DECIZIE Cererea n°28565/06 prezentată de Laure PETRI și François LEBLANC împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), siind pe 26 august 2008 în o cameră compusă din: Peer Lorenzen, președinte, Rait Maruste, Jean-Paul Costa, Volodymyr Butkevych, Renate Jaeger, Isabelle Berro-Lefèvre, Zdravka Kalaydjieva, judecători, și de Claudia Westerdiek, grefier de secțiune, Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 29 iunie 2006, Având în vedere decizia din 27 septembrie 2007 a Curții de a comunica prezenta cerere Guvernului pârât și, la momentul oportun, de a examina în același timp admisibilitatea și fondul dosarului, conform art. 29 § 3 din Convenție, Având în vedere declarațiile formale de acceptare a unui regulament amiabil al dosarului, Având în vedere decizia de a trata prioritar cererea în conformitate cu art. 41 din Regulamentul Curții, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: PE FAPT Reclamanții, D-na Laure Petri și Dl. François Leblanc, sunt cetățeni francezi, născuți respectiv în 1966 și 1969 și locuind la Vernon.
Sunt reprezentați în fața Curții de D-na D. Brink, avocat la Marsilia. Reclamanții acționează atât în propria lor calitate, cât și în calitate de reprezentanți legali ai copilului lor minor. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, D-na E. Belliard, Director al afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În vârstă de 28 de ani, reclamanta a dus la bun sfârșit prima sa sarcină, în care a fost urmărită de Dr. A., ginecolog obstetrician. Dr. A. a efectuat trei ecografii fără a detecta vreo malformație fetală. Pe 10 decembrie 1994, reclamanta a născut pe cale naturală un copil, L., afectat de o displasie a membrelor superioare cu aplasie a antebrațelor și displasie majoră a celor două mâini reduse la moignonuri.
Datorită unei defecțiuni a Dr. A. în lipsa diagnosticului antenatal al handicapului copilului lor, reclamanții au depus o plângere la procuratura din Privas. Dosarul a fost clasat fără urmări. Pe 5 iulie 1996, reclamanții au citat Dr. A. în fața judecătorului de referință din Privas în scopul de a fi instituit un raport medical de expertiză. Aceasta din urmă a fost ordonată și pe 18 mai 1998, experții au depus raportul lor. Acesta concluziona, în special, că Dr. A. a efectuat cele trei ecografii conform regulilor tehnicii și a luat toate precauțiile utile în urmărirea sarcinii reclamantei. Printr-un act de executor datând din 3 mai 1999, reclamanții l-au citat pe Dr. A. în fața tribunalului civil din Privas cu scopul de a-l declara responsabil de prejudiciul suferit de ei și de copilul lor și de a-i condamna să le plătească suma de 300 000 franci francezi (FRF) și o sumă de aceeași valoare copilului lor.
Printr-o sentință pronunțată pe 2 mai 2002, tribunalul a ordonat redeschiderea dezbaterilor ținând seama de publicarea în Jurnalul oficial din 5 martie 2002 a legii n°2002-303 din 4 martie 2002 privind drepturile pacienților și calitatea sistemului de sănătate (a se vedea secțiunea "drept intern relevant" mai jos). Printr-o sentință pronunțată pe 2 iulie 2003, tribunalul civil i-a respins pe reclamanți în privința demandelor lor. Tribunalul a observat, în special, că nu putea fi reproșat Dr. A. fraza sa "4 membre observate" deoarece aceasta nu era falsă, fetusul având de fapt două membre inferioare și două membre superioare care, pe de altă parte, au fost limitate la doi humeri. A concluzionat că din raportul medical de expertiză rezulta că nu putea fi reproșată vreo defecțiune Dr.
A. și că, în aceste condiții, nu era necesar să se investigheze dacă D-na Petri ar fi putut sau nu avort. Reclamanții au apelat prin două declarații din 28 iulie 2003 și 15 aprilie 2004. Ei au susținut, în special, că raportul depus de experții desemnați în referință conținea numeroase insuficiențe și incoerențe, că malformația de care suferă L. este recunoscută ca fiind ușor accesibilă diagnosticului ecografic, că Dr.
A. nu a putut vedea patru membre deoarece două nu existau, și că "hotărârea Perruche a fost supusă aprecierii Curții Europene a Drepturilor Omului". Ei i-au cerut curții de apel să ordone o contra-expertiză, ca și cum curtea de apel nu ar face dreptate acestei cereri, "de a redeschide dezbaterile și de a permite părților să schimbe scrisori privind apariția hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la legalitatea hotărârii Perruche". Dosarul a fost examinat la ședința publică din 8 noiembrie 2005. Printr-o hotărâre pronunțată pe 10 ianuarie 2006, curtea de apel din Nîmes a respins cererea de contra-expertiză și a infirmat sentința anterioară. Aplicând art. 1 din legea n°2002-303 din 4 martie 2002 și reținând defecțiunea caracterizată a Dr.
A. legată de absența diagnosticului antenatal al malformației de care este afectat L., curtea de apel l-a declarat pe medic responsabil de consecințele dăunătoare ale acestei defecțiuni pentru părinți. Curtea de apel a observat, în special, că menționarea "patru membre observate" pusă de Dr. A. în raportul din a doua ecografie era, contrar opiniei medicale și aprecierii tribunalului, neconformă cu realitatea și că Dr. A. nu a putut vedea cele două membre superioare care nu existau. Curtea de apel a considerat că afirmația peremptorie adusă în urma celei de-a doua ecografii i-a convins pe părinți de existența brațelor și membrelor inferioare ale fetusului atunci când acesta nu era prevăzut cu nici un antebraț sau mâini.
