- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 22 mai 2018
- Stat pârât
- HRV
- Concluzia
- Inadmisibil
Spreicer împotriva Croației
Traducere în română Auto
Cererea nr. 54356/14 Ivica SPREICER împotriva Croației Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care așezează la 22 mai 2018 în calitate de comitet compus din: Aleš Pejchal, președinte, Armen Harutyunyan, Jovan Ilievski, judecători și Renata Degenerar, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 9 iulie 2014, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Ivica Spreicer, este un național croat născut în 1958 și trăiește în Zagreb. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Čaržavec, un avocat practicant la Zagreb. Guvernul croat („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna Š. Stažnik.
La 31 martie 2016, reclamația privind lipsa de acces la o instanță a fost comunicată guvernului și restul cererii a fost declarată inadmisibilă în temeiul articolului 54 § 3 din Regulamentul Curții. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul a fost angajat la biroul local al unui fond de investiții american ca asistent manager. La 29 iulie 2004, el a fost respins din locul de muncă. La 25 octombrie 2004, reclamantul a depus o cerere civilă la Tribunalul Municipal din Zagreb (Općinski sud u Zagrebu) ) împotriva angajatorului său, contestarea notificării de concediere ( odluka o otkazu ugovora o radu ), având în vedere că angajatorul nu a aderat la o cerere din partea sa pentru protecția drepturilor sale ( zahtjev zaštitut zakonitosti ) în termenul stabilit.
La 24 noiembrie 2004, societatea acuzată a răspuns la contestarea cererii, printre altele Societatea inculpată a susținut, printre altele , că reclamantul a refuzat să fie servit cu avizul de concediere în sediul său în iulie 2004. La o audiere avută la 6 iunie 2005, tribunalul de primă instanță a auzit mărturie de la un martor, S.B., care a lucrat ca contabil la societatea inculpată. Martorul a declarat că directorul de administrație a avut o conversație cu reclamantul cu privire la concedierea din cauza motivelor economice și că directorul de administrație a pregătit un anunț de concediere pe care ea (S.B.) a avut de a da reclamantului. Cu toate acestea, reclamantul a refuzat să primească anunțul de concediere.
În aceeași ședință, instanța a auzit, de asemenea, dovezi de la reclamant, care a declarat că în mai și iunie 2004, directorul executiv l-a informat că va trebui să părăsească compania și că va fi respins. Într-o joi, S.B. a vrut să-l predea unele documente pe care a refuzat să le ia de la ea pentru că a considerat că S.B. nu a fost autorizat pentru această sarcină. El a declarat că el a spus S.B. că el nu a vrut să primească nimic de la ea și că el a vrut să primească oficial avizul impugat. La 23 decembrie 2010, instanța de primă instanță a decis în favoarea reclamantului. 10. După apelul companiei inculpate, la 18 septembrie 2012, Tribunalul județului Zagreb ( Županijski sud u Zagrebu ) a anulat primul Hotărârea privind anularea anunțului de licențiere și a declarat cererea reclamantului ca fiind depusă din timp.
Partea relevantă a prezentei hotărâri se menționează după cum urmează: „Contraria la ceea ce a stabilit instanța de primă instanță, evaluarea [factelor și a] dovezilor arată că [aplicantul], chiar înainte de a fi administrat oficial cu notificarea de concediere la 22 septembrie 2004, a aflat mai precis de la anunțul din iulie 2004, atunci când a refuzat să-l primească, [un fapt] care este evident din mărturia directorului administrator al societății inculpate [M.K.] ... și martorul [S.B.], precum și din declarația dată de [aplicantul] însuși la ședința din 6 iunie 2005 ... Prin urmare, ținând cont de faptul că [reclamantul] a refuzat să primească anunțul că angajatul societății acuzate a încercat să-i dea, în cazul în care se consideră că serviciul a fost efectuat, termenul limită ... de la art. 126 alineatul (1) din Legea privind munca a început să se execute în acel moment.” 11. La 3 iulie 2013, Curtea Supremă a respins un recurs asupra punctelor de drept de către reclamant și a susținut hotărârea din 18 septembrie 2012 a doua instanță.
