KOUTSOKOSTAS c. GRÈCE

Comunicat la 12 martie 2018 Prima secțiune Cerere nr. 64732/12 Georgios KOUTSOKOSTAS și Andreas KOUTSOKOSTAS împotriva Greciei, introdusă la 8 octombrie 2012 EXPOSAT DE FAPTE Reclamanții, domnul Georgios Koutsokostas și domnul Andreas Koutsokostas, sunt resortisanți greci născuți în 1945 și, respectiv, 1976 și rezidenți în Pella. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Koutsokostas. I. Makris, avocat în Salonic. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Primul reclamant deține un teren de 6 393,48 m2 în Pella și al doilea de un teren de 12 325,53 m2 din același oraș. Ei le-au achiziționat în 1999, primul pentru a instala o întreprindere de asamblare a utilajelor agricole și a construcțiilor metalice. La 27 octombrie 2004, Secretarul General al Regiunii Macedoniei Centrale a aprobat o cerere din partea primului reclamant de a obține o subvenție de 100 000 EUR pentru înființarea întreprinderii. Printr-o decizie a Secretarului General al Regiunii Macedoniei Centrale din 13 octombrie 2003, două părți ale unei suprafețe de 231 m2 și 977 m2 din proprietățile reclamanților au fost expropriate în cadrul construcției unui drum național. La 18 aprilie 2006, Tribunalul de Primă Instanță din Yannitsa a stabilit valoarea provizorie a dreptului de proprietate la 4 EUR/m2 pentru primul reclamant. La 13 octombrie 2006, cei doi reclamanți au sesizat instanța din Salonic cu privire la o acțiune de stabilire a sumei definitive a liturghiei. Ei au solicitat ca instanța de apel să se pronunțe printr-o singură decizie cu privire la următoarele aspecte ale dreptului de proprietate care trebuie acordat părților expropriate ale bunurilor lor în cazul părților neexpropriate ale acestora, inclusiv al unei despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de anularea funcționării întreprinderii, recunoașterea reclamanților ca proprietari ai terenului în cauză pentru recunoașterea faptului că terenurile nu au fost supuse auto-indemnizării recuperării (κα La 31 martie 2008, instanța de apel a primit parțial acțiunea reclamanților, în special în ceea ce privește lit. (a), (c) și (d). În special, instanța de apel a considerat că primul reclamant era un proprietar care profita de pe urma exproprierii și că nu avea dreptul de a primi despăgubiri pentru 192 m2 din 231m2 exproprieți sau de a primi o indemnizație specială pentru partea rămasă din 6 193 m2. În ceea ce privește al doilea reclamant, instanța de apel a luat în considerare faptul că a fost un proprietar de profit de 20% și că a avut dreptul de a fi reprezentat pentru toate cele 3 977 m2, plus anumite alte indemnizații. Pe de altă parte, instanța de apel a respins cererile de recuperare a despăgubirii de către cei doi reclamanți, precum și despăgubirile pentru valoarea întreprinderii primului reclamant. În primul rând, instanța de apel s-a declarat incompetentă pentru a examina această cerere în cadrul stabilirii termenului final al dreptului de proprietate și al declarației inadmisibile. Aceasta a subliniat că cel care a fost recunoscut ca având dreptul de proprietate, care a fost stabilit definitiv, putea solicita ca aceasta să i se plătească prin intermediul unei acțiuni în recuperare ( A se vedea nota de subsol 1. În al doilea rând, instanța de apel a subliniat faptul că noțiunea de "închidere integrală" nu includea o indemnizație pentru valoarea întreprinderii care funcționează asupra bunurilor. Veniturile obținute din activitatea întreprinderii au fost luate în considerare în aprecierea valorii bunului expropriat. Stabilirea unui loc de muncă special pentru veniturile provenite din activitatea întreprinderii ar duce la dublarea prejudiciului proprietarului bunului expropriat. Clienții și buna funcționare a întreprinderii nu au fost luate în considerare pentru a crește mai mult valoarea terenului sau a clădirii care găzduiește întreprinderea decât în cazul în care activitatea întreprinderii a avut un efect benefic asupra întregii proprietăți a sectorului. Noțiunea de detenție integrală, în sensul art. 17 din Constituție și 1 din Protocolul nr. 1, a inclus tot ceea ce era necesar pentru a înlocui proprietatea expropriată cu o altă valoare egală și nu prejudiciul rezultat din pierderea profiturilor care ar fi fost realizate pe parcursul unei anumite perioade de funcționare a întreprinderii. La 30 martie 2009, reclamanții s-au ocupat de casare și au invocat, printre altele, art. 