Ea a subliniat că această a doua ecografie constă precis în examinarea morfologică implicând un studiu morfologic fetal complet organ după organ și precizând dacă structura este observată sau nu. Curtea de apel a observat că ecografia în litigiu a fost realizată în perioada optimă pentru detectarea malformațiilor și că poziția fetusului nu a afectat vizibilitatea. Ea a considerat că a aparținut Dr. A., specialist în obstetrie și experimentat în ecografie din 1977 la data faptelor, să descrie ce a observat cu adevărat și, în caz de îndoială, să efectueze un control suplimentar. Curtea de apel a concluzionat că aceste constatări ale unei informații eronate cuprinse în raportul ecografiei în urma deducțiilor grabnice contrare realității vizualizării de către medic și lipsei de informare au constituit din partea Dr.
A. o defecțiune caracterizată în sensul legii din 4 martie 2002 justificând reținerea responsabilității sale. La pronunțarea asupra prejudiciului, curtea de apel a considerat că era cert că din cauza defecțiunii medicale, Dl. Leblanc și D-na Petri au fost lipsiți de dreptul de a consimți liber și cu cunoștință de cauză la continuarea sarcinii și că au suferit un traumatism psihologic legat de brutalitatea descoperirii polimals formației copilului lor la momentul nașterii, atunci când afirmațiile scrise ale ginecologului urmărind sarcina, consecutive a doua ecografie, i-au condus în mod legitim să creadă că copilul lor era prevăzut cu toți membrii. Ea a decis că aceste posturi de prejudiciu moral, distincte de sarcinile particulare decurgând din handicapul copilului lor aparținând, în conformitate cu legea din 4 martie 2002, solidarității naționale, ar fi indemnizate prin alocarea unei sume totale de 40 000 euro (EUR) fiecăruia dintre părinți.
În sfârșit, curtea de apel i-a respins pe reclamanți în privința excesului cererii lor în reparație, considerând în special "că legea aplicabilă, ulterioară hotărârii Perruche, nu permite în acest caz reparația prejudiciului copilului al cărui handicap nu a fost nici provocat nici agravat de defecțiunea medicală" și că nu era necesar să se redeschidă dezbaterile. Reclamanții nu s-au pus în recurs în casație. Ei explică că legea din 4 martie 2002, care prevede în particular în articolul seu 1 că "nimeni nu poate invoca prejudiciu din simplu fapt al nașterii sale", constituie un "ecran legislativ absolut" care condamnă la eșec orice recurs în casație.
B. Dreptul și practica interne relevante Se face referință la starea dreptului în această materie expusă în cadrul următoarelor hotărâri pronunțate de Curtă pe 6 octombrie 2005: Draon c. Franța [Marea Cameră], n°1513/03, §§ 36 la 58, și Maurice c. Franța [Marea Cameră], n°11810/03, §§ 38 la 59. 1. Jurisprudența interne anterioară legii din 4 martie 2002 Acțiunea de responsabilitate a părinților unui copil născut cu handicap și a copilului însuși revine atât jurisdicțiilor administrative, cât și jurisdicțiilor ordinare, în funcție de persoana implicată. Dacă cel implicat este un serviciu public de spital, litigiul cade sub competența judecătorului administrativ. Atunci când este vorba, pe de altă parte, cum este cazul în acest caz, de un medic liberal sau de un laborator privat de analize medicale, litigiul este supus judecătorului ordinar.
Jurisprudența ordinară a fost stabilită de Curtea de Casație pe 17 noiembrie 2000 (Cass. Ass. Plén., 17 noiembrie 2000, Bull. Ass. plén., n°9), printr-o hotărâre abundent comentată (aceasta este jurisprudența numită "Perruche"). În acest dosar, o femeie a fost afectată de pojar la începutul sarcinii. Având în vedere că și-a anunțat intenția de a-și întrerupe sarcina în caz de afectare fetală, s-a supus unor teste pentru a determina dacă era imunizată împotriva pojaru. Din cauza unei defecțiuni comise atât de medicul ei, cât și de laborator, i s-a indicat, pe nedrept, că era imunizată. Ea și-a renunțat deci la intenția de a-și întrerupe sarcina și a născut un copil afectat de handicapuri grave consecutive afectării rubeolinei în burtă.
Curtea de Casație a hotărât că "din moment ce defecțiunile comise de medic și laborator în executarea contractelor formulate cu D-na X. i-au împiedicat pe aceasta să-și exercite alegerea de a-și întrerupe sarcina pentru a evita nașterea unui copil afectat de un handicap, acesta din urmă poate solicita reparația prejudiciului rezultat din acest handicap și cauzat de defecțiunile reținute". Prin urmare, Curtea de Casație a recunoscut că copilul născut cu handicap putea el însuși solicita reparația prejudiciului rezultat din handicapul lui. Bazîndu-se pe un regim de responsabilitate pentru culpă, Curtea de Casație a recunoscut o legătură de cauzalitate directă între defecțiunea medicală și handicapul copilului, și prejudiciul rezultat din acest handicap pentru copilul însuși.