12. Procedura constituțională ulterioară a reclamantului a fost declarată inadmisibilă de către Curtea Constituțională (Ustavni sud Republike Hrvatske Relevantă legea internă și practică a muncii 13. , Gazettele Oficiale nr. 38/1995, 54/1995 și 65/1995), astfel cum sunt în vigoare la momentul material, cu condiția: XV. DETERMINARE A CONTRATULUI DE EMPLEARE Secțiunea 111 Formulare, declarație de motive și de eliberare a anunțului de concediere și perioada de preavis „(1) Avizul de încheiere trebuie să fie făcut în scris. (2) Angajatorul trebuie să prezinte o declarație de motive de încheiere în scris. (3) „ XII.
EXERCIȚII DREPTURILOR ȘI OBLIGAȚII ÎN EMPLOI ÎNTREGAREA DREPTULUI ȘI OBLIGAȚII PROTECȚIEA JURIDICĂ A DREPTURILOR ȘI OBLIGAȚIILOR ȘI ÎNTREGEREA ȘI ÎNTREGURĂȚILOR ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘ Un angajat care consideră că angajatorul său a încălcat oricare dintre drepturile sale care rezultă din ocuparea forței de muncă poate, în termen de 15 zile de la primirea unei decizii care violă acest drept, sau în ziua după ce a devenit conștient de o astfel de încălcare, să solicite angajatorului permisiunea de a exercita acest drept.
(2) În cazul în care angajatorul nu aderă la cererea lucrătorului menționată la alineatul (1) din prezenta secțiune în termen de 15 zile, angajatul poate solicita în termen de încă 15 zile protecția judiciară de către instanța competentă în ceea ce privește dreptul încălcat. (3) ... (4) Un angajat care nu a depus o cerere de tipul menționat la alineatul (1) din prezentul articol, nu poate solicita protecție judiciară de către instanță care are competența în ceea ce privește dreptul încălcat.” ... Jurisprudența Curții Supreme 14. Guvernul a invocat hotărârile Curții Supreme nr. 163/2002 din 23 aprilie 2002, Revr-4/2008 din 13 iunie 2008, Revr 183/2008 din 1 iulie 2008, Revr-350/2010 din 5 mai 2010, Revr 208/2011 din 6 aprilie 2011, Revr-780/2011 din 17 ianuarie 2012, în care Curtea Supremă a declarat că atunci când un angajat a refuzat să ia un aviz de concediere, s-a considerat că a fost eliberat în acea zi.
În alte două hotărâri, nr. Revr-475/2005 din 11 octombrie 2005 și Revr-2/2014 din 29 octombrie 2005 Aprilie 2015, Curtea Supremă a susținut că termenul de protecție a unui drept legat de ocuparea forței de muncă ar fi început să funcționeze atunci când un angajat a aflat despre existența și conținutul anunțului de concediere, care în aceste cazuri a fost atunci când angajatul a fost informat despre aceasta la telefon sau la o ședință. 15. Reclamantul s-a bazat pe două hotărâri ale Curții Supreme. În decizia sa nr. Revr-661/2012 din 10 octombrie 2012, Curtea Supremă a susținut că angajatorul nu a demonstrat că a încercat să furnizeze reclamantului avizul de concediere și că, prin urmare, a aflat de la anunțul când a fost dezregistrată din sistemul de asigurări de sănătate și pensii.
Revr-433/2007 din 6 septembrie 2007 Curtea Supremă a susținut că, chiar dacă reclamantul nu a informat departamentul resurselor umane cu privire la schimbarea adresei sale, el a făcut acest lucru în cererea sa de protecție a drepturilor sale. Prin urmare, angajatorul ar fi trebuit să-și fi trimis decizia, prin care a respins cererea reclamantului de protecție a drepturilor sale, la adresa indicată în cerere, în conformitate cu normele de serviciu din Legea de procedură civilă. Jurisprudența județului de Zagreb 16. În hotărârea nr. Gžr-1969/2008 din 10 februarie 2009, invocată de Guvernul, Curtea județului de Zagreb ( Županijski sud u Zagrebu ) a afirmat că atunci când un angajat a refuzat să ia un aviz de concediere după ce a aflat de conținutul său, s-a considerat că serviciul a fost acordat în acea zi.