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alin. (1) din Convenție. De asemenea, acestea subliniau că trebuie să se facă distincție între cazurile lor Lido A.E.c. Grecia ((dec.) n 41407/06, 8 ianuarie 2009), Axioglou și altele c. Grecia ((dec.), nr 45145/06, 12 martie 2009) și Xypolias și Xypolia c. Grecia (dec.), n 48159/07, 2 iulie 2009). Prin hotărârea din 27 ianuarie 2012, Curtea de Casație a respins recursul. Curtea de Casație a confirmat motivele instanței de recurs în ceea ce privește motivul întemeiat pe recuperarea dreptului la plată. Curtea de Casație a reafirmat faptul că dreptul de a introduce o acțiune în recuperare pentru a solicita debitorului să își detașeze dreptul la despăgubire, plus dobânda legală. În cazul în care măsura nu a fost considerată compatibilă cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, aceasta trebuie să fie considerată compatibilă cu piața internă în sensul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din tratat. Acest lucru este valabil deoarece dreptul de lan-dot-dot a devenit real odată cu decizia definitivă de stabilire a acesteia și problema recuperării nu putea, prin urmare, să fie introdus în fața instanței judecătorești în cadrul procedurii unice Curtea de Casație a subliniat că această abordare nu era contrară articolului 17 din Constituție, 1 din Protocolul nr. 1 și 6 din Convenția pe care s-a bazat principiul procedurii unice Convenția europeană a drepturilor omului nu putea înlocui legislația națională pentru a stabili norme de procedură aplicabile în acest domeniu. În plus, nu a fost afectată nici principiul examinării consecințelor de expropriere într-un termen rezonabil, deoarece nu este vorba de un fel de trimitere care ar fi rezultatul disfuncționării procedurii prevăzute, ci de consecința opțiunilor legislative în domeniu. Curtea de Casație a confirmat, de asemenea, motivele instanței de recurs în ceea ce privește motivul întemeiat pe lipsa de recurs pentru întreprinderea primului reclamant. Curtea a considerat că instanța de recurs nu a interpretat sau aplicat în mod eronat dispozițiile dreptului intern relevant și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 și 6 din Convenție. Curtea de Casație a afirmat în special că dispozițiile menționate anterior nu pot fi interpretate ca permițând repararea oricărui prejudiciu al proprietarului care ar constitui o consecință directă a exproprierii și, prin urmare, a prejudiciului rezultat din pierderea profiturilor de către o întreprindere care nu începuse încă să funcționeze. Dreptul intern relevant Constituția art. 17 Proprietatea se află sub protecția statului. Cu toate acestea, drepturile care decurg din aceasta nu pot fi exercitate în detrimentul interesului general. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, dacă acest lucru este din motive de utilitate publică, dovedită în mod corespunzător, în cazuri și în conformitate cu procedura stabilită de lege și întotdeauna prin intermediul unei indemnizații prealabile complete. Aceasta trebuie să corespundă valorii proprietății expropriate la data la care a fost pronunțată cauza cu privire la stabilirea provizorie a dreptului de proprietate de către instanță. În cazul unei cereri de fixare imediată a dreptului de proprietate finală, se ia în considerare valoarea proprietății expropriate în ziua în care instanța își are reședința la această cerere. (...) Codul de expropriere a bunurilor imobile (Legea nr. 2882/2001) art. 13 (1) În cazul unei cereri de fixare imediată a terenului expropriat la data lansării în instanță, se ia în considerare valoarea proprietății expropriate în ziua în care instanța își are reședința la această cerere. (...) Profiturile obținute din exploatarea terenului expropriat, precum și valoarea de piață a terenurilor învecinate și similare cu aceasta, astfel cum reiese din valoarea lor obiectivă și din prețurile contractelor de vânzare a bunurilor imobile întocmite în perioada în care a avut loc exproprierea, sunt considerate, în special, drept criterii pentru aprecierea valorii bunului expropriat. (...) (4) În caz de expropriere a unei părți dintr-un bun și în cazul în care partea rămasă a proprietarului suferă o depreciere substanțială a valorii sale sau devine inutilizabilă, judecata care stabilește dreptul de proprietate stabilește, de asemenea, dreptul special pentru această parte. Această indemnizație specială se plătește proprietarului împreună cu cea pentru partea expropriată. GRIEF Invochează art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de refuzul instanțelor naționale de a examina cererea de recuperare a dreptului de proprietate care a fost stabilită în cadrul aceleiași proceduri ca și cea care a stabilit valoarea definitivă a acestei indemnizații. ÎNTREBARE CU PĂRȚILE Având în vedere cauza Azas c. Grecia 50824/99, 19 septembrie 2002), refuzul instanțelor naționale de a examina cererea de recuperare a dreptului de proprietate care a fost stabilită în cadrul aceleiași proceduri ca cea care a stabilit valoarea definitivă a acestei indemnizații a adus atingere dreptului reclamanților protejați de art. 1 din protocol

