SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 5154/08 Oleg COJOCARU împotriva Republicii Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 26 ianuarie 2021 într-un comitet compus din Branko Lubarda, președinte, Valeriu Grițco, Pauliine Koskelo, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Oleg Cojocaru, este un resortisant moldovean născut în 1969 și rezident în Chetroșica-Nouă. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Turcanu, un avocat care își desfășoară activitatea în Edineț. Guvernul Moldovean ( În 1995, reclamantul a avut un accident de mașină.
La 30 ianuarie și 27 mai 2002, a primit al doilea grad și, respectiv, primul grad de invaliditate. La 7 februarie 2002, el a solicitat autorității de protecție socială să acorde o pensie de invaliditate. El a prezentat pe care el și-a îndeplinit serviciul militar obligatoriu (1988-1990) și a lucrat trei ani în cadrul Ministerului de Interne (1992-1995). La 11 februarie 2002, fondul teritorial de asigurări sociale competent a respins cererea și i-a acordat o pensie socială de 55,25 lei moldovans (MDL) (4,8 EUR) în funcție de cursul de schimb în vigoare la momentul respectiv).
Într-o scrisoare din 15 august 2002, Fondul Național de Asigurări Sociale a indicat, la cererea reclamantului, că acesta nu a justificat perioada minimă de cotizație de cinci ani, impusă de art. 20 din Legea nr. 156. În plus, aceasta a arătat că acordarea unei eventuale pensii plătite de Ministerul de Interne nu era de competența sa și că aceasta îi incumbă reclamantului să dea curs unor acțiuni direct pe lângă acest minister. La 18 octombrie 2006, reclamantul a inițiat o acțiune împotriva Fondului național de asigurări sociale în scopul de a primi pensia de invaliditate. El invoca articolele 5 alineatul (2) și 50 litera (f) din Legea nr. 156 în temeiul căreia serviciul militar obligatoriu, serviciul militar activ și/sau serviciile echivalente, realizate înainte de 1 În ianuarie 1999, trebuia să fie inclusă în perioada generală de cotizație.
Prin hotărârea din 20 februarie 2007, instanța de apel a lui Chișinău a respins acțiunea ca fiind nefondată, în principal că reclamantul nu a furnizat dovada oricărei perioade de cotizație în care serviciul său militar ar fi putut fi inclus. De asemenea, Comisia a observat că, în cazul în care reclamantul era angajat în cadrul poliției, nu a fost plătită nicio contribuție la fondul național de asigurări sociale. 10. La 26 aprilie 2007, reclamantul a formulat o acțiune, susținând, printre altele, că instanța nu a explicat motivele respingerii argumentelor sale întemeiate pe articolele 5 și 50 din Legea nr. 156. Printr-o decizie definitivă din 27 iunie 2007, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea ca fiind nefondată și a confirmat hotărârea în instanță inferioară.
Pasiunile relevante în speță ale acestei decizii se citesc după cum urmează, potrivit elementelor dosarului, [reclamantul] dispune de cinci ani de perioadă de cotizație necontributivă (...). În temeiul punctului 3 din regulamentul aprobat prin Decizia guvernului nr. 417 din 3 mai 2000 (...), perioada de cotizație pentru calcularea pensiei include perioade de contribuție și perioade necontributive. (...) În conformitate cu punctul 6 din același regulament, perioada necontributivă a serviciului militar trebuie încorporată în perioadele de contribuție. [reclamantul] nu a prezentat nicio dovadă care să confirme cel puțin o zi de perioadă contributivă în care serviciul său militar și serviciul său în cadrul Ministerului de Interne ar putea fi încorporate și care ar putea servi drept bază pentru alocarea pensiei de invaliditate.
Dreptul intern relevant 12. Dispozițiile relevante în speță ale Legii nr. 156 din 14 octombrie 1998 privind pensiile de asigurări sociale de stat, cum ar fi cele în vigoare la data de fapte, se citeau după cum urmează art.
