SPREICER v. CROATIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
SPREICER v. CROATIA (CtEDO, 2018)
Cererea nr. 54356/14 Ivica SPREICER împotriva Croației Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care așezează la 22 mai 2018 în calitate de comitet compus din: Aleš Pejchal, președinte, Armen Harutyunyan, Jovan Ilievski, judecători și Renata Degenerar, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 9 iulie 2014, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Ivica Spreicer, este un național croat născut în 1958 și trăiește în Zagreb. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Čaržavec, un avocat practicant la Zagreb. Guvernul croat („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna Š. Stažnik. La 31 martie 2016, reclamația privind lipsa de acces la o instanță a fost comunicată guvernului și restul cererii a fost declarată inadmisibilă în temeiul articolului 54 § 3 din Regulamentul Curții. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul a fost angajat la biroul local al unui fond de investiții american ca asistent manager. La 29 iulie 2004, el a fost respins din locul de muncă. La 25 octombrie 2004, reclamantul a depus o cerere civilă la Tribunalul Municipal din Zagreb (Općinski sud u Zagrebu) ) împotriva angajatorului său, contestarea notificării de concediere ( odluka o otkazu ugovora o radu ), având în vedere că angajatorul nu a aderat la o cerere din partea sa pentru protecția drepturilor sale ( zahtjev zaštitut zakonitosti ) în termenul stabilit. La 24 noiembrie 2004, societatea acuzată a răspuns la contestarea cererii, printre altele Societatea inculpată a susținut, printre altele , că reclamantul a refuzat să fie servit cu avizul de concediere în sediul său în iulie 2004. La o audiere avută la 6 iunie 2005, tribunalul de primă instanță a auzit mărturie de la un martor, S.B., care a lucrat ca contabil la societatea inculpată. Martorul a declarat că directorul de administrație a avut o conversație cu reclamantul cu privire la concedierea din cauza motivelor economice și că directorul de administrație a pregătit un anunț de concediere pe care ea (S.B.) a avut de a da reclamantului. Cu toate acestea, reclamantul a refuzat să primească anunțul de concediere. În aceeași ședință, instanța a auzit, de asemenea, dovezi de la reclamant, care a declarat că în mai și iunie 2004, directorul executiv l-a informat că va trebui să părăsească compania și că va fi respins. Într-o joi, S.B. a vrut să-l predea unele documente pe care a refuzat să le ia de la ea pentru că a considerat că S.B. nu a fost autorizat pentru această sarcină. El a declarat că el a spus S.B. că el nu a vrut să primească nimic de la ea și că el a vrut să primească oficial avizul impugat. La 23 decembrie 2010, instanța de primă instanță a decis în favoarea reclamantului. 10. După apelul companiei inculpate, la 18 septembrie 2012, Tribunalul județului Zagreb ( Županijski sud u Zagrebu ) a anulat primul Hotărârea privind anularea anunțului de licențiere și a declarat cererea reclamantului ca fiind depusă din timp. Partea relevantă a prezentei hotărâri se menționează după cum urmează: „Contraria la ceea ce a stabilit instanța de primă instanță, evaluarea [factelor și a] dovezilor arată că [aplicantul], chiar înainte de a fi administrat oficial cu notificarea de concediere la 22 septembrie 2004, a aflat mai precis de la anunțul din iulie 2004, atunci când a refuzat să-l primească, [un fapt] care este evident din mărturia directorului administrator al societății inculpate [M.K.] ... și martorul [S.B.], precum și din declarația dată de [aplicantul] însuși la ședința din 6 iunie 2005 ... Prin urmare, ținând cont de faptul că [reclamantul] a refuzat să primească anunțul că angajatul societății acuzate a încercat să-i dea, în cazul în care se consideră că serviciul a fost efectuat, termenul limită ... de la art. 126 alineatul (1) din Legea privind munca a început să se execute în acel moment.” 11. La 3 iulie 2013, Curtea Supremă a respins un recurs asupra punctelor de drept de către reclamant și a susținut hotărârea din 18 septembrie 2012 a doua instanță. 