AYDIN c. TURQUIE

A DOUA SECȚIUNE DECIZIE Cerere nr. 293/10 Nurettin AYDIN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 2 octombrie 2018 într-un comitet compus din Ledi Bianku, președinte, Jon Fridrik Kjølbro, Ivana Jelić, judecători, și din Hasan Bak După ce a deliberat, face următoarea decizie CU FAPT pe reclamant, dl Nurettin Aydćn, este un resortisant turc născut în 1948 și rezident în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către avocatul din Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: În cursul anului 2000, a fost inițiată o anchetă internă împotriva reclamantului, atunci procuror al Republicii Kadćköy (Istanbul), pentru nerespectarea obligației sale de diligență în cadrul unei cauze penale cu care a fost sesizat. Această anchetă a fost efectuată de un inspector al departamentului judiciar al Ministerului Justiției ( El a susținut că acesta a acționat în mod subiectiv în privința sa și că a pus în aplicare toate mijloacele disponibile pentru a-l acuza și a-i aduce prejudicii. Autoritățile competente au refuzat să dea în judecată inspectorul respectiv. Pe baza concluziilor unui raport întocmit la sfârșitul anchetei interne menționate anterior, reclamantul a fost condamnat la 8 mai 2003, cu suspendare la pronunțarea hotărârii, la plata unei amenzi judiciare pentru lipsa diligenței în exercitarea funcției sale de procuror. Această decizie a fost confirmată de Curtea de Casație la 7 octombrie 2003. La 4 martie 2004, inspectorul a inițiat o acțiune în despăgubire împotriva reclamantului cu privire la declarațiile acestuia, publicată la 7 octombrie 2003 în ziarul național Hürriyet , și prin care partea interesată susținea că ancheta în cauză a fost efectuată și încheiată în defavoarea sa din cauza caracterului personal al inspectorului în privința sa. În plus, a solicitat, în același timp, o despăgubire care susținea că plângerea pe care recurentul o prezentase împotriva sa era abuzivă (punctul 4 de mai sus). La 12 mai 2008, reclamantul a fost condamnat de tribunalul de mari instanțe din Ankara, Tribunalul de Mare Instanță, la plata despăgubirilor pentru încălcarea reputației inspectorului prin declarațiile sale publicate în cotidianul menționat anterior. La 9 octombrie 2008, hotărârea de primă instanță a fost confirmată de Curtea de Casație, care a solicitat, de asemenea, Tribunalului de Mare Instanță să se pronunțe cu privire la acuzația de la La 26 mai 2009, Tribunalul de Mare Instanță, sesizat cu trimitere, declarând că inspectorul a suferit un prejudiciu moral din cauza acuzațiilor pe care reclamantul le-a îndreptat împotriva acestuia din urmă în plângerea sa (punctul 4 de mai sus), l-a condamnat pe reclamant să plătească daune În 8 octombrie 2009, Curtea de Casație și-a confirmat această hotărâre. GRIEFS Fără a invoca niciun articol din convenție, reclamantul susține că desfășurarea procedurii în fața instanțelor civile nu și-a respectat dreptul la un proces echitabil. 10. Invocând art. 10 din convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare din cauza condamnării sale la plata unor daune-interese pentru încălcarea drepturilor de personalitate ale inspectorului și pentru plângerea abuzivă împotriva acestuia din urmă 11. În cele din urmă, invocând art. 13 din Convenție, reclamantul susține că condamnarea sa la plata daunelor-interese pentru reclamații abuzive la privarea dreptului său de a depune plângere. Reclamantul denunță o lipsă de cunoaștere a dreptului său la libertatea de exprimare din cauza condamnării sale la plata daunelor-interese pentru încălcarea reputației inspectorului și pentru reclamații abuzive împotriva acestuia. Curtea arată că condamnarea reclamantului pentru încălcarea reputației inspectorului prin declarațiile sale publicate în presă a devenit definitivă prin hotărârea Curții de Casație din 9 octombrie 2008. Această hotărâre a fost notificată la data de 28 noiembrie 2008 fie, cu mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei cereri (punctul 7 litera (c) (1) și (4) din Convenție. 14. În ceea ce privește condamnarea reclamantului la plata prejudiciilor pentru despăgubirea abuzivă, Curtea face trimitere la principiile generale care decurg din jurisprudența sa privind libertatea de exprimare (a se vedea Couderc și Hachette Filipacchi Associates c. Franța [GC], nr. 40454/07, § 83-93, CEDO 2015 (extracturi) și Tarman c. Turcia, nr. 63903/10, § 36-38, 21 noiembrie 2017). Aceasta reamintește că, având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statul pârât în astfel de circumstanțe, autoritățile naționale sunt cele mai în măsură să aprecieze contextul faptic în care se află articolele în cauză. Pentru a-l condamna pe reclamant la plata despăgubirilor, instanțele sesizate cu cererea de despăgubire au considerat că plângerea reclamantului nu are temei de fapt și a cauzat un prejudiciu moral inspectorului în cauză (punctul 8 de mai sus). Într-adevăr, această plângere a fost clasată fără întârziere de Ministerul Justiției (punctul 4 de mai sus). În speță, instanțele naționale au efectuat o evaluare a echilibrului dintre libertatea de exprimare a reclamantului și dreptul părții care se opune protecției reputației. Nu există nicio dovadă că, în această evaluare a intereselor divergente, autoritățile interne au depășit marja de apreciere care le este recunoscută și că nu și-au îndeplinit obligațiile pozitive față de reclamant în temeiul articolului 10 din convenție. 17. Prin urmare, Curtea declară această parte a plângerii inadmisibile din cauza lipsei vădite de temei, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Cu privire la restul obiecțiunilor 18. Reclamantul susține că desfășurarea procedurii în fața instanțelor civile nu și-a respectat dreptul la un proces echitabil. Având în vedere formularea acestui aspect, Curtea arată că .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Or, Curtea nu trebuie să se pronunțe în instanță de a patra instanță și nu pune sub semnul întrebării art. 6 alineatul (1) din Convenția instanțelor naționale, cu excepția cazului în care concluziile lor pot fi considerate arbitrare sau în mod vădit neraționale (Bochan c. Ucraina (n [GC], n 22251/08, § 61, CEDH 2015). În speță, hotărârile instanțelor interne care nu sunt nici în mod vădit neraționale, nici arbitrare, Curtea nu poate decât să declare acest motiv inadmisibil pentru neabsoluție vădită de temei, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. 19. În cele din urmă, invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de o necunoaștere a dreptului său de a depune plângere. Curtea reamintește că la art. 13 din Convenție nu se aplică decât în prezența declarațiilor de încălcare a Convenției care constituie obiecții care pot fi invocate în sensul jurisprudenței sale (Gebremedin [Gaberamadhien] c. Franța, n 25389/05, § 53 CEDH 2007 II și Stelian Roșca c. România , n 5543/06, § 94, 4 iunie 2013). Acest lucru nu este cazul în speță (punctele 18 și 19 de mai sus), Curtea consideră că această parte a cererii nu poate nici să înflorească și, prin urmare, trebuie, de asemenea, respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2018. Hasan Bak

