PETRI ET LEBLANC c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Radiation du rôle
PETRI ET LEBLANC c. FRANCE (CtEDO, 2008)
SECȚIUNEA A CINCEA
DECIZIE
Cererea n°28565/06
prezentată de Laure PETRI și François LEBLANC
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), siind pe 26 august 2008 în o cameră compusă din:
Peer Lorenzen, președinte,
Rait Maruste,
Jean-Paul Costa,
Volodymyr Butkevych,
Renate Jaeger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Zdravka Kalaydjieva,
judecători,
și de Claudia Westerdiek, grefier de secțiune,
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 29 iunie 2006,
Având în vedere decizia din 27 septembrie 2007 a Curții de a comunica prezenta cerere Guvernului pârât și, la momentul oportun, de a examina în același timp admisibilitatea și fondul dosarului, conform art. 29 § 3 din Convenție,
Având în vedere declarațiile formale de acceptare a unui regulament amiabil al dosarului,
Având în vedere decizia de a trata prioritar cererea în conformitate cu art. 41 din Regulamentul Curții,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
PE FAPT
Reclamanții, D-na Laure Petri și Dl. François Leblanc, sunt cetățeni francezi, născuți respectiv în 1966 și 1969 și locuind la Vernon. Sunt reprezentați în fața Curții de D-na D. Brink, avocat la Marsilia. Reclamanții acționează atât în propria lor calitate, cât și în calitate de reprezentanți legali ai copilului lor minor.
Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, D-na E. Belliard, Director al afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe.
A. Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În vârstă de 28 de ani, reclamanta a dus la bun sfârșit prima sa sarcină, în care a fost urmărită de Dr. A., ginecolog obstetrician. Dr. A. a efectuat trei ecografii fără a detecta vreo malformație fetală.
Pe 10 decembrie 1994, reclamanta a născut pe cale naturală un copil, L., afectat de o displasie a membrelor superioare cu aplasie a antebrațelor și displasie majoră a celor două mâini reduse la moignonuri.
Datorită unei defecțiuni a Dr. A. în lipsa diagnosticului antenatal al handicapului copilului lor, reclamanții au depus o plângere la procuratura din Privas. Dosarul a fost clasat fără urmări.
Pe 5 iulie 1996, reclamanții au citat Dr. A. în fața judecătorului de referință din Privas în scopul de a fi instituit un raport medical de expertiză. Aceasta din urmă a fost ordonată și pe 18 mai 1998, experții au depus raportul lor. Acesta concluziona, în special, că Dr. A. a efectuat cele trei ecografii conform regulilor tehnicii și a luat toate precauțiile utile în urmărirea sarcinii reclamantei.
Printr-un act de executor datând din 3 mai 1999, reclamanții l-au citat pe Dr. A. în fața tribunalului civil din Privas cu scopul de a-l declara responsabil de prejudiciul suferit de ei și de copilul lor și de a-i condamna să le plătească suma de 300 000 franci francezi (FRF) și o sumă de aceeași valoare copilului lor.
Printr-o sentință pronunțată pe 2 mai 2002, tribunalul a ordonat redeschiderea dezbaterilor ținând seama de publicarea în Jurnalul oficial din 5 martie 2002 a legii n°2002-303 din 4 martie 2002 privind drepturile pacienților și calitatea sistemului de sănătate (a se vedea secțiunea "drept intern relevant" mai jos).
Printr-o sentință pronunțată pe 2 iulie 2003, tribunalul civil i-a respins pe reclamanți în privința demandelor lor. Tribunalul a observat, în special, că nu putea fi reproșat Dr. A. fraza sa "4 membre observate" deoarece aceasta nu era falsă, fetusul având de fapt două membre inferioare și două membre superioare care, pe de altă parte, au fost limitate la doi humeri. A concluzionat că din raportul medical de expertiză rezulta că nu putea fi reproșată vreo defecțiune Dr. A. și că, în aceste condiții, nu era necesar să se investigheze dacă D-na Petri ar fi putut sau nu avort.
