releva que si le requérant prétendait que M me D. avait défendu au fond sans soulever l’incompétence du tribunal américain, il ne démontrait pas l’exactitude de cette affirmation au regard des documents versés au débat : non seulement le jugement de divorce du 8 juin 1999 énonçait une déclaration de compétence qui, en l’absence d’expression des prétentions des parties, laissait supposer que la question de la compétence avait été soulevée, mais encore le jugement préparatoire du 5 mars 1999 rejetait la « proposition de renvoi de l’épouse », après avoir énoncé comme motif de ce rejet les éléments justifiant la compétence du juge du for. Le 26 avril 2001, le requérant interjeta appel contre les deux jugements susmentionnés devant la cour d’appel d’Orléans.
Eu égard à leur connexité, la cour d’appel décida de joindre les deux affaires. Par un arrêt du 13 juin 2002, la cour d’appel débouta le requérant. La cour d’appel jugea que le jugement rendu en Floride ne pouvait bénéficier de la reconnaissance de plein droit en France – et à plus forte raison de l’ exequatur requis –, en raison de l’incompétence internationale des juridictions américaines fondée sur la compétence exclusive, en l’espèce, des juridictions françaises et de la fraude dans le choix des juridictions américaines qui a été commise par le requérant. Elle souligna que si M me D. possédait la nationalité américaine, elle n’en avait pas perdu pour autant sa nationalité française d’origine, ce qui lui permettait, en l’espèce, d’invoquer en sa faveur les dispositions de l’article 15 du code civil dans l’interprétation jurisprudentielle reçue.
Selon la cour d’appel, si la France avait renoncé à l’interprétation contestée de l’article 15 et à cette disposition dans maintes conventions internationales, il n’existait, en l’état, aucun traité de coopération judiciaire entre les Etats-Unis et la France en matière civile et le requérant était ainsi mal fondé à établir, dans ses conclusions, un parallèle avec l’exclusion du recours à ce texte dans les relations intraeuropéennes où son abandon par la France n’était que la contrepartie de l’abandon corrélatif par ses partenaires de critères de compétence tout aussi arbitraires.
La faveur qui résultait pour M me D. de l’application de la règle de compétence indirecte exclusive de l’article 15 n’était, en effet, pas plus exorbitante que celle tirée du droit de l’Etat de Floride que le requérant avait utilisé en fondant la compétence de la juridiction qu’il avait saisie sur sa propre résidence dans cet Etat – d’ailleurs temporaire puisque ses fonctions l’appelaient à résider surtout à l’étranger – puisque c’était la seule base explicite de compétence retenue par la décision américaine du 5 mars 1999. Il n’apparaissait pas, dès lors, que refuser au requérant de saisir la juridiction de son propre domicile d’origine, au lieu de celui de l’ancienne résidence familiale en France ou de celui de l’épouse défenderesse et de l’enfant commun avait pu constituer une atteinte à son droit à un procès équitable ou une discrimination inadmissible.
Quant à la fraude, le choix d’une juridiction de l’Etat de Floride n’avait pas eu d’autre but que d’obtenir le divorce qui venait de lui être refusé en France et aussi d’échapper aux conséquences de sa contribution aux charges du mariage, qu’il avait pris soin de régler jusqu’à ce que le jugement du 8 juin 1999 devienne définitif, pour s’en dispenser immédiatement après. Le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel. Le 30 mars 2004, la Cour de cassation rejeta le pourvoi : elle confirma que la nationalité française de M me D. lui permettait d’invoquer en sa faveur le privilège de juridiction de l’article 15 du code civil, que M me D. n’avait pas renoncé aux dispositions de ce texte et que la règle de compétence exclusive de cet article n’était pas plus exorbitante que celle tirée du droit de l’Etat de Floride qui avait fondé la compétence de la juridiction américaine sur la résidence temporaire de M. McDonald dans cet Etat.
Il n’existait donc ni atteinte au droit à un procès équitable ni discrimination inadmissible. B. Le droit et la pratique interne pertinent L’article 15 du code civil dispose : « Un Français pourra être traduit devant un tribunal de France pour des obligations par lui contractées en pays étranger, même avec un étranger. » Depuis fort longtemps, la jurisprudence des tribunaux français avait interprété ce texte de façon à instituer un privilège de juridiction indirecte : dans la mesure où son bénéficiaire n’y a pas renoncé, la règle de compétence de l’article 15 est exclusive de toute compétence concurrente de la juridiction étrangère dont la décision ne saurait, dès lors, être reconnue en France.
