- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 16 ianuarie 2018
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Mocanu împotriva României
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 52917/09 Ioan Marinel MOCANU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 16 ianuarie 2018 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 24 septembrie 2009, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Ioan Marinel Mocanu, este un resortisant român născut în 1966 și rezident în Lupeni. Prin decizia președintelui secțiunii, acesta a fost autorizat să asigure el însuși apărarea intereselor sale în fața Curții [art. 36 alineatul (2) din Regulamentul de procedură].
La 24 octombrie 2007, el s-a prezentat la un concurs pentru promovare. Concursul a vizat mai multe posturi vacante. Candidații au fost obligați să opteze pentru un post precis și să obțină o notă minimă de 7 din 10. La finalul concursului, reclamantul a obținut nota de 7,50, dar candidatura sa a fost respinsă pentru că un alt candidat pentru postul în cauză a obținut o notă mai mare. Nu a fost efectuată nici o realocare a candidaților. Reclamantul a contestat rezultatele concursului în fața tribunalului departamental de El a solicitat apoi reinstaurarea sa de către inspectorul departamental de poliție (inclusiv inspecția de poliție) la unul dintre posturile vacante după concurs. printr-o hotărâre din 11 septembrie 2008, tribunalul departamental și-a respins acțiunea, pe motiv că concursul fusese organizat în conformitate cu reglementările în domeniu.
Reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței de apel din Alba Iulia ( Curtea de Apel a Uniunii Europene și-a exprimat dreptul la o realocare pe un post vacant. printr-o decizie înainte de a se pronunța dreptul din 24 martie 2009, Curtea de Apel a informat Comisia cu privire la detaliile suplimentare referitoare la posturile vacante și la posibilitățile de realocare. În cererea adresată inspectorului se indica că aceste clarificări suplimentare erau necesare pentru a se ajunge la ședința din 14 aprilie 2009, la 9 aprilie 2009, inspectoratul a prezentat grefei de judecată un răspuns care conținea precizările solicitate și care a fost astfel redactată în partea sa relevantă în speță.
Răspunsul primit de la Inspectoratul General al Poliției Române și de la Hotărârea Generală Gestionarea Resurselor Umane a Ministerului de Interne și de Stat a indicat că realocarea candidaților care au obținut o notă minimă de 7 la postul [înlocuit] vacant contravine dispozițiilor legale; în acest context, postul care nu a fost ocupat a fost blocat. Pentru a susține afirmațiile noastre, vărsăm în pliant [înfășurat] n S/152.814 nota [adresa] menționată anterior. Potrivit hotărârii pronunțate de instanța de recurs (punctul 9 de mai jos), în cadrul procedurii publice din 14 aprilie 2009, reclamantul era el. chiar prezent și el a fost, de asemenea, reprezentat de avocatul ales. Instanța de apel a luat notă de răspunsul comunicat la 9 aprilie 2009 de către inspecție și rezuma conținutul acesteia.
Apoi, ea a constatat că părțile nu au avut alte cereri de a face și le-a dat cuvântul pentru a pune pe fond argumentele lor referitoare la recurs. Prin hotărârea din aceeași zi, instanța de apel a respins recursul reclamantului. Părțile relevante ale hotărârii sunt astfel redactate Din dovezile depuse la dosar și din clarificările furnizate de pârât la cererea instanței de apel rezultă că, din cele 25 de posturi [disponibile la concurs] numai unul a rămas vacant pe parcursul mai multor ani] niciunul dintre candidații care au optat pentru această funcție nu a obținut nota minimă.