5.Perioada de cotizație (...) perioada de cotizație include toate perioadele contributive. Perioadele necontributive legate de perioada de cotizație sunt perioada serviciului militar (...). Art. 20. Perioada de cotizație pentru pensia de invaliditate plătită care deține un grad de invaliditate (...) beneficiază de o pensie de invaliditate dacă aceasta îndeplinește condițiile unei perioade de cotizație, în funcție de vârstă, în momentul recunoașterii pensiei de invaliditate, conform tabelului [urmei]: (...) [pentru persoanele care au] mai mult de 31 de ani [de cotizație].art. 50. Activitățile incluse în perioada de cotizare, în plus față de perioadele menționate la art. 5, perioada de cotizație include perioadele în care următoarele activități au fost desfășurate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi [1 ianuarie 1999] (...) f) serviciul militar sau alte servicii considerate a fi acesta 13. Dispozițiile relevante în speță din regulamentul aprobat prin Decizia guvernului nr. 417 din 3 mai 2000, în vigoare la momentul respectiv, au fost astfel formulate Perioada de cotizație [a se ține seama] pentru stabilirea pensiei include perioade de contribuție și perioade necontributive. Perioadele contributive includ activitățile pentru care persoana este supusă contribuțiilor sociale. Sunt considerate necontributive perioadele în care persoana nu este supusă contribuțiilor sociale, dar care, în temeiul legii, sunt incluse în perioada de cotizație (serviciul militar (...)). (...) Următoarele perioade necontributive sunt asimilate perioadelor contributive serviciului militar obligatoriu (...). 14. Dispozițiile relevante în speță ale Legii nr. 1544 din 23 iunie 1993 privind pensiile pentru militari și pentru persoanele care fac parte din corpul de comandă și trupele Ministerului de la Õ , așa cum erau în vigoare în momentul faptelor, se citeau după cum urmează: art.
10.Autoritățile (...) LA: acordarea de pensii pentru militari (...), pentru persoanele care fac parte din corpul de comandă și din trupele Ministerului de Interne (...) se află în sarcina Ministerului Apărării, (...) și a Ministerului de Interne, în conformitate cu modalitățile stabilite de guvern. GRIFS
15.Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul afirmă că instanțele naționale nu au examinat argumentul său principal întemeiat pe aplicarea art. 5 și 50 din Legea nr. 156.
16.Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, se plânge, de asemenea, că autoritățile statului au refuzat să-i atribuie pensia de invaliditate la care susține că a avut dreptul în temeiul legii. 156, perioada necontributivă a serviciului său militar și a serviciului său în cadrul Ministerului de Interne trebuia să fie inclusă în perioada de cotizație pentru a-și stabili dreptul la o pensie de invaliditate. El susține că, în hotărârile pronunțate în cauza respectivă, instanțele naționale nu s-au pronunțat asupra acestui motiv care, în opinia sa, impunea un răspuns specific și explicit. În cele din urmă, acesta susține că dispozițiile regulamentului aprobat prin decizia guvernului nr. 417 din 3 mai 2000, aplicate în speță de judecătorii interni, erau contrare articolelor menționate anterior din Legea nr. 156.
18.Guvernul retorcă că hotărârile instanțelor sunt suficient de motivate.
19.Curtea amintește că art. 6 alineatul (1) din Convenție implică, în sarcina tribunalului Comisia reamintește, de asemenea, jurisprudența constantă conform căreia articolul impune instanțelor să își motiveze deciziile. Domeniul de aplicare al obligației de motivare poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie să se analizeze în lumina circumstanțelor fiecărei specii. Fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, această obligație presupune ca partea la o procedură judiciară să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru finalizarea procedurii în cauză (a se vedea, printre multe altele, Paceaão Moreira Sá Fernandes c. Portugalia, nr 78108/14, § 71, 25 februarie 2020 și cauzele menționate în aceasta). În cele din urmă, Curtea reamintește că aceasta dispune de o competență limitată în ceea ce privește verificarea dacă dreptul național a fost interpretat corect și aplicat; nu îi revine sarcina de a înlocui instanțele naționale, rolul său constând în principal în a se asigura că deciziile acestora din urmă nu sunt afectate în mod negativ sau diametral (a se vedea, printre altele, Anheuser-Busch Inc. c. Portugalia [GC], n 73049/01 , § 83, CEDH 2007 I, și Paci c. Belgia , n 45597/09 , § 73, 17 aprilie 2018). Se întoarce spre circumstanțele din speță, Curtea constată că Curtea Supremă de Justiție a luat în considerare dovezile furnizate de reclamant și că aceasta a considerat că acesta din urmă a justificat o perioadă necontributivă de cinci ani (punctul 11 de mai sus). Comisia observă, de asemenea, că Înalta Instanță, interpretând în special dispozițiile regulamentului aprobat prin Decizia nr. 417 din 3 mai 2000, a considerat că reclamantul trebuie să demonstreze cel puțin o zi de perioadă contributivă pentru ca perioada necontributivă în cauză să poată fi luată în considerare în vederea stabilirii dreptului la pensie. ; or, acest lucru nu a fost cazul în speță (ibidem . Pe de altă parte, Curtea consideră că elementele cauzei nu îi permit să ajungă la concluzia că această interpretare a Curții Supreme de Justiție ar putea fi considerată arbitrară sau vădit nerațională. În plus, Comisia consideră că instanțele naționale au răspuns negativ la întrebarea-cheie menționată în cauză, care a fost aceea de a stabili dacă perioada necontributivă, dovedită de solicitant, putea fi suficientă pentru a deschide dreptul la pensie. În această privință, Comisia consideră că tăcerea judecătorilor naționali în raport cu reclamantul întemeiat pe articolele 5 și 50 din Legea nr. 156, în temeiul căreia perioadele necontributive trebuiau incluse în perioada generală de cotizație, putea fi pe bună dreptate înțelese ca o respingere implicită. Pe de altă parte, Curtea consideră că nu există motive întemeiate pentru a susține că hotărârile pronunțate în prezenta cauză de către instanțele interne păcătuiau din lipsă de motivare.
