ARSLAN v. TURKEY

Decizia nr. 45169/10 Mahfuz ARSLAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 10 aprilie 2018 în calitate de comitet compus din: Ledi Bianku, președinte, Nebojša Vučinić, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 15 iunie 2010, având în vedere decizia din 9 septembrie 2013, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Circumstanțele cazului, dl reclamant Mahfuz Arslan, este un național turc, născut în 1981 și locuiește în Diyarbakır. El este reprezentat în fața Curții de către dl Beștaș și dna M. Danıș Beștaș, avocați care practică în Diyarbakır. Guvernul turc („Guvernul”) sunt reprezentați de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 septembrie 2009, reclamantul a fost luat în custodie de poliție. La 10 septembrie 2009, el a fost îndreptat în fața judecătorului de investigare la Curtea Magistratelor Batman, care a ordonat deținerea anterioară la judecată cu suspiciune de a fi afiliat la o organizație ilegală. La 25 septembrie 2009, procurorul public din Diyarbakır a interzis proceduri penale împotriva reclamantului. La 4 martie 2010, Curtea Diyarbakır Assize a constatat că reclamantul a fost vinovat și l-a condamnat la un total de un an și opt luni de închisoare. La 28 martie 2013, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță. La 9 iulie 2013, Curtea Diyarbakır Assize a hotărât să suspende acțiunea împotriva reclamantului. Această decizie a devenit finală la 3 octombrie 2013. Legea și practicile interne relevante O descriere a dreptului și practicii interne relevante se poate găsi în Șefik Demir c. Turcia (dec.), nr. 51770/07, §§ 29-33, 16 octombrie 2012). COMPLAINT 10. Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 5 § 3 Convenția că durata deținerii sale înainte de judecată a fost excesivă. Legea 11. Guvernul a solicitat Curții să respingă cererea din cauza neepuizării recourslor interne. În acest sens, ei au susținut că reclamantul ar trebui să solicite compensații în temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală („CPC”). 12. Curtea observă că remedierea internă prevăzută de art. 141 din CCP în ceea ce privește durata detenției în reținere a reținutului a fost examinată în cazul Șefik Demir c. Turcia (dec.), nr. 51770/07, §§ 35, 16 octombrie 2012), și s-a considerat că acest remediu a fost epuizat de reclamanții a căror condamnare a devenit finală. 13. În cauza instantană, Curtea constată că detenția reclamantului la retragere s-a încheiat la 4 martie 2010 și decizia Diyarbakır Assize Curtea de suspendare a procedurii împotriva acestuia a devenit finală la 3 octombrie 2013 (a se vedea punctul 10 de mai sus). Din acea dată, reclamantul a avut dreptul să solicite compensații în temeiul articolului 141 din CCP (a se vedea Șefik Demir, citat mai sus, § 35), însă nu a reușit să facă acest lucru. 14. Curtea reiterează că evaluarea epuizării măsurilor interne este efectuată în mod normal cu referire la data în care cererea a fost depusă la Curte. Cu toate acestea, după cum a depus Curtea în multe ocazii, această regulă este supusă excepțiilor, care pot fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea İçyer c. Turcia) (dec.), nr. 18888/02, § 72, CEDO 2006‐I). Curtea a depărtat anterior de această regulă în cazurile cu privire la remedia menționată mai sus în ceea ce privește durata detenției, care a devenit aplicabilă după decizia finală privind procedura penală (a se vedea, printre altele, Tutal și altele c. Turcia) (dec.), nr. 11929/12, 28 ianuarie 2014). Curtea consideră că excepția ar trebui să fie aplicată și în cazul în cauză. 15. Prin urmare, ținând seama de obiecția guvernului, Curtea concluzionează că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolelor 1 și 4 din Convenția pentru neepușirea recourslor interne. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii este inadmisibil. A făcut în limba engleză și a notificat în scris la 17 mai 2018. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 45169/10

Mahfuz ARSLAN

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 10

April 2018 as a Committee composed of:

Ledi Bianku,

President,

Nebojša Vučinić,

Jon Fridrik Kjølbro,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 15 June 2010,

Having regard to the decision of 9 September 2013,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

A.

The circumstances of the case

1.

The applicant, Mr

Mahfuz Arslan, is a Turkish national, who was born in 1981 and lives in Diyarbakır. He is represented before the Court by Mr

M.

Beștaș and Ms

M. Danıș Beștaș, lawyers practising in Diyarbakır.

2.

The Turkish Government (“the Government”) are represented by their Agent.

3.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

4.

On 9 September 2009 the applicant was taken into police custody. On 10

September 2009 he was brought before the investigating judge at the Batman Magistrates’ Court, who ordered his pre-trial detention on suspicion of membership of an illegal organisation.

5.

On 25 September 2009 criminal proceedings were brought against the applicant by the Diyarbakır Public Prosecutor.

6.

On 4 March 2010 the Diyarbakır Assize Court found the applicant guilty as charged and sentenced him to a total of one year and eight months’ imprisonment.

7.

On 28 March 2013 the Court of Cassation quashed the judgment of first–instance court. The case was accordingly remitted before the first

‑

instance court.

8.

On 9 July 2013 the Diyarbakır Assize Court decided to suspend the proceedings against the applicant. That decision became final on 3

October 2013.

B.

Relevant domestic law and practice

9.

A description of the relevant domestic law and practice can be found in

Șefik Demir v. Turkey

((dec.), no. 51770/07, §§ 29-33, 16 October 2012).

COMPLAINT

10.

The applicant complained under Article 5 § 3 the Convention that the length of his pre-trial detention had been excessive.

THE LAW

11.

The Government asked the Court to reject the application due to non-exhaustion of domestic remedies. In this respect, they submitted that the applicant should request compensation pursuant to Article 141 of the Code on Criminal Procedure (“CCP”).

12.

The Court observes that the domestic remedy provided by Article

141 of the CCP with regard to length of detention on remand was examined in the case of

Șefik Demir v. Turkey

((dec.), no.

51770/07, §§

17

‑

35, 16

October 2012), and it was held that that remedy had to be exhausted by the applicants whose convictions became final.

13.

In the instant case, the Court notes that the applicant’s detention on remand ended on 4 March 2010 and the Diyarbakır Assize Court’s decision suspending the proceedings against him became final on 3

October 2013 (see paragraph 10 above). From that date onwards the applicant was entitled to seek compensation under Article 141 of the CCP (see

Șefik Demir,

cited above, §

35), but he failed to do so.

14.

The Court reiterates that the assessment of whether domestic remedies have been exhausted is normally carried out with reference to the date on which the application was lodged with the Court. However, as the Court has held on many occasions, this rule is subject to exceptions, which may be justified by the particular circumstances of each case (see

İçyer v.

Turkey

(dec.), no. 18888/02, § 72, ECHR 2006‑I). The Court has previously departed from this rule in cases concerning the above

‑

mentioned remedy in respect of the length of detention, which became applicable after the final decision on the criminal proceedings (see also, among others,

Tutal and Others v. Turkey

(dec.), no. 11929/12, 28 January 2014). The Court takes the view that the exception should be applied in the present case as well.

15.

As a result, taking into account the Government’s objection, the Court concludes that this complaint must be rejected under Article

35

§§

1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

For these reasons, the Court, unanimously,

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 17 May 2018.

Hasan Bakırcı

Ledi Bianku

Deputy Registrar

President