În cazul în care o autoritate competentă din statul membru în cauză nu a furnizat informațiile necesare pentru a demonstra că o autoritate competentă din statul membru în cauză nu a furnizat informațiile necesare pentru a demonstra că o autoritate competentă din statul membru în cauză nu a furnizat informațiile necesare pentru a demonstra că o autoritate competentă din statul membru în cauză nu a furnizat informațiile necesare pentru a demonstra că o autoritate competentă din statul membru în cauză nu a furnizat informațiile necesare pentru a demonstra că o autoritate competentă din statul membru în cauză nu a furnizat informațiile solicitate în conformitate cu art. 16 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului (UE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 aprilie 2004 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului privind protecția datelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal în ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal a datelor cu caracter personal sau a datelor cu caracter personal sau a datelor cu caracter personal ale
datelor cu caracter personal în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul (CE) din Regulamentul (CE) nr. 53 din Regulamentul (CE) nr. Acest aspect este esențial în cazul de față, deoarece, având în vedere avizul Ministerului de l Din hotărârea Curții de Apel rezultă că, deși postul în cauză era vacant, deoarece mai mulți candidați care au aplicat pentru acest post nu au obținut nota minimă, reclamantul nu a putut fi realocat pentru că realocarea ar fi fost ilegală, întrucât candidaturile pentru posturile vacante nu puteau viza decât un post specific (punctul 3 de mai sus). (11) Reclamantul a indicat că a fost autorizat, în conformitate cu funcțiile sale, să aibă acces la documentele secrete.
Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din Codul de procedură civilă, în redactarea lor în vigoare la momentul faptelor, au fost astfel redactate: art. 126 Părțile pot solicita Tribunalului, la începutul ședinței, să amâne litigiile care nu sunt în stare, în cazul în care aceste cereri nu au loc în dezbatere (...).art. 129 Părțile au obligația, în condițiile legii, de a urmări desfășurarea și finalizarea procedurii. În mod similar, ele au obligația de a efectua actele de procedură în condițiile, în ordinea și în termenele stabilite de lege sau de instanță, de a-și exercita drepturile procedurale în conformitate cu dispozițiile art. 723 alin. (1), precum și de a-și dovedi pretențiile și [acuzațiile] de apărare.
(...) În ceea ce privește situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile o invocă pentru a-și susține pretențiile și [acuzațiile în] apărare, instanța are dreptul să le solicite să prezinte, oral sau scris, detalii, precum și să prezinte dezbaterilor orice circumstanțe de fapt sau de drept, chiar și în cazul în care nu se menționează acest lucru în cererea [inițială] sau în memoriul în apărare… art. 167 Elementele de probă nu pot fi autorizate decât dacă instanța consideră că acestea pot aduce o soluție la litigiu (...). Acestea vor fi examinate înainte de începerea dezbaterilor pe fond. (...). art. 168 Decizia înainte de a spune dreptul prin care elementele de probă vor fi examinate.
(...) sunt acceptate să indice faptele care trebuie dovedite, precum și mijloacele de probă acceptate în sprijinul… Art. 169 L . Excluderea elementelor de probă se face în fața instanței, cu excepția cazului în care legea prevede altfel… Art. 281 Greșelile sau omisiunile referitoare la numele, calitatea sau argumentele părților sau [greșelile] de calcul, precum și orice altă eroare materială [conținută în] o decizie sau o decizie înainte de a pronunța dreptul pot fi soluționate din oficiu sau la cerere… art. 305 Laon nu poate prezenta dovezi noi în fața instanței care hotărăște cu privire la recurs, cu excepția [documentelor] scrise care pot fi depuse până la încheierea dezbaterilor. art. 723 Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credință și în conformitate cu scopul în care au fost recunoscute prin lege.
(...). GRIEF 13. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii finalizate prin Hotărârea din 14 aprilie 2009 a instanței judecătorești. EN S/152.814 (punctul 7 de mai sus) a fost depus la dosar în fața tribunalului de apel și că este vorba despre un document secret pe care nu l-ar fi putut consulta sau discuta. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). Argumentele părților Guvernul... Guvernul a solicitat informații cu privire la răspunsul comunicat la 9 aprilie de către inspectorat, în timp ce instanța de apel a constatat în instanță că acest răspuns fusese plătit la dosar.
Acesta arată că reclamantul a avut într-adevăr acces la răspunsul de la inspecție care a fost depus la dosar cu șase zile înainte de a încuviința și pe care ar fi putut cere instanței de apel să-i ofere posibilitatea de a cunoaște conținutul plicului n S/152.184. Prin urmare, consideră că reclamantul nu a fost diligent în cadrul procedurii interne și a preferat să sesizeze direct Curtea cu privire la cauza sa. Reclamantul consideră că a epuizat căile de atac interne. El indică faptul că nu a avut cunoștință de răspunsul la inspecția din 9 aprilie 2009 și a contestat argumentul guvernului potrivit căruia acesta ar fi putut lua cunoștință de acest lucru înainte de data de 14 aprilie 2009 de la instanța de judecată.