Reclamanții au apelat prin două declarații din 28 iulie 2003 și 15 aprilie 2004. Ei au susținut, în special, că raportul depus de experții desemnați în referință conținea numeroase insuficiențe și incoerențe, că malformația de care suferă L. este recunoscută ca fiind ușor accesibilă diagnosticului ecografic, că Dr. A. nu a putut vedea patru membre deoarece două nu existau, și că "hotărârea Perruche a fost supusă aprecierii Curții Europene a Drepturilor Omului". Ei i-au cerut curții de apel să ordone o contra-expertiză, ca și cum curtea de apel nu ar face dreptate acestei cereri, "de a redeschide dezbaterile și de a permite părților să schimbe scrisori privind apariția hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la legalitatea hotărârii Perruche".
Dosarul a fost examinat la ședința publică din 8 noiembrie 2005. Printr-o hotărâre pronunțată pe 10 ianuarie 2006, curtea de apel din Nîmes a respins cererea de contra-expertiză și a infirmat sentința anterioară. Aplicând art. 1 din legea n°2002-303 din 4 martie 2002 și reținând defecțiunea caracterizată a Dr. A. legată de absența diagnosticului antenatal al malformației de care este afectat L., curtea de apel l-a declarat pe medic responsabil de consecințele dăunătoare ale acestei defecțiuni pentru părinți. Curtea de apel a observat, în special, că menționarea "patru membre observate" pusă de Dr. A. în raportul din a doua ecografie era, contrar opiniei medicale și aprecierii tribunalului, neconformă cu realitatea și că Dr. A. nu a putut vedea cele două membre superioare care nu existau. Curtea de apel a considerat că afirmația peremptorie adusă în urma celei de-a doua ecografii i-a convins pe părinți de existența brațelor și membrelor inferioare ale fetusului atunci când acesta nu era prevăzut cu nici un antebraț sau mâini. Ea a subliniat că această a doua ecografie constă precis în examinarea morfologică implicând un studiu morfologic fetal complet organ după organ și precizând dacă structura este observată sau nu. Curtea de apel a observat că ecografia în litigiu a fost realizată în perioada optimă pentru detectarea malformațiilor și că poziția fetusului nu a afectat vizibilitatea. Ea a considerat că a aparținut Dr. A., specialist în obstetrie și experimentat în ecografie din 1977 la data faptelor, să descrie ce a observat cu adevărat și, în caz de îndoială, să efectueze un control suplimentar. Curtea de apel a concluzionat că aceste constatări ale unei informații eronate cuprinse în raportul ecografiei în urma deducțiilor grabnice contrare realității vizualizării de către medic și lipsei de informare au constituit din partea Dr. A. o defecțiune caracterizată în sensul legii din 4 martie 2002 justificând reținerea responsabilității sale.
La pronunțarea asupra prejudiciului, curtea de apel a considerat că era cert că din cauza defecțiunii medicale, Dl. Leblanc și D-na Petri au fost lipsiți de dreptul de a consimți liber și cu cunoștință de cauză la continuarea sarcinii și că au suferit un traumatism psihologic legat de brutalitatea descoperirii polimals formației copilului lor la momentul nașterii, atunci când afirmațiile scrise ale ginecologului urmărind sarcina, consecutive a doua ecografie, i-au condus în mod legitim să creadă că copilul lor era prevăzut cu toți membrii. Ea a decis că aceste posturi de prejudiciu moral, distincte de sarcinile particulare decurgând din handicapul copilului lor aparținând, în conformitate cu legea din 4 martie 2002, solidarității naționale, ar fi indemnizate prin alocarea unei sume totale de 40 000 euro (EUR) fiecăruia dintre părinți.
În sfârșit, curtea de apel i-a respins pe reclamanți în privința excesului cererii lor în reparație, considerând în special "că legea aplicabilă, ulterioară hotărârii Perruche, nu permite în acest caz reparația prejudiciului copilului al cărui handicap nu a fost nici provocat nici agravat de defecțiunea medicală" și că nu era necesar să se redeschidă dezbaterile.