Selon les informations fournies par le Gouvernement, l’origine de l’article 15 est très ancienne et pourrait remonter en 1778. Le maintien du lien entre les sujets émigrés et la prévention à l’encontre de systèmes juridiques mal connus expliquent cette règle exorbitante destinée à protéger les Français contre des procédures qui ne respecteraient pas les règles fondamentales reconnues sur le territoire national. Toutefois, cette jurisprudence était progressivement privée d’effet par le droit conventionnel ou communautaire. En outre, il fut progressivement admis que la bilatéralisation de règles de compétence directe était trop stricte et pouvait conduire à refuser l’ exequatur à des décisions étrangères qui avaient appliqué des règles de compétence qui n’étaient pas connues en droit français mais qui n’étaient cependant pas dénuées de pertinence.
Cette solution dégagée par la cour d’appel de Paris, fut consacrée par la Cour de cassation dans l’arrêt Simitch , le 6 février 1985, dans les termes suivants : « Toutes les fois que la règle française de solution de conflits de lois n’attribue pas compétence exclusive aux tribunaux français, le tribunal étranger doit être reconnu compétent si le litige se rattache d’une manière caractérisée au pays dont le juge a été saisi et si le choix de la juridiction n’a pas été frauduleux. » Par un arrêt du 23 mai 2006 dans l’affaire Prieur , la Cour de cassation renonça à la qualification de compétence exclusive de l’article 15 en ces termes : « (...) que l’article 15 du code civil ne consacre qu’une compétence facultative de la juridiction française, impropre à exclure la compétence indirecte d’un tribunal étranger, dès lors que le litige se rattache de manière caractérisée à l’Etat dont la juridiction est saisie et que le choix de la juridiction n’est pas frauduleux.
Qu’ayant retenu que les parties, toutes deux nées en Suisse, s’étaient mariées dans ce pays en convenant d’un contrat de mariage régi par le droit suisse et y avaient établi leur résidence, la cour d’appel a exactement décidé qu’en l’absence de fraude dans la saisie du tribunal étranger, celui-ci était compétent. » GRIEF Le requérant allègue que le fait qu’une décision de divorce rendue par la juridiction américaine n’a pas été reconnue en France et n’a pu y recevoir d’exécution, méconnaît l’article 6 § 1 combiné avec l’article 14 de la Convention.
EN DROIT Le requérant soutient que le refus des juridictions françaises d’accorder l’ exequatur au jugement du tribunal de Floride, en se fondant sur la compétence exclusive des juridictions françaises instituée par l’article 15 du code civil au profit du défendeur français, a violé les articles 6 § 1 et 14 combinés de la Convention, qui disposent : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur (...) l’origine nationale (...).
» A. Observations des parties Le Gouvernement soutient, en premier lieu, que l’article 6 ne s’applique pas en l’espèce. Selon lui, le requérant ne prétend nullement que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal impartial, mais entend remettre en cause, par le biais de l’article 6, le fond du droit à l’ exequatur . Cette démarche ne saurait cependant être accueillie dans la mesure où la Convention ne prévoit nullement un droit à l’ exequatur et qu’il n’est pas dans son objet de régir les conditions de fond posées par un Etat pour refuser de donner force exécutoire à une décision étrangère. En outre, le Gouvernement soutient que le juge naturel du divorce des époux McDonald était le juge français et que tel était bien le sentiment du requérant qui a spontanément saisi ce juge de sa demande en divorce fondée sur la loi française.
Ce n’est que pour tenter de contourner la décision du juge qui ne lui était pas favorable, qu’il a utilisé la règle américaine de compétence exorbitante, du tribunal de la résidence temporaire du demandeur dans une action de divorce. Le requérant avait établi en France non seulement sa résidence habituelle mais également le centre principal de ses intérêts (il y aurait résidé de 1976 à 1989 et de 1994 à 1997 et aurait procédé à de nombreuses acquisitions immobilières). Le requérant, pratiquant le forum shopping et méprisant l’autorité de la chose jugée en France, a choisi le tribunal devant lequel il avait le plus de chance d’obtenir un divorce, et surtout à moindre frais, afin de cesser de verser la pension qu’il devait à sa femme.