12. Procedura constituțională ulterioară a reclamantului a fost declarată inadmisibilă de către Curtea Constituțională (Ustavni sud Republike Hrvatske Relevantă legea internă și practică a muncii 13. , Gazettele Oficiale nr. 38/1995, 54/1995 și 65/1995), astfel cum sunt în vigoare la momentul material, cu condiția: XV. DETERMINARE A CONTRATULUI DE EMPLEARE Secțiunea 111 Formulare, declarație de motive și de eliberare a anunțului de concediere și perioada de preavis „(1) Avizul de încheiere trebuie să fie făcut în scris. (2) Angajatorul trebuie să prezinte o declarație de motive de încheiere în scris. (3) „ XII. EXERCIȚII DREPTURILOR ȘI OBLIGAȚII ÎN EMPLOI ÎNTREGAREA DREPTULUI ȘI OBLIGAȚII PROTECȚIEA JURIDICĂ A DREPTURILOR ȘI OBLIGAȚIILOR ȘI ÎNTREGEREA ȘI ÎNTREGURĂȚILOR ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI ȘI Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Ș Un angajat care consideră că angajatorul său a încălcat oricare dintre drepturile sale care rezultă din ocuparea forței de muncă poate, în termen de 15 zile de la primirea unei decizii care violă acest drept, sau în ziua după ce a devenit conștient de o astfel de încălcare, să solicite angajatorului permisiunea de a exercita acest drept. (2) În cazul în care angajatorul nu aderă la cererea lucrătorului menționată la alineatul (1) din prezenta secțiune în termen de 15 zile, angajatul poate solicita în termen de încă 15 zile protecția judiciară de către instanța competentă în ceea ce privește dreptul încălcat. (3) ... (4) Un angajat care nu a depus o cerere de tipul menționat la alineatul (1) din prezentul articol, nu poate solicita protecție judiciară de către instanță care are competența în ceea ce privește dreptul încălcat.” ... Jurisprudența Curții Supreme 14. Guvernul a invocat hotărârile Curții Supreme nr. 163/2002 din 23 aprilie 2002, Revr-4/2008 din 13 iunie 2008, Revr 183/2008 din 1 iulie 2008, Revr-350/2010 din 5 mai 2010, Revr 208/2011 din 6 aprilie 2011, Revr-780/2011 din 17 ianuarie 2012, în care Curtea Supremă a declarat că atunci când un angajat a refuzat să ia un aviz de concediere, s-a considerat că a fost eliberat în acea zi. În alte două hotărâri, nr. Revr-475/2005 din 11 octombrie 2005 și Revr-2/2014 din 29 octombrie 2005 Aprilie 2015, Curtea Supremă a susținut că termenul de protecție a unui drept legat de ocuparea forței de muncă ar fi început să funcționeze atunci când un angajat a aflat despre existența și conținutul anunțului de concediere, care în aceste cazuri a fost atunci când angajatul a fost informat despre aceasta la telefon sau la o ședință. 15. Reclamantul s-a bazat pe două hotărâri ale Curții Supreme. În decizia sa nr. Revr-661/2012 din 10 octombrie 2012, Curtea Supremă a susținut că angajatorul nu a demonstrat că a încercat să furnizeze reclamantului avizul de concediere și că, prin urmare, a aflat de la anunțul când a fost dezregistrată din sistemul de asigurări de sănătate și pensii. Revr-433/2007 din 6 septembrie 2007 Curtea Supremă a susținut că, chiar dacă reclamantul nu a informat departamentul resurselor umane cu privire la schimbarea adresei sale, el a făcut acest lucru în cererea sa de protecție a drepturilor sale. Prin urmare, angajatorul ar fi trebuit să-și fi trimis decizia, prin care a respins cererea reclamantului de protecție a drepturilor sale, la adresa indicată în cerere, în conformitate cu normele de serviciu din Legea de procedură civilă. Jurisprudența județului de Zagreb 16. În hotărârea nr. Gžr-1969/2008 din 10 februarie 2009, invocată de Guvernul, Curtea județului de Zagreb ( Županijski sud u Zagrebu ) a afirmat că atunci când un angajat a refuzat să ia un aviz de concediere după ce a aflat de conținutul său, s-a considerat că serviciul a fost acordat în acea zi. Reclamantul s-a plâns că dreptul său de acces la o instanță a fost încălcat atunci când instanța națională a declarat acțiunea sa civilă inadmisibilă ca fiind depusă din timp. El s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție care citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” 19. Guvernul averizat că scopul termenului prevăzut în art. 126 din Legea muncii era să permită o decizie a unui angajator care ar fi putut avea ca rezultat o încălcare imediată a drepturilor unui angajat să fie discutat fără întârziere, cu angajatorul însuși implicat, în termen de 15 zile de la primirea deciziei sau învățarea existenței sale. Acest lucru a permis angajatorului să modifice și să-și corecteze decizia. 