Reclamanții nu s-au pus în recurs în casație. Ei explică că legea din 4 martie 2002, care prevede în particular în articolul seu 1 că "nimeni nu poate invoca prejudiciu din simplu fapt al nașterii sale", constituie un "ecran legislativ absolut" care condamnă la eșec orice recurs în casație.
B. Dreptul și practica interne relevante
Se face referință la starea dreptului în această materie expusă în cadrul următoarelor hotărâri pronunțate de Curtă pe 6 octombrie 2005:
Draon c. Franța [Marea Cameră], n°1513/03, §§ 36 la 58, și Maurice c. Franța [Marea Cameră], n°11810/03, §§ 38 la 59.
Jurisprudența interne anterioară legii din 4 martie 2002
Acțiunea de responsabilitate a părinților unui copil născut cu handicap și a copilului însuși revine atât jurisdicțiilor administrative, cât și jurisdicțiilor ordinare, în funcție de persoana implicată. Dacă cel implicat este un serviciu public de spital, litigiul cade sub competența judecătorului administrativ. Atunci când este vorba, pe de altă parte, cum este cazul în acest caz, de un medic liberal sau de un laborator privat de analize medicale, litigiul este supus judecătorului ordinar.
Jurisprudența ordinară a fost stabilită de Curtea de Casație pe 17 noiembrie 2000 (Cass. Ass. Plén., 17 noiembrie 2000, Bull. Ass. plén., n°9), printr-o hotărâre abundent comentată (aceasta este jurisprudența numită "Perruche"). În acest dosar, o femeie a fost afectată de pojar la începutul sarcinii. Având în vedere că și-a anunțat intenția de a-și întrerupe sarcina în caz de afectare fetală, s-a supus unor teste pentru a determina dacă era imunizată împotriva pojaru. Din cauza unei defecțiuni comise atât de medicul ei, cât și de laborator, i s-a indicat, pe nedrept, că era imunizată. Ea și-a renunțat deci la intenția de a-și întrerupe sarcina și a născut un copil afectat de handicapuri grave consecutive afectării rubeolinei în burtă. Curtea de Casație a hotărât că "din moment ce defecțiunile comise de medic și laborator în executarea contractelor formulate cu D-na X. i-au împiedicat pe aceasta să-și exercite alegerea de a-și întrerupe sarcina pentru a evita nașterea unui copil afectat de un handicap, acesta din urmă poate solicita reparația prejudiciului rezultat din acest handicap și cauzat de defecțiunile reținute".
Prin urmare, Curtea de Casație a recunoscut că copilul născut cu handicap putea el însuși solicita reparația prejudiciului rezultat din handicapul lui. Bazîndu-se pe un regim de responsabilitate pentru culpă, Curtea de Casație a recunoscut o legătură de cauzalitate directă între defecțiunea medicală și handicapul copilului, și prejudiciul rezultat din acest handicap pentru copilul însuși. Au fost luate deci în considerare prejudiciile morale și materiale atât ale copilului cât și ale părinților, inclusiv sarcinile particulare decurgând din handicap pe tot parcursul vieții copilului (cheltuieli legate de asistența unei terțe persoane, de schimbarea locuinței sau adaptarea acesteia, etc.). Aceste prejudicii au fost indemnizate.
Hotărârea din 17 noiembrie 2000 a fost confirmată de mai multe ori de Curtea de Casație, care a reafirmat principiul indemnizării copilului născut cu handicap, sub rezerva ca să fie stabilit, după caz, că condițiile medicale ale unei întreruperi voluntare a sarcinii din motiv terapeutic au fost îndeplinite (Cass., Ass. plén., trei hotărâri pronunțate pe 13 iulie 2001, BICC, n°542, 1 octombrie 2001; Cass., Ass. plén., două hotărâri pronunțate pe 28 noiembrie 2001, BICC, 1 februarie 2002).