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

293/10

Nurettin AYDIN

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 2 octobre 2018 en un comité composé de

:

Ledi Bianku,

président,

Jon Fridrik Kjølbro,

Ivana Jelić,

juges,

et de Hasan Bakırcı,

greffier adjoint de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 16 décembre 2009,

Vu la décision du 29 mars 2018,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Nurettin Aydın, est un ressortissant turc né en 1948 et résidant à Istanbul. Il a été représenté devant la Cour par M

e

N.

Aydın, avocat exerçant à Istanbul.

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

3.

Dans le courant de l’année 2000, une enquête interne fut initiée contre le requérant, alors procureur de la République de Kadıköy (Istanbul), pour non-respect de son devoir de diligence dans le cadre d’une affaire pénale dont il était saisi. Cette enquête fut menée par un inspecteur des services judiciaires du ministère de la Justice («

l’inspecteur

»).

4.

Toujours courant de l’année 2000, le requérant déposa plainte auprès du ministère de la Justice contre l’inspecteur en question pour abus de fonction. Il alléguait que ce dernier avait agi de manière subjective à son égard et qu’il avait mis en œuvre tous les moyens à sa disposition pour l’accuser et lui porter préjudice. Les autorités compétentes refusèrent d’engager des poursuites contre ledit inspecteur.

5.

Sur la base des conclusions d’un rapport rendu à l’issue de l’enquête interne susmentionnée, le requérant fut condamné le 8 mai 2003, avec sursis au prononcé de décision, au paiement d’une amende judiciaire pour manque de diligence dans l’exercice de ses fonctions de procureur. Cette décision a été confirmée par la Cour de cassation le 7 octobre 2003.

6.

Le 4 mars 2004, l’inspecteur entama une action en réparation contre le requérant concernant les déclarations de celui-ci, publiées le 7 octobre 2003 au quotidien national

Hürriyet

, et par lesquelles l’intéressé alléguait que l’enquête en question avait été menée et conclue en sa défaveur en raison de l’hostilité personnelle de l’inspecteur à son égard. En outre, il demanda, par la même occasion, une réparation soutenant que la plainte que le requérant avait portée à son encontre était abusive (paragraphe 4 ci-dessus).

7.

Le 12 mai 2008, le requérant fut condamné par le tribunal de grande instance d’Ankara («

le tribunal de grande instance

») au paiement des dommages-intérêts pour avoir porté atteinte à la réputation de l’inspecteur par ses déclarations publiées dans le quotidien susmentionné. Le 9 octobre 2008, le jugement de première instance fut confirmé par la Cour de cassation, qui a en outre demandé au tribunal de grande instance de statuer sur l’allégation de l’inspecteur relative à la plainte abusive. Cet arrêt fut notifié au requérant le 28 novembre 2008.

8.