El a declarat, de asemenea, că, în momentul în care la tribunalul de recurs din 14 aprilie 2009, nici el, nici avocatul său nu au fost prezente. El a precizat că el a luat cunoștință de faptul că la plicul n S/152.184 fusese achitată la dosar numai după ce a primit la domiciliul său o copie a hotărârii din 14 aprilie 2009. Aprecierea Curții 17. Curtea nu consideră că este necesar să se examineze dacă, în speță, art. 6 alineatul (1) din Convenție este considerat ca fiind necesar să se aplice, în cadrul componentei sale civile, procedurii puse în discuție de solicitant, cererea fiind inadmisibilă în orice caz din următoarele motive 18. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne.
Orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție are drept scop să o aibă în principiu statele contractante, și anume să evite sau să corecteze presupusele încălcări ale acestora (a se vedea, printre altele, Gherghina c. România [GC] (dec.), n 42219/07, § 84, 9 iulie 2015). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 alin. (1) prevăd epuizarea doar a recursurilor atât în ceea ce privește încălcările incriminate, disponibile și adecvate; acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel trebuie să le lipsească eficiența și accesibilitatea dorite.
; revine statului pârât sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite (McFarlane c. Irlanda [GC], n 31333/06, § 107, 10 septembrie 2010 ; pentru o rechemare a principiilor generale relevante în materie de epuizare a căilor de atac interne, a se vedea Vučković și alții c. Serbia [GC], n 17153/11 și 29 alții, §§ 69-77, 25 martie 2014 19. În conformitate cu aceste principii în speță, Curtea constată că reclamantul se plânge că pachetul N S/152.814, care, în opinia sa, era un document secret, ar fi fost depus la dosar în fața instanei de recurs de către angajatorul său în cadrul litigiului privind promovarea sa. Ea constată că acest document nu figurează printre elementele depuse la dosar înaintea sa de către părți.
Cu toate acestea, Curtea arată că, chiar și în cazul în care nu a prezentat o copie în fața acesteia, guvernul nu contestă, cel puțin nu în mod expres, că acest plic a fost depus la dosar în fața instanței judecătorești (punctul 15 de mai sus). Prin urmare, Comisia consideră că, în mod rezonabil, se poate presupune că acest plic a fost depus la dosar în fața instanei de apel din moment ce inspecia sa se referă la răspunsul său din 9 aprilie 2009 (punctul 7 de mai sus 20). Curtea observă apoi că reclamantul susține că a luat cunoștință de faptul că acest plic a fost vărsat dosarului numai atunci când a fost comunicat (punctul de mai sus). Cu toate acestea, Curtea subliniază că: hotărârea Curții de Justiție nu menționează existența plicului în cauză (punctele 9 și 10 litera (c). sus), astfel încât reclamantul nu a putut lua cunoștință de acest lucru pe baza conținutului acestei singure hotărâri.
Nu se menționează această înfășurare la o singură reluare, mai exact în răspunsul la inspecția din 9 aprilie 2009 (punctul 7 de mai sus 21. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă reclamantul putea, după cum indică guvernul, să ia cunoștință, înainte de a se pronunța în fața instanței judecătorești, de faptul că plicul n S/152.814 fusese vărsat la dosar și, dacă este cazul, să solicite clarificări în cadrul procedurii publice din 14 aprilie 2009. În această privință, Comisia constată că reclamantul susține că răspunsul la inspecția la o inspecție care se referea la înfășurarea în litigiu a nu i-a fost comunicat (punctul 16 de mai sus). Chiar dacă se presupune că acesta a fost cazul, Curtea constată că, în cadrul procedurii publice din 14 aprilie 2009, tribunalul de apel a luat notă de răspunsul comunicat la 9 aprilie 2009 de către inspecție și rezumând conținutul (punctul 8 de mai sus).
Prin aplicarea dispozițiilor dreptului intern care consacră respectarea principiului contradicției (punctul Curtea consideră, prin urmare, că, în cazul în care răspunsul la inspecție nu i-ar fi fost comunicat, așa cum a declarat, recurentul ar fi putut solicita în cursul procedurii în care i s-a comunicat și ar fi putut solicita, eventual, amânarea procedurii pentru a lua cunoștință de conținutul său (a se vedea în special art. 126 din Codul de procedură civilă, astfel cum este în vigoare la momentul faptelor, menționat la alineatul (12) de mai sus. După ce a luat cunoștință de acest lucru, el a avut posibilitatea de a solicita instanței judecătorești clarificări cu privire la natura și conținutul plicului n S/152.814, în special în scopul de a stabili dacă plicul în cauză avea sau nu un caracter secret.