Reclamantul s-a plâns că dreptul său de acces la o instanță a fost încălcat atunci când instanța națională a declarat acțiunea sa civilă inadmisibilă ca fiind depusă din timp. El s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție care citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” 19. Guvernul averizat că scopul termenului prevăzut în art. 126 din Legea muncii era să permită o decizie a unui angajator care ar fi putut avea ca rezultat o încălcare imediată a drepturilor unui angajat să fie discutat fără întârziere, cu angajatorul însuși implicat, în termen de 15 zile de la primirea deciziei sau învățarea existenței sale.
Acest lucru a permis angajatorului să modifice și să-și corecteze decizia. 20. Guvernul a susținut, în continuare, că din documentele din dosar se dovedește clar că reclamantul a fost familiarizat cu faptul că lipsa de investiții și că a refuzat să primească notificarea de concediere. Reclamantul a susținut că Curtea Supremă și-a bazat decizia numai pe mărturia acordată de angajatul societății inculpate, nerespectând astfel în totalitate faptul că a primit oficial notificarea de concediere la 22 septembrie 2004. Înainte de aceasta, el nu ar fi putut cunoaște conținutul anunțului. În plus, el a susținut că jurisprudența depusă de Guvern se referă la fapte și situații diferite care nu sunt aplicabile cazului său.
În plus, el a subliniat că instanța de primă instanță a stabilit că a fost evident din mărturiile martorilor că nu a fost servit cu notificarea, pe care S.B. a vrut să-l livreze. Prin urmare, a existat o încălcare a dreptului său de acces la o instanță.
Evaluarea Curții 22. Curtea remarcă că instanța națională a declarat inadmisibilă afirmația reclamantului ca fiind depusă din timp, deoarece a susținut că termenul limită pentru cererea protecției judiciare a drepturilor presupuse încălcate din ocuparea forței de muncă a început să se execute atunci când reclamantul a aflat de la notificarea de concediere, și anume la 29 iulie 2004, când a refuzat să primească această notificare, și nu în ziua în care i-a fost dat efectiv (a se vedea În acest sens, instanțele naționale au invocat art. 126 din Legea muncii, care prevede că termenul limită pentru protecția drepturilor încălcate începe să fugă de la primirea unei decizii care violă acest drept, sau în ziua în care un angajat devine conștient de această încălcare (a se vedea punctul 13 mai sus).
23. Curtea reiterează că, în primul rând, autoritățile naționale și, în special, instanțele, interpretează și aplică dreptul intern, ceea ce se aplică în special în ceea ce privește interpretarea de către instanțe de drept procedural (a se vedea Tejedor García c. Spania , 16 decembrie 1997, § 31, Raporturi de hotărâri și hotărâri 1997 VIII). Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția cu efectele acestei interpretări (a se vedea mutatis mutandis Vrbica v. Croația , nr. 32540/05, § 66, 1 aprilie 2010). 24. În acest sens, Curtea este, de asemenea, conștientă de art. 111 din Legea muncii, care prevede că trebuie să fie în scris un anunț de concediere, cu motive de concediere declarate (a se vedea punctul 13 de mai sus).
Raportul de bază al acestei dispoziții este de a oferi unui angajat o oportunitate realistă și eficace de a pregăti argumente pentru a contesta corect concedierea deoarece ar fi foarte dificil să acționeze în acest fel fără a avea cunoștințe despre motivele acestei concedieri. 25. Cu toate acestea, Curtea nu poate ignora faptul că reclamantul a refuzat să ia avizul de concediere prima dată când angajatorul său a încercat să-l dea (a se vedea punctele 8 și 10 de mai sus), creând astfel o situație în care a riscat să-și declare reclamația timpuală. Curtea nu consideră nicio circumstanță specială care să justifice refuzul reclamantului de a lua anunțul impugat sau pentru care reclamantul nu ar trebui să fie considerat responsabil, indiferent de calificările formale ale persoanei responsabile de predarea documentului (a se vedea punctul 8 de mai sus).
26. Prin urmare, Comisia constată că responsabilitatea principală pentru declararea inadmisibilă a cererii sale ca fiind depusă din timp este acuzată de solicitant.