Jurisprudența "Perruche" a provocat numeroase motive din doctrina juridică, dar și de personalități politice, precum și de asociații ale persoanelor handicapate, și de practici medicale (medici, ginecologi-obstetrici, echografști). Aceștia din urmă au interpretat hotărârea ca implicând acum o obligație de garanție la adresa lor. Companiile de asigurări au aplicat o creștere a tarifelor asigurărilor medicale.
Legea n°2002-303 din 4 martie 2002 privind drepturile pacienților și calitatea sistemului de sănătate
Această lege a pus capăt jurisprudenței menționate mai sus. Ea prevede de fapt, în părțile relevante:
art. 1
"I. Nimeni nu poate invoca prejudiciu din simplu fapt al nașterii sale. Persoana născută cu un handicap datorat unei defecțiuni medicale poate obține reparația prejudiciului atunci când actul fautiv a provocat direct handicapul sau l-a agravat, sau nu a permis luarea măsurilor susceptibile de a-l atenua.
Atunci când responsabilitatea unui profesionist sau unui establishment de sănătate este angajată față de părinții unui copil născut cu un handicap nededectat în timpul sarcinii ca rezultat al unei defecțiuni caracterizate, părinții pot solicita o despăgubire pentru unicul lor prejudiciu. Acest prejudiciu nu poate include sarcinile particulare decurgând, pe tot parcursul vieții copilului, din acest handicap. Compensarea acestuia aparține solidarității naționale.
Dispozițiile din prezentul I se aplică proceselor în curs, cu excepția celor în care s-a statuat irevocabil asupra principiului indemnizării.
II. Orice persoană handicapată are dreptul, indiferent de cauza deficienței sale, la solidaritatea întregului colectiv național. (...)"
Jurisprudența privind aplicabilitatea articolului 1 I din legea n°2002-303 din 4 martie 2002
a) Avizul conținut redactat, pe baza legii din 31 decembrie 1987 privind reforma litigiilor administrative, pe 6 decembrie 2002, de Consilul de Stat (Asambleu cu competență contentioasă) (extrase)
Sesizat cu o cerere de aviz privind interpretarea dispozițiilor legii din 4 martie 2002, Consilul de Stat a observat, în special, că "dispozițiile articolului 1 au intrat în vigoare în condițiile dreptului comun după publicarea legii în Jurnalul oficial al Republicii Franceze". Consilul de Stat a considerat de asemenea că dispozițiile legii din 4 martie 2002 nu erau incompatibile "nici cu prevederile § 1 ale articolului 6 din Convenție (...), nici cu cele ale articolelor 5, 8, 13 și 14 din această Convenție, nici cu cele ale articolului 1 din primul Protocol Adițional la această Convenție".
b) Hotărâri pronunțate pe 6 octombrie 2005 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului:
Maurice c. Franța [Marea Cameră], n°11810/03, și Draon c. Franța [Marea Cameră], n°1513/03
art. 1 I din legea din 4 martie 2002 se aplică deci proceselor în curs. Cu toate acestea, Curtea, sesizată de două familii reclamante cărora li s-a opus această lege, a considerat că o asemenea aplicare a legii a prejudiciat dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor. Curtea a observat de fapt că, în urma nașterii unui copil cu handicap nededectat în timpul sarcinii din cauza unei defecțiuni comise în stabilirea diagnosticului prenatal, reclamanții au introdus o cerere în reparație a prejudiciului suferit în fața jurisdicțiilor naționale. În conformitate cu regimul de responsabilitate intern relevant, și ținând seama în special de o jurisprudență constantă a jurisdicțiilor naționale, reclamanții puteau în mod legitim specula obținerea reparării prejudiciului lor, inclusiv sarcinile particulare decurgând din handicapul copilului lor. Or, legea din 4 martie 2002 precitată, aplicabilă proceselor în curs, a intervenit în cea a reclamanților și a exclus luarea în considerare a "sarcinilor particulare" în cadrul reparării prejudiciului. Curtea a considerat că legea contestată i-a privat pe reclamanți, fără indemnizare adecvată, de o parte substanțială a creanțelor lor în reparație, determinând-i să suporte o sarcină specială și exorbitantă. De aceea, reclamanții au fost victime ale unei încălcări a articolului 1 din Protocolul n°1 la Convenție (Maurice c. Franța [Marea Cameră], n°11810/03, §§ 63 la 70 și 78 la 94, Draon c. Franța [Marea Cameră], n°1513/03, §§ 78 la 86, 6 octombrie 2005).
