- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 10 aprilie 2018
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Inadmisibil
Zeybek împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 53304/10 Ramazan ZEYBEK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 10 aprilie 2018 într-un comitet compus din Ledi Bianku, președinte, Nebojša Vučić, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și din Hasan Bakkarc Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Ramazan Zeybek, este un resortisant turc născut în 1982 și rezident în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul A. K A fost reprezentat de agentul său. La 16 decembrie 2003, reclamantul a fost lovit de un vehicul. La 23 decembrie 2003, lacul a fost operat de către medicul R.A.A.A.
la spitalul Ac La 21 august 2004, reclamantul a inițiat o acțiune în despăgubire în fața tribunalului de mari instanțe din Büyükçekmece d a … În 2010, TGI din Büyükçekmece l-a condamnat pe șofer și pe angajatorul său să plătească despăgubiri reclamantului pentru prejudicii materiale și morale. La 12 iulie 2011, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. La 28 decembrie 2007, reclamantul a depus o plângere împotriva medicului R.A.A. pentru erori și neglijențe care au cauzat o incapacitate parțială permanentă. La 6 noiembrie 2009, Parchetul din Bakurköy a prezentat un refuz din cauza prescrierii.
Această decizie a fost confirmată de instanța de judecată din 27 ianuarie 2010. În noiembrie 2010, reclamantul sesizează instanța în instanță în instanță în mare măsură din statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru.
La data de 8 octombrie 2013, TGI d.e.n. l-a decăzut pe solicitant. Pe baza expertizei judiciare pronunțate în cadrul celor două procese, această instanță a considerat că medicul și-a îndeplinit în mod corespunzător misiunea și nu a comis nicio eroare sau neglijență. La 25 decembrie 2014, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. Invocând articolele 5 și 6, reclamantul se plânge de o încălcare a integrității sale fizice ca urmare a greșelilor comise de medic în ceea ce privește diagnosticul și în urma unei intervenții chirurgicale în urma unui accident rutier cu care a fost victima. În același sens, el a declarat că i s-a acordat acestui medic de către autoritățile interne, încălcând dreptul său la o cale de atac eficientă.
În acest sens, acesta a fost comunicat guvernului pârât sub aspectul articolului 8 din Convenție. 11. În observațiile sale, guvernul invocă neobosirea căilor de atac interne și susține că, având în vedere concluziile Curții în Decizia Uzun c. Turcia ((dec.), nr 10755/13, 30 aprilie 2013), reclamantul ar fi trebuit să introducă o acțiune individuală în fața Curții Constituționale. Prin urmare, solicită Curții să respingă prezenta cerere de neechitare a căilor de atac interne.
12. Reclamantul se opune acestei teze și susține că nu era obligat să ia calea acțiunii individuale în fața Curții Constituționale 13. Curtea amintește că, în cazul în care, la fel ca în speță, este vorba de neglijențe medicale invocate, calea care trebuie urmată în dreptul turc de către solicitanți este, în principiu, de natură civilă sau administrativă (Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, 21 mai 2013 și Tamer și alții (c. Turcia), 60108/10, 26 august 2014), potrivit căreia serviciul de sănătate pus în discuție este sectorul privat sau al sectorului public. 14. Medicul pus în discuție în speță în temeiul dreptului privat, calea de reparare în fața instanțelor civile era, prin urmare, privilegiată, singură sau împreună cu acțiunea în fața instanțelor penale ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I și Karakoca, decizia menționată anterior.
15. Or, Curtea constată că reclamantul a introdus prezenta cerere în timp ce procedura internă era încă în desfășurare în fața instanțelor civile (punctele 7 și 8 de mai sus). Ea constată, de asemenea, că Curtea de Casație și-a pronunțat hotărârea la 25 decembrie 2014, și anume ulterior datei de 23 Septembrie 2012, data la care au intrat în vigoare dispozițiile privind dreptul la acțiune în fața Curții Constituționale (Uzun, decizia menționată anterior, punctul 52). 16. În aceste circumstanțe, Curtea consideră, prin urmare, că, contrar afirmațiilor sale, recurentul era obligat să sesizeze Curtea Constituțională, în special pentru a contesta concluziile instanțelor civile. Prin urmare, aceasta declară cererea inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcută în franceză și comunicat în scris la 17 mai 2018. Hasan Bakkarc
DEUXIÈME SECTION
DÉCISION Requête n o 53304/10 Ramazan ZEYBEK contre la Turquie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 10 avril 2018 en un comité composé de : Ledi Bianku, président, Nebojša Vučinić, Jon Fridrik Kjølbro, juges, et de Hasan Bakırcı, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 25 juin 2010, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
Le requérant, M. Ramazan Zeybek, est un ressortissant turc né en 1982 et résidant à Istanbul. Il a été représenté devant la Cour par M e A. Kır, avocat à İstanbul.
Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.
Le 16 décembre 2003, le requérant fut heurté par un véhicule.
Le 23 décembre 2003, l’intéressé fut opéré par le médecin R.A.A à l’hôpital Acıbadem (İstanbul) pour fracture verticale mandibulaire au niveau de la mâchoire et lacération des lèvres.
Le 21 août 2004, le requérant entama une action en réparation devant le tribunal de grande instance de Büyükçekmece d’Istanbul (« TGI de Büyükçekmece ») contre, notamment, l’auteur de l’accident. Le 7 avril 2010, le TGI de Büyükçekmece condamna le conducteur et son employeur à verser au requérant des dommages-intérêts pour préjudice matériel et moral. Le 12 juillet 2011, la Cour de cassation confirma ce jugement.
Le 28 décembre 2007, le requérant porta plainte contre le médecin R.A.A. pour erreurs et négligences ayant causé une incapacité partielle permanente. Le 6 novembre 2009, le parquet de Bakırköy rendit un non-lieu pour cause de prescription. Cette décision fut confirmée par la cour d’assises d’Istanbul le 27 janvier 2010.
Le 1 er novembre 2010, le requérant saisit le tribunal de grande instance d’Istanbul (« TGI d’Istanbul ») d’une action en dommages-intérêts contre principalement le médecin R.A.A. pour demander réparation de son préjudice résultant des négligences médicales à l’origine d’une incapacité permanente partielle. Le dossier du procès précédemment tenu devant le TGI de Büyükçekmece fut inclus à l’instance.
Le 8 octobre 2013, le TGI d’Istanbul débouta le requérant. Se fondant sur les expertises judiciaires rendues dans le cadre des deux procès, ce tribunal estima que le médecin avait correctement accompli sa mission et n’avait pas commis une quelconque erreur ou négligence. Le 25 décembre 2014, la Cour de cassation confirma ce jugement. GRIEF
Invoquant les articles 5 et 6, le requérant se plaint d’une atteinte portée à son intégrité physique du fait des fautes commises par le médecin quant au diagnostic et lors de l’opération chirurgicale consécutifs à un accident de la route dont il a été victime. À ce même titre, il dénonce l’impunité accordée à ce médecin par les autorités internes, emportant violation de son droit à un recours effectif. EN DROIT
La requête a été communiquée au gouvernement défendeur sous l’angle de l’article 8 de la Convention.
Dans ses observations, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes et argue que, compte tenu des conclusions de la Cour dans sa décision Uzun c. Turquie ((déc.), n o 10755/13, 30 avril 2013), le requérant aurait dû introduire un recours individuel devant la Cour constitutionnelle. En conséquence, il invite la Cour à rejeter la présente requête pour non-épuisement des voies de recours internes.
Le requérant combat cette thèse et soutient qu’il n’était pas tenu d’emprunter la voie du recours individuel devant la Cour constitutionnelle.
La Cour rappelle que lorsqu’il s’agit, comme en l’espèce, de négligences médicales alléguées, la voie à emprunter en droit turc par les requérants est, en principe, de nature civile ou administrative ( Karakoca c. Turquie (déc.), n o 46156/11, 21 mai 2013, et Tamer et autres c. Turquie (déc.), n o 60108/10, 26 août 2014), selon que le service de santé mis en cause relève du secteur privé ou du secteur public.
Le médecin mis en cause en l’espèce relevant du droit privé, la voie de réparation devant les tribunaux civils était donc à privilégier, seule ou conjointement avec le recours exercé devant les juridictions pénales ( Calvelli et Ciglio c. Italie [GC], n o 32967/96, § 51, CEDH 2002 ‑ I et Karakoca , décision précitée).
Or, la Cour observe que le requérant a introduit la présente requête alors que la procédure interne était toujours en cours devant les tribunaux civils (paragraphes 7 et 8 ci-dessus). Elle constate également que la Cour de cassation a prononcé son arrêt le 25 décembre 2014, soit postérieurement au 23 septembre 2012, date à laquelle les dispositions relatives au droit de recours devant la Cour constitutionnelle sont entrées en vigueur ( Uzun , décision précitée, § 52).
Dans ces circonstances, la Cour estime donc que, contrairement à ses allégations, le requérant était tenu de saisir la Cour constitutionnelle notamment pour contester les conclusions des tribunaux civils. Par conséquent, elle déclare la requête irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 17 mai 2018. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Greffier adjoint Président