Reclamantul nu a făcut uz de această posibilitate. 22. Curtea ia notă de declarația reclamantului potrivit căreia nici el, nici nici avocatul său nal au fost prezenți în cadrul procedurii din 14 aprilie 2009, astfel încât, în opinia sa, el nu era în măsură să solicite clarificări cu privire la plicul în litigiu (punctul 16 de mai sus). Cu toate acestea, Comisia observă că, în hotărârea sa din aceeași zi, instana de apel a indicat că reclamantul și pârâtul său erau la unul și la altul prezenți (punctul 8 de mai sus). În momentul în care Tribunalul de Primă Instanță este un document autentic, Curtea nu vede niciun motiv pentru a pune în discuție constatările în acest sens.
Chiar dacă se presupune că a existat într-adevăr o eroare, reclamantul avea posibilitatea de a solicita instanței judecătorești să procedeze la o rectificare a acestei erori, cum ar fi art. 281 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în vigoare în momentul faptelor, i-a permis (punctul 12 de mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că reclamantului i s-a oferit posibilitatea adecvată de a lua cunoștință de faptul că plicul n S/152.814 a fost depus la dosar în fața instanei de recurs și de a solicita clarificări cu privire la natura și conținutul său, în special în vederea stabilirii silului sau a unui document secret sau nu.
Prin urmare, Comisia consideră că reclamantul nu a utilizat posibilitățile oferite de legea internă și că nu a urmărit desfășurarea și finalizarea procedurii cu diligența impusă de dreptul intern (a se vedea dispozițiile relevante din Codul de procedură civilă, în vigoare în momentul faptelor, menționate la alineatul 24. Prin urmare, este necesar să se acorde dreptul la excepție din partea guvernului și să se respingă cererea de neobosire a căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 8 februarie 2018. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier adjunct Președinte
QUATRIÈME SECTION
DÉCISION Requête n o 52917/09 Ioan Marinel MOCANU contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 16 janvier 2018 en un comité composé de : Paulo Pinto de Albuquerque, président, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, juges, et de Andrea Tamietti, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 24 septembre 2009, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
Le requérant, M. Ioan Marinel Mocanu, est un ressortissant roumain né en 1966 et résidant à Lupeni. Il a été autorisé, par décision de la présidente de la section, à assurer lui-même la défense de ses intérêts devant la Cour (article 36 § 2 du règlement).
Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce 3 . Le requérant est policier. Le 24 octobre 2007, il se présenta à un concours en vue d’une promotion. Le concours concernait plusieurs postes vacants. Les candidats étaient tenus d’opter pour un poste précis et d’obtenir une note minimale de 7 sur 10. À l’issue du concours, le requérant obtint la note de 7,50, mais sa candidature fut rejetée parce qu’un autre candidat pour le poste en cause avait obtenu une note supérieure. Aucune réaffectation des candidats ne fut opérée. 4 . Le requérant contesta les résultats du concours devant le tribunal départemental de Hunedoara (« le tribunal départemental »). Il demanda ensuite sa réaffectation par l’Inspection départementale de police (« l’inspection »), à l’un des postes demeurés vacants après le concours.
Par un jugement du 11 septembre 2008, le tribunal départemental rejeta son action, au motif que le concours avait été organisé conformément à la réglementation en la matière.