Le Gouvernement souligne que, contrairement à ce que prétend le requérant, l’arrêt le concernant n’est pas une application de la jurisprudence traditionnelle de la Cour de cassation sur le caractère exclusif de compétence indirecte posé par l’article 15, dès lors que les juges français se sont livrés à une appréciation in concreto des faits de l’espèce. Ils ont en effet estimé que le chef de compétence retenu par le juge américain était exorbitant et que, par conséquent, le lien avec le litige n’était pas caractérisé. Le requérant soutient que s’il appartient à l’Etat de fixer les conditions de mise en œuvre d’une procédure d’ exequatur , ces conditions ne doivent pas porter atteinte aux droits protégés par la Convention.
Se prévalant de l’arrêt Koua Poirrez c. France (n o 40892/98, ECHR 2003-X), le requérant souligne que la France ne peut pas refuser l’ exequatur et ignorer un jugement étranger au seul motif qu’une des parties à la procédure devant les tribunaux américains avait la nationalité française. La distinction entre droits procéduraux (l’article 6 s’appliquant uniquement lorsque ces droits sont jeu) et droits substantiels (l’ exequatur étant un tel droit) invoquée par le Gouvernement est totalement artificielle. Ce qui importe c’est l’intérêt sous-jacent, en l’occurrence le droit à un procès équitable et impartial et l’absence de toute discrimination injustifiée. Qualifier un droit de « substantiel » ne saurait légitimer une discrimination qui viole un droit fondamental.
Le requérant souligne que la discrimination ne pouvait être justifiée par aucune raison objective : le seul but de l’article 15 est de donner à un ressortissant français un avantage qu’un ressortissant étranger n’a pas. Le requérant se défend d’avoir commis une fraude ou du forum shopping en saisissant le juge de Floride. Stigmatiser son choix de saisir ce juge, c’est utiliser cette notion de manière intempestive. En 1998, alors qu’il était en poste à Washington D.C. il a saisi le tribunal de son Etat de résidence, la Floride où il avait le plus de contacts. Il ne pouvait saisir ni le tribunal de Washington D.C., car il ne remplissait pas le critère du lieu de résidence, ni la cour d’appel de Marseille car son délai d’appel avait expiré.
Le tribunal de Floride n’utilise pas la nationalité comme critère de juridiction. Le requérant soutient que l’affirmation du Gouvernement selon laquelle il a résidé en France de 1976 à 1989 où il avait son centre d’intérêts est erronée. En termes juridiques, la Floride est à la fois son « domicile d’origine » et son « domicile de choix ». Sa présence en France était limitée à la durée de sa fonction de diplomate. En outre, ni son ex-épouse ni les tribunaux français n’ont prétendu qu’il était domicilié ou avait sa résidence habituelle en France. En revanche, M me D., peu après leur mariage, acquit la nationalité américaine, manifestant ainsi son intention de fixer son domicile aux Etats-Unis.
Lorsque le requérant a saisi le tribunal américain en 1998, sa fonction de Consul général à Marseille avait pris fin et il était alors en poste à Washington D.C. M me D. était représentée par un avocat et bénéficiait d’une égalité parfaite avec le requérant en vertu du Due Process Clause du quatorzième amendement à la Constitution. Le tribunal de Floride n’a exercé aucune compétence exorbitante, dans la mesure où il s’est limité à dissoudre le mariage et, pour les questions de la garde des enfants et de la pension alimentaire, il s’en est remis aux juridictions françaises.
B. Appréciation de la Cour La Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention ne trouve à s’appliquer que s’il existe une « contestation » réelle et sérieuse ( Sporrong et Lönnroth c. Suède , arrêt du 23 septembre 1982, série A n o 52, p. 30, § 81) portant sur des « droits et obligations de caractère civil ». La contestation peut concerner aussi bien l’existence même d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice (voir notamment Zander c. Suède , arrêt du 25 novembre 1993, série A n o 279-B, p. 38, § 22) et l’issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit en question, l’article 6 § 1 ne se contentant pas, pour entrer en jeu, d’un lien ténu ni de répercussions lointaines (voir notamment les arrêts Masson et Van Zon c. Pays-Bas du 28 septembre 1995, série A n o 327-A, p. 17, § 44, et Fayed c. Royaume ‑ Uni du 21 septembre 1994, série A n o 294-B, pp. 45-46, § 56). De plus, la Cour rappelle qu’elle a déjà jugé qu’en matière de contestation dont l’issue est déterminante pour des droits de caractère civil, l’article 6 de la Convention s’applique aussi bien à l’exécution des jugements nationaux ( Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II) qu’à l’exécution des jugements étrangers ( Pellegrini c. Italie , n o 30882/96, CEDH 2001 ‑ VIII).