Communiquée le 12 mars 2018

PREMIÈRE SECTION

Requête n

o

64732/12

Georgios KOUTSOKOSTAS et Andreas KOUTSOKOSTAS

contre la Grèce

introduite le 8 octobre 2012

EXPOSÉ DES FAITS

Les requérants, M. Georgios Koutsokostas et M. Andreas Koutsokostas, sont des ressortissants grecs nés respectivement en 1945 et en 1976 et résidant à Pella. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

I. Makris, avocat à Thessalonique.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Le premier requérant est propriétaire d’un terrain de 6

393,48 m² à Pella et le deuxième d’un terrain de 12

325,53 m² sis dans la même ville. Ils les acquirent en 1999, le premier pour installer une entreprise de montage des machines agricoles et des constructions métalliques. Le 27 octobre 2004, le Secrétaire générale de la Région de la Macédoine centrale approuva une demande du premier requérant tendant à obtenir une subvention de 100

000 euros pour l’a création de l’entreprise.

Par une décision du Secrétaire générale de la Région de la Macédoine centrale, du 13 octobre 2003, deux parties d’une superficie de 231 m² et

3

977 m² des propriétés des requérants furent expropriées dans le cadre de la construction d’une route nationale.

Le 18 avril 2006, le tribunal de première instance de Yannitsa fixa le montant provisoire de l’indemnité d’expropriation à 4 euros/m² pour le premier requérant.

Le 13 octobre 2006, les deux requérants saisirent la cour d’appel de Thessalonique d’une action tendant à la fixation du montant définitif de l’indemnité. Ils demandaient que la cour d’appel se prononce par une seule décision sur les points suivants

:

a)

l’indemnité à accorder pour les parties expropriées de leurs biens

;

b)

l’indemnité à accorder pour les parties non-expropriées de ceux-ci, y compris une indemnité pour le préjudice causée par l’annulation du fonctionnement de l’entreprise

;

c)

la reconnaissance des requérants comme propriétaires des terrains litigieux

;

d)

la reconnaissance que les terrains litigieux n’étaient pas soumis à auto-indemnisation

;

e)

le recouvrement (

καταψήφιση

) de l’indemnité fixée à l’ayant-droit.

Le 31 mars 2008, la cour d’appel accueillit en partie l’action des requérants, notamment sur les points a), c) et d). Plus particulièrement, la cour d’appel considéra que le premier requérant était un propriétaire qui tirait profit de l’expropriation et qu’ainsi il n’avait pas droit à se voir indemniser pour 192 m² des 231m² expropriés, ni de recevoir une indemnité spéciale pour la partie restante des 6

193 m². Elle fixa l’indemnité à 468

euros (12euros/m² pour 39 m²). Quant au deuxième requérant, la cour d’appel considéra qu’il était un propriétaire tirant profit de l’expropriation à hauteur de 20% et qu’il avait droit à se voir indemniser pour l’ensemble des 3

977 m², plus certaines autres indemnités. Elle fixa l’indemnité à 72

694

euros.

En revanche, la cour d’appel rejeta les demandes concernant le recouvrement de l’indemnité par les deux requérants ainsi que l’indemnisation de la valeur de l’entreprise du premier requérant.

En premier lieu, la cour d’appel se déclara incompétente pour examiner cette demande dans le cadre de la fixation de l’indemnité définitive de l’expropriation et la déclara irrecevable. Elle souligna que celui qui avait été reconnu comme ayant-droit de l’expropriation qui a été fixée de manière définitive pouvait demander que celle-ci lui soit versée au moyen d’une action en recouvrement (

καταψηφιστική αγωγή

) introduite conformément à la procédure ordinaire devant la juridiction compétente. L’introduction d’une telle action était recevable après la publication de la décision fixant l’indemnité et c’était en ce moment que la prétention du propriétaire du bien exproprié prenait naissance et devenait exigible.

En deuxième lieu, la cour d’appel souligna que la notion d’indemnité intégrale n’incluait pas une indemnité pour la valeur de l’entreprise qui fonctionne sur le bien. Les revenus provenant de l’activité de l’entreprise étaient pris en considération dans l’appréciation de la valeur du bien exproprié. La fixation d’une indemnité spéciale pour les revenus provenant de l’activité de l’entreprise aboutirait à doubler le préjudice du propriétaire du bien exproprié. La clientèle et le bon fonctionnement de l’entreprise n’étaient pas pris en compte pour augmenter davantage la valeur du terrain ou du bâtiment abritant l’entreprise que dans le cas où l’activité de l’entreprise avait un effet bénéfique sur l’ensemble des propriétés du secteur. La notion d’indemnité intégrale, au sens des articles 17 de la Constitution et 1 du Protocole n

o

1, comprenait tout ce qui était nécessaire pour remplacer le bien exproprié par un autre d’égale valeur et non le préjudice résultant de la perte des profits qui auraient été réalisés pendant une certaine période du fonctionnement de l’entreprise.