Le requérant forma un recours devant la cour d’appel d’Alba Iulia (« la cour d’appel ») et fit valoir qu’il avait droit à une réaffectation sur un poste vacant. Par une décision avant dire droit du 24 mars 2009, la cour d’appel demanda à l’inspection des précisions supplémentaires concernant les postes vacants et les possibilités de réaffectation. Il était indiqué dans la demande adressée à l’inspection que ces précisions supplémentaires étaient nécessaires pour l’audience du 14 avril 2009. 7 . Le 9 avril 2009, l’inspection déposa au greffe de la cour d’appel une réponse comportant les précisions demandées et qui était ainsi rédigée en sa partie pertinente en l’espèce : « La réponse reçue de l’Inspection générale de la police roumaine et de la direction générale de gestion des ressources humaines du ministère de l’Administration et de l’Intérieur a indiqué que la réaffectation des candidats qui ont obtenu une note minimale de 7 sur le poste [demeuré] vacant contrevient aux dispositions légales ; dans ce contexte, le poste qui n’a pas été occupé a été bloqué. Pour soutenir nos affirmations nous versons dans l’enveloppe [ plicul ] n o S/152.814 la note [ adresa ] dont il est fait mention précédemment. » 8 . Selon l’arrêt rendu par la cour d’appel (paragraphe 9 ci-dessous), lors de l’audience publique du 14 avril 2009, le requérant était lui ‑ même présent et il était également représenté par l’avocat de son choix. La cour d’appel prit note de la réponse communiquée le 9 avril 2009 par l’inspection et résuma sa teneur. Elle constata ensuite que les parties n’avaient pas d’autres demandes à faire et leur donna la parole afin d’exposer sur le fond leurs arguments relatifs au recours. 9 . Par un arrêt du même jour, la cour d’appel rejeta le recours du requérant. Les parties pertinentes de l’arrêt sont ainsi rédigées : « Il résulte des preuves versées au dossier et des précisions apportées par le défendeur à la demande de la juridiction de recours que sur les 25 postes [disponibles au concours] un seul est resté vacant puisqu’aucun des candidats ayant opté pour cette fonction n’a obtenu la note minimale. L’Inspection départementale de police de Hunedoara a entrepris des démarches pour pourvoir ce poste par réaffectation selon les critères adoptés par l’Inspection lors de la réunion de commandement du 21 septembre 2007, mais la hiérarchie n’a pas approuvé cette modalité de réaffectation, au motif qu’elle était illégale. Cet aspect est essentiel en l’espèce puisque, au vu de l’avis du ministère de l’Administration et de l’Intérieur ni le requérant, ni aucun autre candidat ayant obtenu la note minimale de 7 au concours du 24 octobre 2007 ne peut occuper le poste vacant à la suite d’une réaffectation. » 10 . Il résulte de l’arrêt de la cour d’appel que, bien que le poste en question fût demeuré vacant parce qu’aucun des candidats qui avait postulé pour ce poste précis n’avait obtenu la note minimale, le requérant ne pouvait pas y être réaffecté parce que la réaffectation aurait été illégale en ce que les candidatures pour les postes vacants ne pouvaient porter que sur un poste précis (paragraphe 3 ci-dessus).
Le requérant indique qu’il était autorisé, en vertu de ses fonctions, à avoir accès aux documents secrets. B. Le droit interne pertinent 12 . Les dispositions pertinentes du code de procédure civile, dans leur rédaction en vigueur au moment des faits, étaient ainsi rédigées : Article 126 « Les parties peuvent demander au tribunal, au début de l’audience, de reporter les litiges qui ne sont pas en état, si ces demandes n’occasionnent pas de débat (...). » Article 129 « 1. Les parties ont l’obligation, dans les conditions de la loi, de suivre le déroulement et la finalisation de la procédure. De même, elles ont l’obligation d’effectuer les actes de procédure dans les conditions, dans l’ordre et dans les délais établis par la loi ou le tribunal, d’exercer leurs droits procéduraux selon les dispositions de l’article 723 § 1, ainsi que de prouver leurs prétentions et leurs [arguments en] défense. (...) 4. S’agissant de la situation de fait et de la motivation en droit que les parties invoquent pour soutenir leurs prétentions et leurs [arguments en] défense, le tribunal est en droit de leur demander de présenter, de manière orale ou écrite, des précisions ainsi que de soumettre aux débats toute circonstance de fait ou de droit, même s’il n’en est pas fait mention dans la demande [initiale] ou dans le mémoire en défense. (...). » Article 167 « 1. Les éléments de preuve ne peuvent être autorisés que si le tribunal considère qu’ils peuvent apporter une solution au litige (...). 