Le 26 mai 2009, le tribunal de grande instance, saisi sur renvoi, estimant que l’inspecteur avait subi un préjudice moral en raison des allégations que le requérant avait dirigées contre ce dernier dans sa plainte (paragraphe 4 ci-dessus), condamna le requérant à payer des dommages

‑

intérêts pour avoir porté une plainte non-fondée à l’encontre de l’inspecteur. Le 8 octobre 2009, la Cour de cassation confirma ce jugement.

GRIEFS

9.

Sans invoquer aucun article de la Convention, le requérant soutient que le déroulement de la procédure devant les tribunaux civils n’a pas respecté son droit à un procès équitable.

10.

Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit à la liberté d’expression en raison de sa condamnation au paiement de dommages-intérêts pour atteinte aux droits de la personnalité de l’inspecteur et pour plainte abusive contre ce dernier.

11.

Enfin, invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant allègue que sa condamnation au paiement des dommages-intérêts pour plainte abusive l’a privé de son droit de porter plainte.

EN DROIT

A.

Sur le grief tiré de l’article 10 de la Convention

12.

Le requérant dénonce une méconnaissance de son droit à la liberté d’expression en raison de sa condamnation au paiement des dommages-intérêts pour atteinte à la réputation de l’inspecteur et pour plainte abusive contre lui. Il invoque l’article 10 de la Convention à cet égard.

13.

La Cour relève d’emblée que la condamnation du requérant pour atteinte à la réputation de l’inspecteur par ses déclarations publiées dans la presse est devenue définitive par l’arrêt de la Cour de cassation du 9 octobre 2008. Cet arrêt fut notifié à l’intéressé le 28 novembre 2008, soit, plus de six mois avant l’introduction de la présente requête (paragraphe 7 ci

‑

dessus). Dès lors, cette partie du grief est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

14.

Quant à la condamnation du requérant au paiement des dommages

‑

intérêts pour plainte abusive, la Cour renvoie aux principes généraux qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de liberté d’expression (voir,

Couderc et Hachette Filipacchi Associés c. France

[GC], n

o

40454/07, §§

83 à 93, CEDH 2015 (extraits) et

Tarman c. Turquie

, n

o

63903/10, §§ 36 à 38, 21 novembre

2017).

15.

Elle rappelle que, eu égard à la marge d’appréciation dont bénéficie l’État défendeur en pareilles circonstances, les autorités nationales sont les mieux placées pour apprécier le contexte factuel dans le cadre duquel se place les articles en cause. Pour condamner le requérant au paiement des dommages-intérêts, les tribunaux saisis de la demande de réparation ont estimé que la plainte du requérant était dépourvue de base factuelle et avait causé un préjudice moral à l’inspecteur en question (paragraphe 8 ci

‑

dessus). En effet, cette plainte fut classée sans suite par le ministère de la Justice (paragraphe 4 ci-dessus).

16.

En l’espèce, les juridictions nationales ont procédé à une évaluation circonstanciée de l’équilibre à ménager entre la liberté d’expression du requérant et le droit de la partie adverse à la protection de la réputation. Rien ne permet de conclure que, dans cette évaluation des intérêts divergents, les autorités internes aient outrepassé la marge d’appréciation qui leur est reconnue et qu’elles ont manqué à leurs obligations positives à l’égard du requérant au titre de l’article 10 de la Convention.

17.

Dès lors, la Cour déclare cette partie du grief irrecevable pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

B.

Sur le restant des griefs

18.

Le requérant soutient que le déroulement de la procédure devant les tribunaux civils n’a pas respecté son droit à un procès équitable. Au vu de la formulation de ce grief, la Cour relève que l’intéressé se plaint essentiellement de l’appréciation des éléments du dossier par les juridictions internes ainsi que de l’issue de la procédure. Or, la Cour n’a pas à s’ériger en juge de quatrième instance et elle ne remet pas en cause sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention l’appréciation des tribunaux nationaux, sauf si leurs conclusions peuvent passer pour arbitraires ou manifestement déraisonnables (

Bochan c. Ukraine (n

o

2)

[GC], n

o

22251/08, § 61, CEDH 2015). En l’espèce, les décisions des juridictions internes n’apparaissant ni manifestement déraisonnables ni arbitraires, la Cour ne peut que déclarer ce grief irrecevable pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

19.

Enfin, invoquant l’article 13 de la Convention le requérant se plaint d’une méconnaissance de son droit de porter plainte. La Cour rappelle que l’article 13 de la Convention ne s’applique qu’en présence d’allégations de violations de la Convention constituant des griefs défendables au sens de sa jurisprudence (

Gebremedhin [Gaberamadhien] c. France

, n

o

25389/05, §

53, CEDH 2007

‑

II et

Stelian Roșca c. Roumanie

, n

o

5543/06, § 94, 4

juin 2013). Cela n’étant pas le cas en l’espèce (paragraphes 18 et 19 ci-dessus), la Cour estime que cette partie de la requête ne saurait pas non plus prospérer et qu’elle doit donc également être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 25 octobre 2018.

Hasan Bakırcı

Ledi Bianku

Greffier adjoint

Président