27. În ceea ce privește acuzațiile reclamantului potrivit căreia Curtea Supremă și-a bazat decizia doar pe mărturie acordată de angajatul societății acuzate (a se vedea punctul 21 de mai sus), Curtea reiterează că, în primul rând, autoritățile naționale trebuie să evalueze dovezile prezentate înaintea acestora într-un caz specific; sarcina Curții este de a examina în temeiul Convenției deciziile acestor autorități (a se vedea, de exemplu, Winterwerp v. Țările de Jos , 24 octombrie 1979, § 40, Serie A nr. 33). În caz contrar, Curtea ar acționa ca instanță de a treia sau a patra instanță, care ar fi să ignore limitele impuse asupra acțiunii sale (a se vedea Kemmache v. Franța (nr. 24 noiembrie 1994, § 44, Serie A nr. 296 C). 28. Având în vedere considerațiile de mai sus, indiferent de timpul luat de instanțele interne pentru a stabili dacă reclamantul îndeplinește cerințele procedurale pentru depunerea cererii sale (punctele 6 și 10 de mai sus), care ar putea fi supuse unei anumite critici, Curtea consideră că nu se poate spune că modul în care se aplică cerințele procedurale de cerere a protecției judiciare prevăzute la art. 126 din Legea muncii, a afectat însăși esența dreptului de acces al reclamantului la o instanță.
29. În consecință, reclamația reclamantului este inadmisibilă în temeiul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție ca fiind evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 4. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 14 iunie 2018.
FIRST SECTION
DECISION Application no. 54356/14 Ivica SPREICER against Croatia The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 22 May 2018 as a Committee composed of: Aleš Pejchal, President, Armen Harutyunyan, Jovan Ilievski, judges, and Renata Degener, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 9 July 2014, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS
The applicant, Mr Ivica Spreicer, is a Croatian national who was born in 1958 and lives in Zagreb. He was represented before the Court by Mr M. Čaržavec, a lawyer practising in Zagreb.
The Croatian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms Š. Stažnik.
On 31 March 2016 the complaint concerning lack of access to a court was communicated to the Government and the remainder of the application was declared inadmissible pursuant to Rule 54 § 3 of the Rules of Court. A. The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicant was employed at the local office of an American investment fund as an assistant office manager. On 29 July 2004 he was dismissed from work.
On 25 October 2004 the applicant lodged a civil claim with the Zagreb Municipal Court ( Općinski sud u Zagrebu ) against his employer, challenging the notice of his dismissal ( odluka o otkazu ugovora o radu ), given that the employer had not acceded to an application on his part for the protection of his rights ( zahtjev za zaštitu zakonitosti ) within the prescribed deadline.
On 24 November 2004 the defendant company replied to the claim contesting, inter alia , that it had been lodged in a timely manner. The defendant company argued , inter alia , that the applicant had refused to be served with the notice of dismissal on its premises in July 2004.
At a hearing held on 6 June 2005 the first-instance court heard testimony from a witness, S.B., who worked as an accountant at the defendant company. The witness stated that the managing director had had a conversation with the applicant regarding the dismissal due to economic reasons and that the managing director had prepared a notice of dismissal that she (S.B.) had had to give to the applicant. However, the applicant had refused to receive the notice of dismissal. She had made a note of that fact. At the same hearing the court also heard evidence from the applicant, who stated that in May and June 2004 the managing director had informed him that he would have to leave the company and that he would be made redundant. One Thursday S.B. had wanted to hand him over some papers which he had declined to take from her because he had considered that S.B. had not been authorised for that task. He stated that he had said to S.B. that he had not wanted to receive anything from her and that he had wanted to officially receive the impugned notice.
On 23 December 2010 the first-instance court ruled in the applicant’s favour.
Following an appeal by the defendant company, on 18 September 2012 the Zagreb County Court ( Županijski sud u Zagrebu ) quashed the first ‑ instance judgment concerning the annulment of the notice of dismissal and declared the applicant’s claim as being lodged out of time. The relevant part of this judgment reads as follows: “Contrary to what the first-instance court established, the assessment of [facts and] evidence shows that the [applicant], even before he was officially served with the notice of dismissal on 22 September 2004, learned of the notice in July 2004, more specifically on 29 July 2004, when he refused to receive it, [a fact] which is apparent from the testimony of the managing director of the defendant company [M.K.] ... and the witness [S.B.], as well as from the statement given by the [applicant] himself at the hearing held on 6 June 2005 ... Therefore, bearing in mind that [the applicant] refused to receive the notice that the defendant company’s employee tried to give him, in which case it is deemed that the service had been effected, the deadline ... from section 126(1) of the Labour Act started to run at that moment.”