2. Ceux-ci seront examinés avant que les débats sur le fond commencent. (...). » Article 168 « 1. La décision avant dire droit par laquelle les éléments de preuve sont acceptés indiquera les faits qui doivent être prouvés, ainsi que les moyens de preuve acceptés à l’appui. (...). » Article 169 « 1. L’examen des éléments de preuve se fait devant le tribunal, sauf si la loi dispose autrement. (...). » Article 281 « 1. Les erreurs ou les omissions quant au nom, la qualité ou les arguments des parties ou [les erreurs] de calcul, ainsi que toute autre erreur matérielle [contenue dans] une décision ou une décision avant dire droit peuvent être corrigées d’office ou sur demande. (...). » Article 305 « L’on ne peut pas produire des éléments de preuve nouveaux devant la juridiction statuant sur le recours, à l’exception des [documents] écrits qui peuvent être déposés jusqu’à la clôture des débats. » Article 723 « 1. Les droits procéduraux doivent être exercés de bonne foi et selon le but en vue duquel ils ont été reconnus par la loi. (...). » GRIEF
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint du défaut d’équité de la procédure finalisée par l’arrêt du 14 avril 2009 de la cour d’appel. EN DROIT
Le requérant se plaint notamment qu’il n’a pas été informé que l’enveloppe n o S/152.814 (paragraphe 7 ci-dessus) avait été versée au dossier devant la cour d’appel et qu’il s’agissait d’un document secret qu’il ne pouvait ni consulter, ni discuter. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). » A. Arguments des parties 1. Le Gouvernement 15 . Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes au motif que, lors de l’audience du 14 avril 2009, ni le requérant ni son représentant n’ont demandé des renseignements quant à la réponse communiquée le 9 avril par l’inspection, alors que la cour d’appel avait constaté en audience publique que cette réponse avait été versée au dossier. Il expose que le requérant avait bien eu accès à la réponse de l’inspection qui avait été versée au dossier six jours avant l’audience et qu’il aurait pu demander à la cour d’appel de lui offrir la possibilité de connaître le contenu de l’enveloppe n o S/152.184. Il estime dès lors que le requérant n’a pas fait preuve de diligence lors de la procédure interne et a préféré saisir directement la Cour de son grief. 2. Le requérant 16 . Le requérant estime avoir épuisé les voies de recours internes. Il indique ne pas avoir eu connaissance de la réponse de l’inspection du 9 avril 2009 et contredit l’argument du Gouvernement selon lequel il en aurait pu prendre connaissance avant l’audience du 14 avril 2009 de la cour d’appel. Il allègue également que lors de l’audience du 14 avril 2009 de la cour d’appel, ni lui, ni son avocat n’étaient présents. Il précise qu’il a pris connaissance du fait que l’enveloppe n o S/152.184 avait été versée au dossier seulement après avoir reçu à son domicile une copie de l’arrêt du 14 avril 2009. B. Appréciation de la Cour
La Cour n’estime pas nécessaire de se pencher sur la question de savoir si, en l’espèce, l’article 6 § 1 de la Convention trouve à s’appliquer, dans son volet civil, à la procédure mise en cause par le requérant, la requête étant de toute manière irrecevable pour les raisons suivantes.
La Cour rappelle que, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux États contractants, à savoir éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, parmi d’autres, Gherghina c. Roumanie [GC] (déc.), n o 42219/07, § 84, 9 juillet 2015). Les dispositions de l’article 35 § 1 ne prescrivent toutefois l’épuisement que des seuls recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’État défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies ( McFarlane c. Irlande [GC], n o 31333/06, § 107, 10 septembre 2010 ; pour un rappel des principes généraux pertinents en matière d’épuisement des voies de recours internes, voir Vučković et autres c. Serbie [GC], n os 17153/11 et 29 autres, §§ 69-77, 25 mars 2014).
Faisant application de ces principes en l’espèce, la Cour note que le requérant se plaint que l’enveloppe n o S/152.814, qui était, selon lui, un document secret, aurait été versée au dossier devant la cour d’appel par son employeur dans le cadre du litige relatif à sa promotion. Elle constate que ce document ne figure pas parmi les éléments versés au dossier devant elle par les parties. Toutefois, la Cour relève que, même s’il n’en a pas produit une copie devant elle, le Gouvernement ne conteste pas, du moins pas de manière expresse, que cette enveloppe ait été versée au dossier devant la cour d’appel (paragraphe 15 ci-dessus). Elle est donc d’avis que l’on peut raisonnablement présumer que cette enveloppe avait été versée au dossier devant la cour d’appel puisque l’inspection s’y réfère dans sa réponse du 9 avril 2009 (paragraphe 7 ci-dessus).