c) Hotărâri pronunțate de Curtea de Casație
Mai târziu, Curtea de Casație a fost sesizată cu alte dosare privind defecțiuni medicale care i-au împiedicat pe femei să-și întrerupă sarcina din motiv terapeutic pentru a evita nașterea unui copil afectat de handicap, atunci când condițiile medicale ale unei asemenea întreruperi au fost îndeplinite. Reclamanții au sesizat jurisdicțiile naționale anterior intervenției legii din 4 martie 2002. Prin patru hotărâri pronunțate pe 24 ianuarie 2006 și 21 februarie 2006, Curtea de Casație a considerat că art. 1 I din legea din 4 martie 2002 nu era aplicabil acestor litigii. După ce a vizat art. 1 din Protocolul n°1 la Convenție, Curtea de Casație a observat, în special:
"Dacă o persoană poate fi privată de un drept de creață în responsabilitate prin efectul unei legi, aceasta se poate întâmpla numai în condiția, conform articolului 1 din Protocolul n°1 la Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ca să fie respectat echilibrul corect între cerințele interesului general și imperativele de apărare a dreptului la respectarea bunurilor.
[Aceasta nu este cazul, privitor la art. 1 din legea n°2002-303 din 4 martie 2002, declarată aplicabilă proceselor în curs, atunci când un copil a putut, înainte de intrarea în vigoare, să solicite reparația prejudiciului rezultat din handicap și cauzat de defecțiunile reținute la adresa medicului, în executarea contractului acestuia cu mama, care i-a împiedicat pe aceasta să-și exercite alegerea de a-și întrerupe sarcina pentru a evita nașterea unui copil afectat de handicap], din moment ce legea menționată mai sus, prin prohibarea acțiunii copilului și prin excluderea din prejudiciul părinților a sarcinilor particulare decurgând din handicapul copilului pe tot parcursul vieții, a instituit un mecanism de compensare forfetară al handicapului, fără relație rezonabilă cu o creață de reparație integrală, atunci când părinții puteau, în starea jurisprudenței aplicabile înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, în mod legitim specula că copilul lor va fi indemnizat pentru prejudiciul rezultat din handicapul lui.
De aceea, legea menționată nu se aplică prezentului litigiu."
A se vedea Curtea de Casație, Camera Civilă 1, 24 ianuarie 2006, Buletin 2006, I, n°29, p. 26; n°30, p. 28; n°31, p. 29; Camera Civilă 1, 21 februarie 2006, Buletin 2006, I, n°94, p. 88.
GRIEVURI
Invocând art. 1 din Protocolul n°1 la Convenție, reclamanții se plâng că aplicarea legii din 4 martie 2002 dosarului lor a prejudiciat dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul n°1 la Convenție. Bazîndu-se pe jurisprudența Curții (Draon c. Franța [Marea Cameră] și Maurice c. Franța [Marea Cameră], hotărâri din 6 octombrie 2005), reclamanții susțin de fapt că aveau un bun în sensul acestei dispoziții, și anume o creață în indemnizare către Dr. A., pe care ar fi specula în mod legitim să o vadă concretizată. Or, din cauza aplicării acesteia proceselor în curs, din care al lor, legea litigioas a avut ca efect să-i priveze de creața lor, fără ca aceștia să fie indemnizați în mod corespunzător. Ei reamintesc la această privință că au fost insuficient indemnizați și că L. nu a fost deloc. Ei subliniază că copilul lor este lipsit de antebraț, ceea ce îl privează de orice preluare și va necesita, pe tot parcursul vieții sale, grijă constantă, atentă și costisitoare.