Au fost luate deci în considerare prejudiciile morale și materiale atât ale copilului cât și ale părinților, inclusiv sarcinile particulare decurgând din handicap pe tot parcursul vieții copilului (cheltuieli legate de asistența unei terțe persoane, de schimbarea locuinței sau adaptarea acesteia, etc.). Aceste prejudicii au fost indemnizate. Hotărârea din 17 noiembrie 2000 a fost confirmată de mai multe ori de Curtea de Casație, care a reafirmat principiul indemnizării copilului născut cu handicap, sub rezerva ca să fie stabilit, după caz, că condițiile medicale ale unei întreruperi voluntare a sarcinii din motiv terapeutic au fost îndeplinite (Cass., Ass. plén., trei hotărâri pronunțate pe 13 iulie 2001, BICC, n°542, 1 octombrie 2001; Cass., Ass.
plén., două hotărâri pronunțate pe 28 noiembrie 2001, BICC, 1 februarie 2002). Jurisprudența "Perruche" a provocat numeroase motive din doctrina juridică, dar și de personalități politice, precum și de asociații ale persoanelor handicapate, și de practici medicale (medici, ginecologi-obstetrici, echografști). Aceștia din urmă au interpretat hotărârea ca implicând acum o obligație de garanție la adresa lor. Companiile de asigurări au aplicat o creștere a tarifelor asigurărilor medicale. 2. Legea n°2002-303 din 4 martie 2002 privind drepturile pacienților și calitatea sistemului de sănătate Această lege a pus capăt jurisprudenței menționate mai sus. Ea prevede de fapt, în părțile relevante: art. 1 "I. Nimeni nu poate invoca prejudiciu din simplu fapt al nașterii sale.
Persoana născută cu un handicap datorat unei defecțiuni medicale poate obține reparația prejudiciului atunci când actul fautiv a provocat direct handicapul sau l-a agravat, sau nu a permis luarea măsurilor susceptibile de a-l atenua. Atunci când responsabilitatea unui profesionist sau unui establishment de sănătate este angajată față de părinții unui copil născut cu un handicap nededectat în timpul sarcinii ca rezultat al unei defecțiuni caracterizate, părinții pot solicita o despăgubire pentru unicul lor prejudiciu. Acest prejudiciu nu poate include sarcinile particulare decurgând, pe tot parcursul vieții copilului, din acest handicap. Compensarea acestuia aparține solidarității naționale. Dispozițiile din prezentul I se aplică proceselor în curs, cu excepția celor în care s-a statuat irevocabil asupra principiului indemnizării.
II. Orice persoană handicapată are dreptul, indiferent de cauza deficienței sale, la solidaritatea întregului colectiv național.
(...)" 3. Jurisprudența privind aplicabilitatea articolului 1 I din legea n°2002-303 din 4 martie 2002 a) Avizul conținut redactat, pe baza legii din 31 decembrie 1987 privind reforma litigiilor administrative, pe 6 decembrie 2002, de Consilul de Stat (Asambleu cu competență contentioasă) (extrase) Sesizat cu o cerere de aviz privind interpretarea dispozițiilor legii din 4 martie 2002, Consilul de Stat a observat, în special, că "dispozițiile articolului 1 au intrat în vigoare în condițiile dreptului comun după publicarea legii în Jurnalul oficial al Republicii Franceze". Consilul de Stat a considerat de asemenea că dispozițiile legii din 4 martie 2002 nu erau incompatibile "nici cu prevederile § 1 ale articolului 6 din Convenție (...), nici cu cele ale articolelor 5, 8, 13 și 14 din această Convenție, nici cu cele ale articolului 1 din primul Protocol Adițional la această Convenție". b) Hotărâri pronunțate pe 6 octombrie 2005 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Maurice c. Franța [Marea Cameră], n°11810/03, și Draon c. Franța [Marea Cameră], n°1513/03 art. 1 I din legea din 4 martie 2002 se aplică deci proceselor în curs.
Cu toate acestea, Curtea, sesizată de două familii reclamante cărora li s-a opus această lege, a considerat că o asemenea aplicare a legii a prejudiciat dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor. Curtea a observat de fapt că, în urma nașterii unui copil cu handicap nededectat în timpul sarcinii din cauza unei defecțiuni comise în stabilirea diagnosticului prenatal, reclamanții au introdus o cerere în reparație a prejudiciului suferit în fața jurisdicțiilor naționale. În conformitate cu regimul de responsabilitate intern relevant, și ținând seama în special de o jurisprudență constantă a jurisdicțiilor naționale, reclamanții puteau în mod legitim specula obținerea reparării prejudiciului lor, inclusiv sarcinile particulare decurgând din handicapul copilului lor.
Or, legea din 4 martie 2002 precitată, aplicabilă proceselor în curs, a intervenit în cea a reclamanților și a exclus luarea în considerare a "sarcinilor particulare" în cadrul reparării prejudiciului. Curtea a considerat că legea contestată i-a privat pe reclamanți, fără indemnizare adecvată, de o parte substanțială a creanțelor lor în reparație, determinând-i să suporte o sarcină specială și exorbitantă.
De aceea, reclamanții au fost victime ale unei încălcări a articolului 1 din Protocolul n°1 la Convenție (Maurice c. Franța [Marea Cameră], n°11810/03, §§ 63 la 70 și 78 la 94, Draon c. Franța [Marea Cameră], n°1513/03, §§ 78 la 86, 6 octombrie 2005). c) Hotărâri pronunțate de Curtea de Casație Mai târziu, Curtea de Casație a fost sesizată cu alte dosare privind defecțiuni medicale care i-au împiedicat pe femei să-și întrerupă sarcina din motiv terapeutic pentru a evita nașterea unui copil afectat de handicap, atunci când condițiile medicale ale unei asemenea întreruperi au fost îndeplinite. Reclamanții au sesizat jurisdicțiile naționale anterior intervenției legii din 4 martie 2002. Prin patru hotărâri pronunțate pe 24 ianuarie 2006 și 21 februarie 2006, Curtea de Casație a considerat că art. 1 I din legea din 4 martie 2002 nu era aplicabil acestor litigii.