20. Guvernul a susținut, în continuare, că din documentele din dosar se dovedește clar că reclamantul a fost familiarizat cu faptul că lipsa de investiții și că a refuzat să primească notificarea de concediere. Reclamantul a susținut că Curtea Supremă și-a bazat decizia numai pe mărturia acordată de angajatul societății inculpate, nerespectând astfel în totalitate faptul că a primit oficial notificarea de concediere la 22 septembrie 2004. Înainte de aceasta, el nu ar fi putut cunoaște conținutul anunțului. În plus, el a susținut că jurisprudența depusă de Guvern se referă la fapte și situații diferite care nu sunt aplicabile cazului său. În plus, el a subliniat că instanța de primă instanță a stabilit că a fost evident din mărturiile martorilor că nu a fost servit cu notificarea, pe care S.B. a vrut să-l livreze. Prin urmare, a existat o încălcare a dreptului său de acces la o instanță. Evaluarea Curții 22. Curtea remarcă că instanța națională a declarat inadmisibilă afirmația reclamantului ca fiind depusă din timp, deoarece a susținut că termenul limită pentru cererea protecției judiciare a drepturilor presupuse încălcate din ocuparea forței de muncă a început să se execute atunci când reclamantul a aflat de la notificarea de concediere, și anume la 29 iulie 2004, când a refuzat să primească această notificare, și nu în ziua în care i-a fost dat efectiv (a se vedea În acest sens, instanțele naționale au invocat art. 126 din Legea muncii, care prevede că termenul limită pentru protecția drepturilor încălcate începe să fugă de la primirea unei decizii care violă acest drept, sau în ziua în care un angajat devine conștient de această încălcare (a se vedea punctul 13 mai sus). 23. Curtea reiterează că, în primul rând, autoritățile naționale și, în special, instanțele, interpretează și aplică dreptul intern, ceea ce se aplică în special în ceea ce privește interpretarea de către instanțe de drept procedural (a se vedea Tejedor García c. Spania , 16 decembrie 1997, § 31, Raporturi de hotărâri și hotărâri 1997 VIII). Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția cu efectele acestei interpretări (a se vedea mutatis mutandis Vrbica v. Croația , nr. 32540/05, § 66, 1 aprilie 2010). 24. În acest sens, Curtea este, de asemenea, conștientă de art. 111 din Legea muncii, care prevede că trebuie să fie în scris un anunț de concediere, cu motive de concediere declarate (a se vedea punctul 13 de mai sus). Raportul de bază al acestei dispoziții este de a oferi unui angajat o oportunitate realistă și eficace de a pregăti argumente pentru a contesta corect concedierea deoarece ar fi foarte dificil să acționeze în acest fel fără a avea cunoștințe despre motivele acestei concedieri. 25. Cu toate acestea, Curtea nu poate ignora faptul că reclamantul a refuzat să ia avizul de concediere prima dată când angajatorul său a încercat să-l dea (a se vedea punctele 8 și 10 de mai sus), creând astfel o situație în care a riscat să-și declare reclamația timpuală. Curtea nu consideră nicio circumstanță specială care să justifice refuzul reclamantului de a lua anunțul impugat sau pentru care reclamantul nu ar trebui să fie considerat responsabil, indiferent de calificările formale ale persoanei responsabile de predarea documentului (a se vedea punctul 8 de mai sus). 26. Prin urmare, Comisia constată că responsabilitatea principală pentru declararea inadmisibilă a cererii sale ca fiind depusă din timp este acuzată de solicitant. 27. În ceea ce privește acuzațiile reclamantului potrivit căreia Curtea Supremă și-a bazat decizia doar pe mărturie acordată de angajatul societății acuzate (a se vedea punctul 21 de mai sus), Curtea reiterează că, în primul rând, autoritățile naționale trebuie să evalueze dovezile prezentate înaintea acestora într-un caz specific; sarcina Curții este de a examina în temeiul Convenției deciziile acestor autorități (a se vedea, de exemplu, Winterwerp v. Țările de Jos , 24 octombrie 1979, § 40, Serie A nr. 33). În caz contrar, Curtea ar acționa ca instanță de a treia sau a patra instanță, care ar fi să ignore limitele impuse asupra acțiunii sale (a se vedea Kemmache v. Franța (nr. 24 noiembrie 1994, § 44, Serie A nr. 296 C). 28. Având în vedere considerațiile de mai sus, indiferent de timpul luat de instanțele interne pentru a stabili dacă reclamantul îndeplinește cerințele procedurale pentru depunerea cererii sale (punctele 6 și 10 de mai sus), care ar putea fi supuse unei anumite critici, Curtea consideră că nu se poate spune că modul în care se aplică cerințele procedurale de cerere a protecției judiciare prevăzute la art. 126 din Legea muncii, a afectat însăși esența dreptului de acces al reclamantului la o instanță. 29. În consecință, reclamația reclamantului este inadmisibilă în temeiul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție ca fiind evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 4. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 14 iunie 2018.