Invocând art. 13 din Convenție, ei susțin că legea din 4 martie 2002 i-a privat de posibilitatea de a se pune în recurs în casație, deoarece o asemenea inițiativă ar fi fost sortită eșecului.
PE DREPT
Înainte de orice, Curtea observă evoluția jurisprudenței interne expusă mai sus (a se vedea secțiunea "drept și practică interne relevante"), și în special hotărârile pronunțate de Curtea de Casație pe 24 ianuarie 2006 și 21 februarie 2006, deosebit de importante. În cadrul acestor din urmă, Curtea de Casație a considerat că reclamanții au fost priviți de un drept de creață în responsabilitate prin efectul articolului 1 din legea din 4 martie 2002, fără ca condiția să fie respectată, stabilită de art. 1 din Protocolul n°1 la Convenție, a echilibrului corect între cerințele interesului general și imperativele de apărare a dreptului la respectarea bunurilor. Aceasta a fost cazul, conform Curții de Casație, "din moment ce legea menționată mai sus, prin prohibarea acțiunii copilului și prin excluderea din prejudiciul părinților a sarcinilor particulare decurgând din handicapul copilului pe tot parcursul vieții, a instituit un mecanism de compensare forfetară al handicapului, fără relație rezonabilă cu o creață de reparație integrală, atunci când părinții puteau, în starea jurisprudenței aplicabile înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, în mod legitim specula că copilul lor va fi indemnizat pentru prejudiciul rezultat din handicapul lui". Curtea de Casație a concluzionat atunci că legea menționată nu se aplica litigiilor care-i au fost supuse.
Curtea subliniază că Curtea de Casație și-a preluat și a pus în aplicare principiile enunțate în hotărârile Maurice c. Franța și Draon c. Franța precitate.
Curtea observă apoi că, pe 20 martie 2008, a primit de la Guvern următoarea declarație:
"Declar că în scopul unui regulament amiabil al dosarului menționat mai sus, guvernul francez oferă să verseze D-na Laure Petri și Dl. François Leblanc suma globală de 50 000€ (cincizeci de mii euro) în termen de trei luni de la data pronunțării hotărârii Curții pronunțată în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest versament va echivala cu reglementarea definitivă a dosarului. Dacă nu se face reglementare în termenul menționat, Guvernul se angajează să verseze, de la expirarea acestui termen și până la reglementarea efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă la o rată care va fi egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
Prezenta declarație nu implică din partea Guvernului Franței nici o recunoaștere a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în prezenta cauză.
În plus, Guvernul se angajează să nu cerere rejudecarea dosarului în Marea Cameră în conformitate cu art. 43 § 1 din Convenție."
Pe 19 martie 2008, Curtea a primit următoarea declarație, semnată de reprezentanta reclamanților:
"Menținez că guvernul francez este gata să verseze D-na Laure Petri și Dl. François Leblanc suma globală de 50 000€ (cincizeci de mii euro) în scopul unui regulament amiabil al dosarului având la bază cererea menționată mai sus pendantă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
Accept această propunere și renunț în plus la orice alte prețuri la adresa Franței privind faptele care au stat la baza cererilor menționate mai sus. Declar dosarul definitiv reglementat.
Prezenta declarație se situează în cadrul reglementării amiabile la care au ajuns Guvernul și eu.
În plus, mă angajez să nu cer, după pronunțarea hotărârii, rejudecarea dosarului în Marea Cameră în conformitate cu art. 43 § 1 din Convenție."
Curtea ia act al reglementării amiabile la care au ajuns părțile. Ea consideră că aceasta se inspiră din respectarea drepturilor omului conform cum le recunosc Convenția și Protocoalele acesteia și nu observă de altfel nici un motiv de ordin public justificând continuarea examinării cererilor (art. 37 § 1 in fine din Convenție). De aceea, convenabil este să se radă dosarul din rol.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Decide
de a radia cererea din rol.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefier
Președinte