După ce a vizat art. 1 din Protocolul n°1 la Convenție, Curtea de Casație a observat, în special: "Dacă o persoană poate fi privată de un drept de creață în responsabilitate prin efectul unei legi, aceasta se poate întâmpla numai în condiția, conform articolului 1 din Protocolul n°1 la Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ca să fie respectat echilibrul corect între cerințele interesului general și imperativele de apărare a dreptului la respectarea bunurilor.
[Aceasta nu este cazul, privitor la art. 1 din legea n°2002-303 din 4 martie 2002, declarată aplicabilă proceselor în curs, atunci când un copil a putut, înainte de intrarea în vigoare, să solicite reparația prejudiciului rezultat din handicap și cauzat de defecțiunile reținute la adresa medicului, în executarea contractului acestuia cu mama, care i-a împiedicat pe aceasta să-și exercite alegerea de a-și întrerupe sarcina pentru a evita nașterea unui copil afectat de handicap], din moment ce legea menționată mai sus, prin prohibarea acțiunii copilului și prin excluderea din prejudiciul părinților a sarcinilor particulare decurgând din handicapul copilului pe tot parcursul vieții, a instituit un mecanism de compensare forfetară al handicapului, fără relație rezonabilă cu o creață de reparație integrală, atunci când părinții puteau, în starea jurisprudenței aplicabile înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, în mod legitim specula că copilul lor va fi indemnizat pentru prejudiciul rezultat din handicapul lui.
De aceea, legea menționată nu se aplică prezentului litigiu." A se vedea Curtea de Casație, Camera Civilă 1, 24 ianuarie 2006, Buletin 2006, I, n°29, p. 26; n°30, p. 28; n°31, p. 29; Camera Civilă 1, 21 februarie 2006, Buletin 2006, I, n°94, p. 88. GRIEVURI Invocând art. 1 din Protocolul n°1 la Convenție, reclamanții se plâng că aplicarea legii din 4 martie 2002 dosarului lor a prejudiciat dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul n°1 la Convenție. Bazîndu-se pe jurisprudența Curții (Draon c. Franța [Marea Cameră] și Maurice c. Franța [Marea Cameră], hotărâri din 6 octombrie 2005), reclamanții susțin de fapt că aveau un bun în sensul acestei dispoziții, și anume o creață în indemnizare către Dr.
A., pe care ar fi specula în mod legitim să o vadă concretizată. Or, din cauza aplicării acesteia proceselor în curs, din care al lor, legea litigioas a avut ca efect să-i priveze de creața lor, fără ca aceștia să fie indemnizați în mod corespunzător. Ei reamintesc la această privință că au fost insuficient indemnizați și că L. nu a fost deloc. Ei subliniază că copilul lor este lipsit de antebraț, ceea ce îl privează de orice preluare și va necesita, pe tot parcursul vieții sale, grijă constantă, atentă și costisitoare. Invocând art. 13 din Convenție, ei susțin că legea din 4 martie 2002 i-a privat de posibilitatea de a se pune în recurs în casație, deoarece o asemenea inițiativă ar fi fost sortită eșecului.
PE DREPT Înainte de orice, Curtea observă evoluția jurisprudenței interne expusă mai sus (a se vedea secțiunea "drept și practică interne relevante"), și în special hotărârile pronunțate de Curtea de Casație pe 24 ianuarie 2006 și 21 februarie 2006, deosebit de importante. În cadrul acestor din urmă, Curtea de Casație a considerat că reclamanții au fost priviți de un drept de creață în responsabilitate prin efectul articolului 1 din legea din 4 martie 2002, fără ca condiția să fie respectată, stabilită de art. 1 din Protocolul n°1 la Convenție, a echilibrului corect între cerințele interesului general și imperativele de apărare a dreptului la respectarea bunurilor.
Aceasta a fost cazul, conform Curții de Casație, "din moment ce legea menționată mai sus, prin prohibarea acțiunii copilului și prin excluderea din prejudiciul părinților a sarcinilor particulare decurgând din handicapul copilului pe tot parcursul vieții, a instituit un mecanism de compensare forfetară al handicapului, fără relație rezonabilă cu o creață de reparație integrală, atunci când părinții puteau, în starea jurisprudenței aplicabile înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, în mod legitim specula că copilul lor va fi indemnizat pentru prejudiciul rezultat din handicapul lui". Curtea de Casație a concluzionat atunci că legea menționată nu se aplica litigiilor care-i au fost supuse.
Curtea subliniază că Curtea de Casație și-a preluat și a pus în aplicare principiile enunțate în hotărârile Maurice c. Franța și Draon c. Franța precitate. Curtea observă apoi că, pe 20 martie 2008, a primit de la Guvern următoarea declarație: "Declar că în scopul unui regulament amiabil al dosarului menționat mai sus, guvernul francez oferă să verseze D-na Laure Petri și Dl. François Leblanc suma globală de 50 000€ (cincizeci de mii euro) în termen de trei luni de la data pronunțării hotărârii Curții pronunțată în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest versament va echivala cu reglementarea definitivă a dosarului.
Dacă nu se face reglementare în termenul menționat, Guvernul se angajează să verseze, de la expirarea acestui termen și până la reglementarea efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă la o rată care va fi egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. Prezenta declarație nu implică din partea Guvernului Franței nici o recunoaștere a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în prezenta cauză.
În plus, Guvernul se angajează să nu cerere rejudecarea dosarului în Marea Cameră în conformitate cu art. 43 § 1 din Convenție." Pe 19 martie 2008, Curtea a primit următoarea declarație, semnată de reprezentanta reclamanților: "Menținez că guvernul francez este gata să verseze D-na Laure Petri și Dl. François Leblanc suma globală de 50 000€ (cincizeci de mii euro) în scopul unui regulament amiabil al dosarului având la bază cererea menționată mai sus pendantă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Accept această propunere și renunț în plus la orice alte prețuri la adresa Franței privind faptele care au stat la baza cererilor menționate mai sus. Declar dosarul definitiv reglementat. Prezenta declarație se situează în cadrul reglementării amiabile la care au ajuns Guvernul și eu.