La Cour observe ensuite que le requérant allègue n’avoir pris connaissance du fait que cette enveloppe avait été versée au dossier que lorsque l’arrêt de la cour d’appel lui a été communiqué (paragraphe 16 ci ‑ dessus). Toutefois, la Cour souligne que l’arrêt de la cour d’appel ne mentionne pas l’existence de l’enveloppe en question (paragraphes 9 et 10 ci ‑ dessus), de sorte que le requérant ne pouvait pas en prendre connaissance sur la base du contenu de ce seul arrêt. Il n’est fait mention de cette enveloppe qu’à une seule reprise, plus précisément dans la réponse de l’inspection du 9 avril 2009 (paragraphe 7 ci-dessus).
Par conséquent, la Cour doit rechercher si le requérant pouvait, comme l’indique le Gouvernement, prendre connaissance, avant l’audience de la cour d’appel, du fait que l’enveloppe n o S/152.814 avait été versée au dossier et, le cas échéant, demander des précisions lors de l’audience publique du 14 avril 2009. À cet égard, elle constate que le requérant allègue que la réponse de l’inspection – qui faisait référence à l’enveloppe litigieuse – ne lui fut pas communiquée (paragraphe 16 ci ‑ dessus). Même à supposer que tel eût été le cas, la Cour note que lors de l’audience publique du 14 avril 2009, la cour d’appel prit note de la réponse communiquée le 9 avril 2009 par l’inspection et en résuma la teneur (paragraphe 8 ci ‑ dessus). En procédant ainsi, elle faisait application des dispositions du droit interne consacrant le respect du principe du contradictoire (paragraphe 12 ci ‑ dessus). La Cour estime donc que si la réponse de l’inspection ne lui avait pas été communiquée, comme il l’allègue, le requérant aurait pu demander pendant l’audience qu’elle lui soit communiquée et il aurait pu demander, éventuellement, le report de l’audience pour prendre connaissance de son contenu (voir notamment l’article 126 du code de procédure civile, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, cité au paragraphe 12 ci ‑ dessus). Après en avoir pris connaissance, il avait la possibilité de demander à la cour d’appel des précisions quant à la nature et au contenu de l’enveloppe n o S/152.814, en vue notamment d’établir si l’enveloppe en question avait ou non un caractère secret. Le requérant n’a pas fait usage de cette possibilité.
La Cour prend note de l’allégation du requérant selon laquelle ni lui, ni son avocat n’étaient présents lors de l’audience du 14 avril 2009, de sorte que, selon lui, il n’était pas en mesure de solliciter des précisions quant à l’enveloppe litigieuse (paragraphe 16 ci-dessus). Toutefois, elle remarque que dans son arrêt du même jour, la cour d’appel a indiqué que le requérant et son défenseur étaient l’un et l’autre présents (paragraphe 8 ci ‑ dessus). L’arrêt de la cour d’appel étant un document authentique, la Cour ne voit aucune raison de remettre en cause les constats y opérés. Même à supposer qu’il y ait eu effectivement une erreur, le requérant avait la possibilité de demander à la cour d’appel de procéder à une rectification de cette erreur, comme l’article 281 § 1 du code de procédure civile, en vigueur au moment des faits, le lui permettait (paragraphe 12 ci-dessus). Or, il n’a pas usé de cette possibilité.
Dès lors, la Cour estime que le requérant a eu une possibilité adéquate de prendre connaissance du fait que l’enveloppe n o S/152.814 avait été versée au dossier devant la cour d’appel et de demander des précisions quant à sa nature et son contenu, notamment en vue d’établir s’il s’agissait d’un document secret ou non. Elle est donc d’avis que le requérant n’a pas utilisé les possibilités que la loi interne lui offrait et qu’il n’a pas suivi le déroulement et la finalisation de la procédure avec la diligence requise par le droit interne (voir les dispositions pertinentes du code de procédure civile, en vigueur au moment des faits, citées au paragraphe 12 ci ‑ dessus).
Il y a donc lieu de faire droit à l’exception soulevée par le Gouvernement et de rejeter la requête pour non ‑ épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 8 février 2018. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Greffier adjoint Président