COJOCARU c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

Publicat: 22 aprilie 2025 CINCEA SECȚIUNEA A DOUA RĂSPUNSURI: 54277/18 Tamara COJOCARU împotriva Republicii Moldova, introdusă la 12 noiembrie 2018 (raportat la 1 aprilie 2025) Cererea se referă la o lipsă de motivare a hotărârilor pronunțate de instanțele naționale în cadrul unui litigiu referitor la cuantumul termenului unic de plecare la care recurenta considera că are dreptul. 3/2016 privind Parchetul, în vigoare la data pensionării sale, un procuror care își părăsise funcțiile avea dreptul la o compensație egală cu 50 % din suma salariului său lunar înmulțită cu numărul total de ani lucrati. În acest caz, angajatorul a plătit recurentei o despăgubire de plecare numai pentru ultimii 14 ani ai carierei sale, din cauza faptului că în 2002 la a primit o despăgubire similară pentru primii 26 de ani.

Recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță cu privire la o acțiune de obținere a diferenței între valoarea indemnizațiilor primite în 2002 și 2017 și suma la care a considerat că are dreptul, în temeiul articolului 62 alin. (2) din legea menționată anterior. Aceasta a susținut în special că a primit o sumă mult mai mică decât cea pe care ar fi primit-o în cazul în care calcularea indemnizației sale ar fi fost efectuată, în 2017, pe baza a 40 de ani de muncă. Tribunalul de Primă Instanță a respins cererea.

El a considerat că, în speță, raportul juridic în litigiu era reglementat de dispozițiile legii nr. 294/2008 privind procurorul general, abrogat în 2016. El a citat art. 72 din această lege, conform căruia mai întâi procurorul care a primit o despăgubire (...) și care continuă totuși să fie angajat sau reangajat nu primește despăgubiri decât pentru perioada care nu a fost acoperită de dreptul la plată anterior Instanța a considerat că, din moment ce plata unei despăgubiri a fost justificată în ultimii 14 ani de muncă, reclamanta a făcut apel, susținând în special că dispozițiile legii nr. 294/2008 nu au fost aplicabile în speță. Aceasta a indicat în acest sens că, în 2002, când a primit, la inițiativa angajatorului, la data de 26 de ani de la data la care aceaceasta a fost abrogată, legea în cauză fusese deja abrogată.

Curtea a respins recursul și a confirmat decizia de inițiere a procedurii. Recurenta se plânge că procedura nu a îndeplinit cerințele art. 6 alin. (1) din Convenție. Aceasta denunță o lipsă de motivare a deciziilor interne, precum și caracterul arbitrar al acestora, rezultând dintr-o interpretare imprevizibilă a dispozițiilor aplicabile în speță. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge, de asemenea, de o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile în termen de o procedură care nu a respectat garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție.

În special, instanțele interne și-au motivat în mod corespunzător hotărârile pronunțate în speță (Ruiz Torija c. Spania , 9 decembrie 1994, §§ 29-30, seria A n 303 A, și Ramos Nunes de Carvalho e Sá c. Portugalia [GC], n 55391/13 și 2 altele, § 185, 6 noiembrie 2018) În special, concluziile judecătorilor interni în ceea ce privește interpretarea legislației naționale aplicabile în speță au fost afectate în mod negativ ( Moreira Ferreira c. Portugalia (n [GC], n 19867/12, § 83, 11 iulie 2017 și An În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Beláné Nagy c. Ungaria [GC], nr 53080/13, § 72-79, 13 decembrie 2016, Fu Quan, s.r.o.

c. Republica Cehă [GC], n 24827/14, § 154, § 1 iunie 2023, și Radomilja și alții c. Croația ([GC], n 37685/10 și 2276/12, § 142-143 și 149, 20 martie 2018) În acest caz, a încălcat dreptul recurentei de a-și respecta bunurile ([GC], n 37685/10 și 2276/12, § 142-173 și 149, 20 martie 2018) În cazul în care măsura de ajutor nu a fost considerată compatibilă cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din tratat, ajutorul trebuie să fie considerat compatibil cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din tratat.