On 3 July 2013 the Supreme Court dismissed an appeal on points of law by the applicant and upheld the second-instance judgment of 18 September 2012.
The applicant’s subsequent constitutional complaint was declared inadmissible by the Constitutional Court ( Ustavni sud Republike Hrvatske ). B. Relevant domestic law and practice 1. Labour Act
The relevant provisions of the Labour Act ( Zakon o radu , Official Gazette nos. 38/1995, 54/1995 and 65/1995), as in force at the material time, provided: XV.
TERMINATION OF THE CONTRACT OF EMPLOYMENT
Section 111 Form, statement of reasons and delivery of notice of dismissal and course of notice period “(1) The notice of termination must be made in writing. (2) The employer must provide a statement of reasons for termination in writing. (3) A notice of termination must be submitted to the person being dismissed… “ XII.
EXERCISE OF THE EMPLOYMENT-RELATED RIGHTS AND OBLIGATIONS
Judicial protection of employment-related rights Section 126 “(1) An employee who considers that his or her employer has violated any of his or her rights arising from employment may, within fifteen days following the receipt of a decision violating that right, or the day after he or she became aware of such a violation, seek permission from the employer to exercise that right. (2) If the employer does not accede to the worker’s request referred to in paragraph 1 of this section within fifteen days, the employee may within another fifteen days seek judicial protection from the court which has jurisdiction in respect of the right that has been violated. (3) ... (4) An employee who has failed to submit a request of the kind referred to in paragraph 1 of this Article, may not seek judicial protection from the court which has jurisdiction in respect of the right that has been violated.” ... 2. The Supreme Court case-law
The Government relied on the Supreme Court’s decisions nos. Revr ‑ 163/2002 of 23 April 2002, Revr-4/2008 of 13 June 2008, Revr ‑ 183/2008 of 1 July 2008, Revr-350/2010 of 5 May 2010, Revr ‑ 208/2011 of 6 April 2011, Revr-780/2011 of 17 January 2012, in which the Supreme Court had held that when an employee had refused to take a notice of dismissal, it had been deemed that it had been delivered on that day. In two other decisions, nos. Revr-475/2005 of 11 October 2005 and Revr-2/2014 of 29 April 2015, the Supreme Court had held that the time-limit for the protection of an allegedly violated employment-related right had started to run when an employee had learned of the existence and contents of the notice of dismissal, which in those cases had been when the employee had been informed about it over the phone or at a meeting.
The applicant relied on two Supreme Court decisions. In its decision no. Revr-661/2012 of 10 October 2012 the Supreme Court held that the employer had failed to prove that it had tried to give the claimant the notice of her dismissal and that therefore she had learned of the notice when she had been deregistered from the health and pension insurance scheme. In decision no. Revr-433/2007 of 6 September 2007 the Supreme Court held that, even though the claimant had failed to inform human resources department about the change of his address, he had done so in his application for the protection of his rights. Therefore, the employer should have sent its decision, by which it had dismissed the claimant’s application for the protection of his rights, to the address indicated in the application, following the rules of service from the Civil Procedure Act. 3. Zagreb County Court case-law
In its decision no. Gžr-1969/2008 of 10 February 2009, relied by the Government, the Zagreb County Court ( Županijski sud u Zagrebu ) held that when an employee had refused to take a notice of dismissal after he or she had learned of its content, it had been deemed that the service had been given on that day. COMPLAINT
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that he had been deprived of access to court in the civil proceedings concerning his dismissal from work. THE LAW
The applicant complained that his right of access to a court was violated when the national courts declared his civil action inadmissible as being lodged out of time. He relied on Article 6 § 1 of the Convention which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...” A. The Government’s submissions
The Government averred that the purpose of the time-limit prescribed in Article 126 of the Labour Act was to enable a decision of an employer that could have resulted in immediate violation of an employee’s rights to be discussed without delay, with the employer itself involved, within fifteen days of receiving the decision or learning of its existence. This allowed the employer to amend and correct its decision.