În plus, mă angajez să nu cer, după pronunțarea hotărârii, rejudecarea dosarului în Marea Cameră în conformitate cu art. 43 § 1 din Convenție." Curtea ia act al reglementării amiabile la care au ajuns părțile. Ea consideră că aceasta se inspiră din respectarea drepturilor omului conform cum le recunosc Convenția și Protocoalele acesteia și nu observă de altfel nici un motiv de ordin public justificând continuarea examinării cererilor (art. 37 § 1 in fine din Convenție). De aceea, convenabil este să se radă dosarul din rol. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Decide de a radia cererea din rol. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefier Președinte
DÉCISION Requête n o 28565/06 présentée par Laure PETRI et François LEBLANC contre la France La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 26 août 2008 en une chambre composée de : Peer Lorenzen, président, Rait Maruste, Jean-Paul Costa, Volodymyr Butkevych, Renate Jaeger, Isabelle Berro-Lefèvre, Zdravka Kalaydjieva, juges, et de Claudia Westerdiek, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 29 juin 2006, Vu la décision en date du 27 septembre 2007 de la Cour de communiquer la présente requête au Gouvernement défendeur et, le moment venu, d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, Vu les déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire, Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M me Laure Petri et M. François Leblanc, sont des ressortissants français, nés respectivement en 1966 et 1969 et résidant à Vernon.
Ils sont représentés devant la Cour par M e D. Brink, avocat à Marseille. Les requérants agissent tant en leur nom personnel qu’en qualité de représentants légaux de leur enfant mineur. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, Directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Âgée de 28 ans, la requérante mena à terme sa première grossesse, pendant laquelle elle fut suivie par le D r A., gynécologue obstétricien. Le D r A. pratiqua trois échographies sans déceler de malformation fœtale.
Le 10 décembre 1994, la requérante accoucha par les voies naturelles d’un enfant, L., atteint d’une dysplasie des deux membres supérieurs avec aplasie des avant-bras et dysplasie majeure des deux mains réduites à l’état de moignons. Reprochant au D r A. une faute à l’origine de l’absence de diagnostic anténatal du handicap de leur enfant, les requérants portèrent plainte auprès du parquet de Privas. L’affaire fut classée sans suite. Le 5 juillet 1996, les requérants assignèrent le D r A. devant le juge des référés de Privas aux fins de voir instituer une expertise médicale. Cette dernière fut ordonnée et, le 18 mai 1998, les experts déposèrent leur rapport. Celui ‑ ci concluait notamment que le D r A. avait pratiqué les trois échographies selon les règles de l’art et avait pris toutes les précautions utiles dans le suivi de la grossesse de la requérante.
Par un acte d’huissier en date du 3 mai 1999, les requérants firent assigner le D r A. devant le tribunal de grande instance de Privas aux fins de le voir déclaré responsable du préjudice subi par eux-mêmes et leur enfant et condamné à leur payer la somme de 300 000 francs français (FRF) et une somme du même montant à leur enfant. Par un jugement rendu le 2 mai 2002, le tribunal ordonna la réouverture des débats compte tenu de la publication au Journal officiel du 5 mars 2002 de la loi n o 2002-303 du 4 mars 2002 relative aux droits des malades et à la qualité du système de santé (voir partie « droit interne pertinent » ci ‑ dessous). Par un jugement rendu le 2 juillet 2003, le tribunal de grande instance débouta les requérants de leurs demandes.
Le tribunal releva notamment qu’il ne pouvait être reproché au D r A. sa phrase « 4 membres vus » car elle n’était pas fausse, le fœtus comportant effectivement deux membres inférieurs et deux membres supérieurs qui, par contre, étaient limités à deux humérus. Il conclut qu’il résultait du rapport d’expertise qu’aucune faute ne pouvait être reprochée au D r A. et que, dans ces conditions, il n’y avait pas lieu de rechercher si M me Petri aurait pu ou non avorter.
Les requérants interjetèrent appel par deux déclarations des 28 juillet 2003 et 15 avril 2004. Ils soutinrent notamment que le rapport déposé par les experts désignés en référé contenait de nombreuses insuffisances et incohérences, que la malformation dont souffre L. est reconnue pour être facilement accessible au diagnostic échographique, que le D r A. ne peut avoir vu quatre membres puisque deux n’existaient pas, et que « l’arrêt Perruche a été soumis à l’appréciation de la Cour européenne des Droits de l’Homme ». Ils demandèrent à la cour d’appel d’ordonner une contre-expertise, ainsi que, si la cour d’appel ne faisait pas droit à cette demande, « de rouvrir les débats et de permettre aux parties d’échanger des écritures sur la survenance de l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme se prononçant sur la légalité de l’arrêt Perruche ». L’affaire fut examinée à l’audience publique du 8 novembre 2005. Par un arrêt rendu le 10 janvier 2006, la cour d’appel de Nîmes rejeta la demande de contre-expertise et infirma le jugement précédent.