Le 30 mars 2009, les requérants se pourvurent en cassation. Ils invoquaient, entre autres, les articles 1 du Protocole n

o

1 et 6 § 1 de la Convention. Ils soulignaient aussi qu’il fallait distinguer leur cas des affaires

Lido A.E. c. Grèce

((déc.) n

o

41407/06, 8 janvier 2009),

Axioglou et

autres c.

Grèce

((déc.), n

o

45145/06, 12 mars 2009), et

Xypolias et Xypolia c. Grèce

((déc.), n

o

48159/07, 2 juillet 2009).

Par un arrêt du 27 janvier 2012, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.

La Cour de cassation confirma les motifs de la cour d’appel en ce qui concernait le moyen tiré de recouvrement de l’indemnité. Elle réitéra que l’ayant-droit de l’indemnité devait introduire une action en recouvrement afin de demander du débiteur le versement de l’indemnité augmentée des intérêts légaux. L’action en recouvrement était recevable seulement après le prononcé de la décision fixant l’indemnité définitive d’expropriation et ne faisait pas partie des matières qui étaient décidées dans le cadre de la «

procédure unique

». Ceci s’expliquait par le fait que le droit de l’ayant-droit de l’indemnité devenait réel avec la décision définitive fixant celle-ci et la question du recouvrement ne pouvait donc pas être introduite devant la cour d’appel dans le cadre de la «

procédure unique

».

La Cour de cassation souligna que cette approche n’était pas contraire aux articles 17 de la Constitution, 1 du Protocole n

o

1 et 6 de la Convention sur lesquels se fondait le principe de la «

procédure unique

». La Convention européenne des droits de l’homme ne pouvait pas su substituer à la législation nationale pour fixer des règles de procédure applicables en la matière. En outre, il n’y avait pas non plus atteinte au principe de l’examen des conséquences de l’expropriation dans un délai raisonnable car il ne s’agissait pas d’une sorte de renvoi qui serait le résultat des disfonctionnements de la procédure prévue, mais de la conséquence des choix législatifs en la matière.

La Cour de cassation confirma aussi les motifs de la cour d’appel en ce qui concernait le moyen tiré du défaut d’indemnisation pour l’entreprise du premier requérant. Elle considéra que la cour d’appel n’avait pas interprété ou appliqué de manière erronée les dispositions du droit interne pertinent et des articles 1 du Protocole n

o

1 et 6 de la Convention.

La Cour de cassation affirma notamment que les dispositions précitées ne pouvaient pas être interprétées comme permettant la réparation de tout préjudice du propriétaire qui constituerait une conséquence directe de l’expropriation et donc du préjudice résultant de la perte des profits par une entreprise qui n’avait pas encore commencé à fonctionner.

B.

Le droit interne pertinent

1.

La Constitution

Article 17

«

1.

La propriété est placée sous la protection de l’État. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s’exercer au détriment de l’intérêt général.

2.

Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n’est pour cause d’utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminée par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable complète. Celle-ci doit correspondre à la valeur de la propriété expropriée à la date de l’audience sur l’affaire concernant la fixation provisoire de l’indemnité par le tribunal. Dans le cas d’une demande visant à la fixation immédiate de l’indemnité définitive, est prise en considération la valeur de la propriété expropriée au jour de l’audience du tribunal sur cette demande.

(...)

»

2.

Le code d’expropriation des biens immobiliers (loi n

o

2882/2001)

Article 13

«

(...)

Les profits tirés de l’exploitation du terrain exproprié ainsi que la valeur vénale des terrains voisins et similaires à celui-ci, telle qu’elle ressort de leur valeur objective et des prix apparaissant dans des contrats de vente des biens immobiliers rédigés au temps de l’annonce de l’expropriation, sont considérés tout particulièrement comme critères pour l’appréciation de la valeur du bien exproprié.

(...)

»

GRIEF

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, les requérants se plaignent du refus des juridictions nationales d’examiner la demande de recouvrement de l’indemnité d’expropriation qui a été fixée dans le cadre de la même procédure que celle qui a fixé le montant définitif de cette indemnité.

QUESTION AUX PARTIES

Eu égard à l’affaire

Azas c. Grèce

(n

o

50824/99, 19 septembre 2002), le refus des juridictions nationales d’examiner la demande de recouvrement de l’indemnité d’expropriation qui a été fixée dans le cadre de la même procédure que celle qui a fixé le montant définitif de cette indemnité a-t-il porté atteinte au droit des requérants protégé par l’article 1 du Protocole

n

o

1

?