The Government further argued that it was clear from the documents in the case file that the applicant had been familiar with the fact that his redundancy had been due to lack of new investment and that he had refused to receive the notice of dismissal. B. The applicant’s submissions
The applicant argued that the Supreme Court had based its decision solely on the testimony given by the defendant company’s employee thus completely disregarding the fact that he had been officially given the notice of dismissal on 22 September 2004. Before that, he could not have known the content of the notice. He further argued that the case-law submitted by the Government concerned different facts and situations that were not applicable to his case. In addition, he emphasised that the first-instance court had established that it had been apparent from the testimonies of the witnesses that he had not been served with the notice, which S.B. had wanted to deliver him. Therefore, there had been a violation of his right of access to a court. C. The Court’s assessment
The Court notes that the national courts declared the applicant’s claim inadmissible as being lodged out of time because they held that the deadline for seeking judicial protection of allegedly violated rights from the employment had started to run when the applicant had learned of the notice of dismissal, namely on 29 July 2004 when he had refused to receive that notice, and not on the day it had effectively been given to him (see paragraphs 10-11 above). In doing so the national courts relied on section 126 of the Labour Act, which prescribes that the deadline for the protection of violated rights starts running from the receipt of a decision violating that right, or the day after an employee becomes aware of such a violation (see paragraph 13 above).
The Court reiterates that it is in the first place for the national authorities, and notably the courts, to interpret and apply domestic law. This applies in particular to the interpretation by the courts of rules of a procedural nature (see Tejedor García v. Spain , 16 December 1997, § 31, Reports of Judgments and Decisions 1997 ‑ VIII). The Court’s role is limited to that of verifying compatibility with the Convention of the effects of such interpretation (see, mutatis mutandis , Vrbica v. Croatia , no. 32540/05, § 66, 1 April 2010).
In this connection, the Court is also mindful of section 111 of the Labour Act which prescribes that a notice of dismissal has to be in writing, with reasons for dismissal stated (see paragraph 13 above). The rationale behind such provision is to provide an employee with a realistic and effective opportunity to prepare arguments to challenge properly the dismissal because it would be very difficult to act in such manner without having knowledge of the reasons for that dismissal.
However, the Court cannot disregard the fact that the applicant refused to take the notice of dismissal the first time his employer tried to give it to him (see paragraphs 8 and 10 above), thus creating a situation in which he risked having his claim declared time-barred. The Court sees no special circumstances which can justify the applicant’s refusal to take the impugned notice, or for which the applicant should not be held responsible, regardless of the formal qualifications of the person in charge of handing the document over (see paragraph 8 above).
It therefore finds that the primary responsibility for having his claim declared inadmissible as being lodged out of time lies with the applicant.
As to the applicant’s allegations that the Supreme Court based its decision solely on testimony given by the defendant company’s employee (see paragraph 21 above), the Court reiterates that it is in the first place for the national authorities to evaluate the evidence adduced before them in a particular case; the Court’s task is to review under the Convention the decisions of those authorities (see, for example, Winterwerp v. the Netherlands , 24 October 1979, § 40, Series A no. 33). If it were otherwise, the Court would be acting as a court of third or fourth instance, which would be to disregard the limits imposed on its action (see Kemmache v. France (no. 3) , 24 November 1994, § 44, Series A no. 296 ‑ C).
In view of the above considerations, irrespective of the time taken by the domestic courts to establish whether the applicant met procedural requirements for lodging his claim (paragraphs 6 and 10 above), which might be subject to a certain criticism, the Court considers that it cannot be said that the manner in which the procedural requirement for seeking judicial protection provided for in section 126 of the Labour Act was applied impaired the very essence of the applicant’s right of access to a court.
Accordingly, the applicant’s complaint is inadmissible under Article 35 § 3 (a) of the Convention as manifestly ill-founded and must be rejected pursuant to Article 35 § 4 thereof. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 14 June 2018. Renata Degener Aleš Pejchal Deputy Registrar President