Appliquant l’article 1 er de la loi n o 2002-303 du 4 mars 2002 et retenant la faute caractérisée du D r A. liée à l’absence de diagnostic anténatal de malformation dont est atteint L., la cour d’appel déclara le médecin responsable des conséquences dommageables de cette faute pour les parents. La cour d’appel releva notamment que la mention de « quatre membres vus » apposée par le D r A. dans le compte rendu de la seconde échographie était, contrairement à l’avis expertal et l’appréciation du tribunal, non conforme à la réalité et que le D r A. n’avait pas pu voir les deux membres supérieurs inexistants. La cour d’appel estima que l’affirmation péremptoire ainsi portée à la suite de la deuxième échographie avait conduit les parents à être persuadés de l’existence des bras et des jambes du fœtus alors que celui-ci n’était pourvu d’aucun avant-bras ni de mains.
Elle souligna que cette deuxième échographie consiste précisément dans un examen morphologique impliquant une étude morphologique fœtale complète organe par organe et précisant si la structure est vue ou non. La cour d’appel releva que l’échographie litigieuse avait été réalisée dans la période optimale pour le dépistage des malformations et que la position du fœtus était sans incidence sur la visibilité. Elle estima qu’il appartenait au D r A., spécialiste de l’obstétrique et expérimenté en échographie depuis dix-sept ans à la date des faits, de décrire ce qu’il avait réellement vu et, en cas de doute, de procéder à un contrôle supplémentaire.
La cour d’appel conclut que ces constatations d’une information erronée portée dans le compte rendu de l’échographie à la suite de déductions hâtives contraires à la réalité de la visualisation par le médecin et le défaut d’information étaient constitutifs de la part du D r A. d’une faute caractérisée au sens de la loi du 4 mars 2002 justifiant de retenir sa responsabilité. Statuant sur le préjudice, la cour d’appel estima qu’il était certain qu’en raison de la faute médicale, M. Leblanc et M me Petri avaient été privés du droit de consentir de manière libre et éclairée à la poursuite de la grossesse et qu’ils avaient subi un traumatisme psychologique lié à la brutalité de la découverte de la polymalformation de leur enfant au moment de la naissance, alors que les affirmations écrites du gynécologue suivant la grossesse, consécutives à la deuxième échographie, les conduisaient légitimement à croire que leur enfant était pourvu de tous ses membres.
Elle décida que ces chefs de dommage moral, distincts des charges particulières découlant du handicap de leur enfant relevant, aux termes de la loi du 4 mars 2002, de la solidarité nationale, seraient indemnisés par l’allocation d’une somme totale de 40 000 euros (EUR) à chacun des parents. Enfin, la cour d’appel débouta les requérants du surplus de leur demande en réparation, estimant notamment « que la loi applicable, postérieure à l’arrêt Perruche, ne permet pas en l’espèce la réparation du préjudice de l’enfant dont le handicap n’a été ni provoqué ni aggravé par la faute médicale » et qu’il n’y avait pas lieu à la réouverture des débats. Les requérants ne se pourvurent pas en cassation. Ils expliquent que la loi du 4 mars 2002, qui dispose notamment en son article 1 er que « nul ne peut se prévaloir d’un préjudice du seul fait de sa naissance », constitue un « écran législatif absolu » vouant à l’échec tout pourvoi en cassation.
B. Le droit et la pratique internes pertinents Il est fait référence à l’état du droit en la matière exposé dans le cadre des arrêts suivants rendus par la Cour le 6 octobre 2005 : Draon c. France [GC], n o 1513/03, §§ 36 à 58, et Maurice c. France [GC], n o 11810/03, §§ 38 à 59. 1. La jurisprudence interne antérieure à la loi du 4 mars 2002 L’action en responsabilité des parents d’un enfant né handicapé et de l’enfant lui-même relève à la fois des juridictions administratives et des juridictions de l’ordre judiciaire, en fonction de la personne mise en cause. Si le mis en cause est un service public hospitalier, le contentieux relève de la compétence du juge administratif. Lorsqu’il s’agit, en revanche, comme en l’espèce, d’un médecin libéral ou un laboratoire privé d’analyses médicales, le litige est soumis au juge judiciaire.
La jurisprudence judiciaire a été fixée par la Cour de cassation le 17 novembre 2000 (Cass, Ass. Plén., 17 novembre 2000, Bull. Ass. plén., n o 9), par un arrêt abondamment commenté (il s’agit de la jurisprudence dite « Perruche »). Dans cette affaire, une femme avait été atteinte de la rubéole en début de grossesse. Ayant décidé d’interrompre sa grossesse en cas d’atteinte fœtale, elle se soumit à des tests pour savoir si elle était immunisée contre la rubéole. En raison d’une faute commise à la fois par son médecin et le laboratoire, il lui fut indiqué, à tort, qu’elle était immunisée.
Elle renonça donc à interrompre la grossesse et donna naissance à un enfant atteint de graves handicaps consécutifs à l’atteinte rubéolique in utero . La Cour de cassation décida que « dès lors que les fautes commises par le médecin et le laboratoire dans l’exécution des contrats formés avec M me X. avaient empêché celle-ci d’exercer son choix d’interrompre sa grossesse afin d’éviter la naissance d’un enfant atteint d’un handicap, ce dernier peut demander la réparation du préjudice résultant de ce handicap et causé par les fautes retenues ». Ainsi, la Cour de cassation admit que l’enfant né handicapé pouvait lui ‑ même demander réparation du préjudice résultant de son handicap. Se fondant sur un régime de responsabilité pour faute, la Cour de cassation reconnut un lien de causalité directe entre la faute médicale et le handicap de l’enfant, et le préjudice résultant de ce handicap pour l’enfant lui-même.