Publié le 22 avril 2025

CINQUIÈME SECTION

Requête n o 54277/18 Tamara COJOCARU contre la République de Moldova introduite le 12 novembre 2018 communiquée le 1er avril 2025

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne un défaut de motivation des décisions rendues par les tribunaux nationaux dans le cadre d’un litige relatif au montant de l’indemnité unique de départ à laquelle la requérante estimait avoir droit. L’intéressée quitta la fonction publique en 2017, après 40 ans de travail au sein du ministère public en tant que procureure. Conformément à l’article 62 § 2 de la loi n o 3/2016 sur le ministère public, en vigueur au moment de son départ à la retraite, un procureur quittant ses fonctions avait droit à une indemnité égale à 50 % de la somme de son salaire mensuel multipliée par le nombre d’années complètes travaillées. En l’espèce, l’employeur versa à la requérante une indemnité de départ uniquement pour les 14 dernières années de sa carrière en raison du fait qu’en 2002 l’intéressée avait reçu une indemnité similaire pour les 26 premières années.

La requérante saisit le tribunal de première instance d’une action tendant à obtenir la différence entre le montant des indemnités reçues en 2002 et 2017, et le montant auquel elle estimait avoir droit, en application de l’article 62 § 2 de la loi précitée. Elle alléguait notamment avoir reçu une somme nettement inférieure à celle qu’elle aurait reçue si le calcul de son indemnité avait été fait, en 2017, sur la base de 40 ans de travail. Le tribunal de première instance rejeta la demande.

Il considéra qu’en l’espèce le rapport juridique litigieux était régi par les dispositions de la loi n o 294/2008 sur le ministère public, abrogée en 2016. Il cita l’article 72 de cette loi aux termes duquel « le procureur qui a [déjà] reçu une indemnité (...) et qui continue néanmoins à être employé ou est réembauché ne reçoit l’indemnité que pour la période qui n’a pas été couverte par l’indemnité précédemment perçue ». Le tribunal estima dès lors que le versement d’une indemnité calculée sur les 14 dernières années de travail était justifié. La requérante fit appel, alléguant en particulier que les dispositions de la loi n o 294/2008 n’étaient pas applicables en l’espèce. Elle indiqua à cet égard qu’en 2002, lorsqu’elle reçut, à l’initiative de l’employeur, l’indemnité concernant ses 26 premières années d’ancienneté, la loi susmentionnée n’existait pas encore alors qu’en 2017, lors de son départ à la retraite, la loi en question avait déjà été abrogée.

La cour d’appel rejeta l’appel et confirma la décision entreprise. L’action fut définitivement rejetée par la Cour suprême de justice le 8 août 2018. La requérante se plaint que la procédure n’a pas répondu aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle dénonce un défaut de motivation des décisions internes ainsi que leur caractère arbitraire, résultant d’une interprétation imprévisible des dispositions applicables en l’espèce. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint également d’une atteinte à son droit au respect de ses biens à l’issue d’une procédure n’ayant pas respecté les garanties offertes par l’article 6 de la Convention.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. La contestation sur les droits et obligations de caractère civil de la requérante a-t-elle été entendue équitablement, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention ? En particulier, les juridictions internes ont-elles dûment motivé leurs décisions rendues en l’espèce ( Ruiz Torija c. Espagne , 9 décembre 1994, §§ 29-30, série A n o 303 ‑ A, et Ramos Nunes de Carvalho e Sá c. Portugal [GC], n os 55391/13 et 2 autres, § 185, 6 novembre 2018) ? Notamment, les conclusions des juges internes quant à l’interprétation du droit national applicable en l’espèce, ont-elles été entachées d’arbitraire ( Moreira Ferreira c. Portugal (n o 2) [GC], n o 19867/12, § 83, 11 juillet 2017, et Anđelković c. Serbie , n o 1401/08, § 24, 9 avril 2013) ? 2. La prétention de la requérante au titre de l’indemnité unique de départ constituait-elle un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ( Béláné Nagy c. Hongrie [GC], n o 53080/13, §§ 72-79, 13 décembre 2016, Fu Quan, s.r.o.

c. République tchèque [GC], n o 24827/14, § 154, 1 er juin 2023, et Radomilja et autres c. Croatie ([GC], n os 37685/10 et 22768/12, §§ 142-143 et 149, 20 mars 2018) ? Dans l’affirmative, y a-t-il eu atteinte au droit de la requérante au respect de ses biens ? L’éventuelle ingérence était-elle conforme aux garanties offertes par cette disposition ?