La Cour relève que la procédure devant le tribunal de Floride portait sur les droits de caractère civil du requérant au sens de l’article 6 § 1, à savoir son statut matrimonial. Le 25 juin 2001, le requérant a saisi le tribunal de grande instance de Tours d’une demande d’ exequatur du jugement prononcé en Floride. Tant ce tribunal que la cour d’appel d’Orléans et la Cour de cassation ont débouté le requérant en se fondant sur la nationalité de l’ex-épouse du requérant et l’article 15 qui institue un privilège de juridiction pour les ressortissants français, ainsi que sur la fraude commise par le requérant. Or, la procédure d’ exequatur est une formalité préalable indispensable pour qu’un jugement étranger soit exécutoire sur le territoire français.
Dans l’affaire Pellegrini précitée, la Cour a examiné si dans le cadre de la procédure d’ exequatur , les juridictions italiennes avaient dûment vérifié la régularité de la procédure suivie devant les juridictions étrangères, au regard de l’article 6. De même, la Cour considère que l’article 6 implique un contrôle des règles de compétence en vigueur dans les Etats contractants aux fins de s’assurer que celles-ci ne portent pas atteinte à un droit protégé par la Convention. La Cour note que le grief du requérant concerne la conformité aux droits fondamentaux de l’article 15 du code civil et l’application de celui-ci dans son cas.
Dans des affaires issues d’une requête individuelle, la Cour n’a point pour tâche de contrôler dans l’abstrait la législation litigieuse ; elle doit se borner autant que possible à examiner les problèmes soulevés par le cas dont on l’a saisie (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Les Saints Monastères c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n o 301-A, § 55). La Cour rappelle que le requérant, diplomate américain, a contracté mariage en France avec une ressortissante française. Quelques années plus tard, le requérant a formé contre son épouse une demande de divorce pour faute devant le tribunal de grande instance de Marseille. Toutefois, en décembre 1997, le tribunal a débouté le requérant de sa demande.
Il a confié aux deux époux l’exercice de l’autorité parentale et a fixé la contribution mensuelle du requérant aux charges du mariage. Aucun des époux n’ayant fait appel de ce jugement, il est devenu définitif. En 1998, le requérant a saisi une juridiction d’un Etat américain dont il était originaire d’une nouvelle demande de divorce. Ce tribunal a prononcé la dissolution du mariage mais a renvoyé aux juridictions françaises le soin de statuer sur certains aspects du divorce tels que la garde de l’enfant, la contribution aux charges du mariage et le droit de visite. La Cour reconnaît que le refus d’accorder l’ exequatur des jugements du tribunal américain a représenté une ingérence dans le droit au procès équitable du requérant.
Elle rappelle toutefois qu’en règle générale, nul ne saurait se plaindre d’une situation qu’il a lui-même pu contribuer à créer par sa propre inaction ( Freimanis et Lidums c. Lettonie , (déc.), n o 73443/01, 30 janvier 2003 et Hussin c. Belgique , (déc.), n o 70807/01, 6 mai 2004). Examinant les faits de l’espèce et les arguments des parties, la Cour observe que le requérant lui-même admet avoir laissé passer le délai pour faire appel.
Après avoir été débouté de sa demande en divorce en France, il a saisi le juge américain d’une demande similaire après un court séjour en Floride et, suite au jugement américain, a cessé de verser sa contribution aux charges du mariage à son épouse alors que cette question n’avait pas été tranchée par le juge américain qui l’avait renvoyée au juge français La Cour constate qu’avant de former une action devant les juridictions américaines pour ensuite solliciter l’ exequatur en France de la décision étrangère, il appartenait au requérant d’interjeter appel du jugement du tribunal de grande instance de Marseille du 3 décembre 1997 qu’il avait lui-même initialement choisi de saisir de sa demande en divorce.
Il ne saurait dès lors être fait grief aux autorités françaises d’avoir refusé l’exécution d’une décision qui leur est apparue comme ayant pour but de faire échec, du fait de l’inaction du requérant, aux règles de procédure applicables. Enfin, selon la jurisprudence constante de la Cour, l’article 14 complète les autres clauses normatives de la Convention et des Protocoles. Il n’a pas d’existence indépendante, et produit donc un effet uniquement quand il est combiné à « la jouissance des droits et libertés » garantis par les autres articles. Certes, l’article 14 peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences, mais il ne saurait trouver à s’appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l’empire de l’une au moins desdites clauses.
Compte tenu de ce qui a été dit ci-dessus au sujet du grief tiré de l’article 6, la Cour estime que le grief relatif à l’article 14 de la Convention est manifestement mal fondé. Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président