Furent donc ici pris en compte les préjudices moral et matériel à la fois de l’enfant et des parents, y compris les charges particulières découlant du handicap tout au long de la vie de l’enfant (dépenses liées à l’assistance d’une tierce personne, au changement de domicile ou à l’adaptation de celui ‑ ci, etc.). Ces préjudices donnèrent lieu à indemnisation. L’arrêt du 17 novembre 2000 fut confirmé à plusieurs reprises par la Cour de cassation, qui réaffirma le principe de l’indemnisation de l’enfant né handicapé, sous réserve qu’il soit établi, le cas échéant, que les conditions médicales d’une interruption volontaire de grossesse pour motif thérapeutique étaient réunies (Cass., Ass. plén., trois arrêts rendus le 13 juillet 2001, BICC, n o 542, 1 er octobre 2001 ; Cass., Ass.
plén., deux arrêts rendus le 28 novembre 2001, BICC, 1 er février 2002). La jurisprudence « Perruche » provoqua de très nombreuses réactions de la doctrine juridique, mais également de personnalités politiques, ainsi que d’associations de personnes handicapées, et de praticiens (médecins, gynécologues-obstétriciens, échographistes). Ces derniers interprétèrent l’arrêt comme mettant désormais une obligation de garantie à leur charge. Les compagnies d’assurances appliquèrent une hausse des tarifs des assurances médicales. 2. La loi n o 2002-303 du 4 mars 2002 relative aux droits des malades et à la qualité du système de santé Cette loi a mis fin à la jurisprudence mentionnée ci-dessus. Elle dispose en effet, dans ses parties pertinentes : Article 1 er « I. Nul ne peut se prévaloir d’un préjudice du seul fait de sa naissance.
La personne née avec un handicap dû à une faute médicale peut obtenir la réparation de son préjudice lorsque l’acte fautif a provoqué directement le handicap ou l’a aggravé, ou n’a pas permis de prendre les mesures susceptibles de l’atténuer. Lorsque la responsabilité d’un professionnel ou d’un établissement de santé est engagée vis-à-vis des parents d’un enfant né avec un handicap non décelé pendant la grossesse à la suite d’une faute caractérisée, les parents peuvent demander une indemnité au titre de leur seul préjudice. Ce préjudice ne saurait inclure les charges particulières découlant, tout au long de la vie de l’enfant, de ce handicap. La compensation de ce dernier relève de la solidarité nationale.
Les dispositions du présent I sont applicables aux instances en cours, à l’exception de celles où il a été irrévocablement statué sur le principe de l’indemnisation. II. Toute personne handicapée a droit, quelle que soit la cause de sa déficience, à la solidarité de l’ensemble de la collectivité nationale.
(...) » 3. La jurisprudence sur l’applicabilité de l’article 1 er I de la loi n o 2002 ‑ 303 du 4 mars 2002 a) L’avis contentieux rendu, sur le fondement de la loi du 31 décembre 1987 portant réforme du contentieux administratif, le 6 décembre 2002, par le Conseil d’Etat (Assemblée du contentieux) (extraits) Saisi d’une demande d’avis portant sur l’interprétation des dispositions de la loi du 4 mars 2002, le Conseil d’Etat releva notamment que « les dispositions de l’article 1 er sont entrées en vigueur dans les conditions du droit commun à la suite de la publication de la loi au Journal officiel de la République française ». Le Conseil d’Etat estima également que les dispositions de la loi du 4 mars 2002 n’étaient incompatibles « ni avec les stipulations du § 1 de l’article 6 de la Convention (...), ni avec celles des articles 5, 8, 13 et 14 de cette Convention, ni avec celles de l’article 1 er du premier Protocole additionnel à cette Convention ». b) Arrêts rendus le 6 octobre 2005 par la Cour européenne des droits de l’homme : Maurice c. France [GC], n o 11810/03, et Draon c. France [GC], n o 1513/03 L’article 1 er , I de la loi du 4 mars 2002 est donc applicable aux instances en cours.
Toutefois, la Cour, saisie par deux familles requérantes auxquelles cette loi avait été opposée, estima qu’une telle application de la loi avait porté atteinte au droit des requérants au respect de leurs biens. La Cour a relevé en effet que, suite à la naissance d’un enfant avec un handicap non décelé pendant la grossesse en raison d’une faute commise dans l’établissement du diagnostic prénatal, les requérants avaient introduit une demande en réparation du préjudice subi devant les juridictions nationales. Eu égard au régime de responsabilité interne pertinent, et compte tenu notamment d’une jurisprudence constante des juridictions nationales, les requérants pouvaient légitimement espérer obtenir réparation de leur préjudice, y compris les charges particulières découlant du handicap de leur enfant.
Or, la loi du 4 mars 2002 précitée, applicable aux instances en cours, intervint dans celle des requérants et exclut la prise en compte des « charges particulières » dans le cadre de la réparation du préjudice. La Cour a considéré que la loi critiquée a privé les requérants, sans indemnisation adéquate, d’une partie substantielle de leurs créances en réparation, leur faisant ainsi supporter une charge spéciale et exorbitante.
Par conséquent, les requérants ont été victimes d’une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ( Maurice c. France [GC], n o 11810/03, §§ 63 à 70 et 78 à 94, Draon c. France [GC], n o 1513/03, §§ 78 à 86, 6 octobre 2005). c) Arrêts rendus par la Cour de cassation Par la suite, la Cour de cassation fut saisie d’autres affaires concernant des fautes médicales ayant empêché des femmes d’interrompre leur grossesse pour motif thérapeutique afin d’éviter la naissance d’un enfant atteint d’un handicap, alors que les conditions médicales d’une telle interruption étaient réunies. Les requérants avaient saisi les juridictions nationales avant l’intervention de la loi du 4 mars 2002. Par quatre arrêts rendus les 24 janvier 2006 et 21 février 2006, la Cour de cassation estima que l’article 1 er I de la loi du 4 mars 2002 n’était pas applicable à ces litiges.
Après avoir visé l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, la Cour de cassation releva notamment : « Si une personne peut être privée d’un droit de créance en responsabilité par l’effet d’une loi, c’est à la condition, selon l’article 1 er du Protocole n o 1 à la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, que soit respecté le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de sauvegarde du droit au respect des biens.
[Tel n’est pas le cas, s’agissant de l’article 1 er de la loi n o 2002-303 du 4 mars 2002, déclarée applicable aux instances en cours, lorsqu’un enfant pouvait, avant son entrée en vigueur, demander la réparation du préjudice résultant d’un handicap et causé par les fautes retenues à la charge d’un médecin, dans l’exécution de son contrat avec la mère, qui avaient empêché celle-ci d’exercer son choix d’interrompre sa grossesse afin d’éviter la naissance d’un enfant atteint d’un handicap], dès lors que la loi susvisée, en prohibant l’action de l’enfant et en excluant du préjudice des parents les charges particulières découlant du handicap de l’enfant tout au long de la vie, a institué un mécanisme de compensation forfaitaire du handicap, sans rapport raisonnable avec une créance de réparation intégrale, quand les parents pouvaient, en l’état de la jurisprudence applicable avant l’entrée en vigueur de cette loi, légitimement espérer que leur enfant serait indemnisé au titre du préjudice résultant de son handicap.
Il s’ensuit que ladite loi n’est pas applicable au présent litige. » Voir Cour de Cassation, Chambre civile 1, 24 janvier 2006, Bulletin 2006, I, n o 29, p. 26 ; n o 30, p. 28 ; n o 31, p. 29 ; Chambre civile 1, 21 février 2006, Bulletin 2006, I, n o 94, p. 88. GRIEFS Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, les requérants se plaignent de ce que l’application de la loi du 4 mars 2002 à leur affaire a porté atteinte au droit au respect de leurs biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Se fondant sur la jurisprudence de la Cour ( Draon c. France [GC] et Maurice c. France [GC], arrêts du 6 octobre 2005), les requérants soutiennent en effet qu’ils disposaient d’un bien au sens de cette disposition, à savoir une créance en indemnisation envers le D r A., qu’ils auraient eu l’espérance légitime de voir se concrétiser.
Or, de par son application aux instances en cours, dont la leur, la loi litigieuse aurait eu pour effet de les priver de leur créance, sans qu’ils soient correctement indemnisés. Ils rappellent à cet égard qu’ils ont été insuffisamment indemnisés et que L. ne l’a pas été. Ils soulignent que leur enfant est dépourvu d’avant-bras, ce qui le prive de toute préhension et nécessitera, tout au long de sa vie, des soins constants, attentifs et onéreux. Invoquant l’article 13 de la Convention, ils allèguent que la loi du 4 mars 2002 les a privés de la possibilité de se pourvoir en cassation, puisqu’une telle démarche aurait été vouée à l’échec. EN DROIT Avant tout, la Cour note l’évolution de la jurisprudence interne exposée ci-dessus (voir partie « droit et pratique internes pertinents »), et notamment les arrêts rendus par la Cour de cassation les 24 janvier 2006 et 21 février 2006, particulièrement importants.
Dans le cadre de ces derniers, la Cour de cassation a estimé que les requérants avaient été privés d’un droit de créance en responsabilité par l’effet de l’article 1 er de la loi du 4 mars 2002, sans que soit respectée la condition, établie par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, du juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de sauvegarde du droit au respect des biens.
Tel était le cas, selon la Cour de cassation, « dès lors que la loi susvisée, en prohibant l’action de l’enfant et en excluant du préjudice des parents les charges particulières découlant du handicap de l’enfant tout au long de la vie, a institué un mécanisme de compensation forfaitaire du handicap, sans rapport raisonnable avec une créance de réparation intégrale, quand les parents pouvaient, en l’état de la jurisprudence applicable avant l’entrée en vigueur de cette loi, légitimement espérer que leur enfant serait indemnisé au titre du préjudice résultant de son handicap ». La Cour de cassation a alors conclu que ladite loi n’était pas applicable aux litiges qui lui étaient soumis. La Cour souligne que la Cour de cassation a ainsi repris et mis en application les principes énoncés dans les arrêts Maurice c. France et Draon c. France précités.
La Cour note ensuite que, le 20 mars 2008, elle a reçu du Gouvernement la déclaration suivante : « Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire susmentionnée, le gouvernement français offre de verser à M me Laure Petri et à M. François Leblanc, la somme globale de 50 000 € (cinquante mille euros) dans les trois mois suivant la date du prononcé de l’arrêt de la Cour rendu conformément à l’article 39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire. A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux qui sera égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage.
La présente déclaration n’implique de la part du Gouvernement de la France aucune reconnaissance d’une violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme en l’espèce. En outre, le Gouvernement s’engage à ne pas demander le renvoi de l’affaire en Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention. » Le 19 mars 2008, la Cour a reçu la déclaration suivante, signée par la représentante des requérants : « Je note que le gouvernement français est prêt à verser à M me Laure Petri et à M. François Leblanc la somme globale de 50 000 € (cinquante mille euros) en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête susmentionnée pendante devant la Cour européenne des Droits de l’Homme.
J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de la France à propos des faits à l’origine de ladite requête. Je déclare l’affaire définitivement réglée. La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus. En outre, je m’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention. » La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties. Elle estime que celui-ci s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention et ses Protocoles et n’aperçoit par ailleurs aucun motif d’ordre public justifiant de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 in fine de la Convention).
En conséquence, il convient de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président