23.Prin urmare, este evident greșit întemeiat și trebuie respins, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Pe baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția nr. 24, reclamantul susține că dreptul său la pensie de invaliditate era suficient stabilit în conformitate cu dreptul intern și că are un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. El susține că refuzul autorităților de a-i recunoaște dreptul în cauză era contrar acestei dispoziții.
25.Guvernul respondent a fost controversat cu privire la modul în care dispozițiile interne relevante ar trebui interpretate și aplicate în speță. El susține, prin urmare, că această cauză este incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
26.Curtea face trimitere la jurisprudența sa privind domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel cum este rezumată în Hotărârea ëláné Nagy c. Ungaria [GC] (n 53080/13, §§ 79-82, 13 decembrie 2016).
27.În cazul în care condițiile legale care trebuie îndeplinite și alți parametri ai creanței nu sunt clar definiți, dispoziția legală în cauză nu poate servi, singură, drept bază pe care ar putea veni o speranță legitimă (Klaus și Iuri Kiladze c. Georgie, n 7975/06, § 58-60, 2 februarie 2010 și Lebedinschi c. Republica Moldova , nr. 4171/11, § 46, 16 iunie 2015).
28.În acest caz, Curtea ia notă de faptul că recurentului i se refuză acordarea unei pensii de invaliditate plătite de fondul național de asigurări sociale. În același timp, Comisia observă că aceasta din urmă i-a sugerat să solicite de la Ministerul de Interne acordarea de prestații sociale plătite direct de acest minister (punctul 7 de mai sus). Curtea nu are cunoștință dacă astfel de demersuri au fost angajate efectiv de către reclamant.
29.Comisia observă apoi că, contrar celor susținute de solicitant, dispozițiile interne relevante în speță nu au precizat în termeni suficient de clari dacă perioadele necontributive ar putea fi suficiente numai pentru a deschide dreptul la pensie de invaliditate plătită de Fondul național de asigurări sociale. În această privință, Comisia reamintește constatarea sa, efectuată pe teren la art. 6 din convenție (punctele 21 și 22 de mai sus), potrivit căreia instanțele naționale, interpretând dreptul intern aplicabil, au răspuns negativ la această întrebare.
30.Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu furnizează exemple de jurisprudență internă de natură să-și consolideze pretențiile.
31.Având în vedere cele de mai sus, Comisia nu poate concluziona, prin urmare, că, în prezenta cauză, persoana în cauză avea un interes patrimonial substanțial suficient stabilit în temeiul dreptului național (compararea cu Lebedinschi, citată anterior, § 49). Curtea nu putea să se prevaleze de un interes patrimonial substanțial astfel cum este prevăzut la art. 1 din Protocolul nr.
32.Prin urmare, este incompatibil cu dispozițiile convenției și trebuie respins, în conformitate cu articolul Õ§ 3 și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 18 februarie 2021. Hasan Bakkarc
DÉCISION Requête n o 5154/08 Oleg COJOCARU contre la République de Moldova La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 26 janvier 2021 en un comité composé de : Branko Lubarda, président, Valeriu Grițco, Pauliine Koskelo, juges, et de Hasan Bakırcı, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 27 décembre 2007, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
1.Le requérant, M. Oleg Cojocaru, est un ressortissant moldave né en 1969 et résidant à Chetroșica-Nouă. Il a été représenté devant la Cour par M e I. Țurcanu, avocat exerçant à Edineț.
2.Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent. Les circonstances de l’espèce
3.Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.En 1995, le requérant eut un accident de voiture. Les 30 janvier et 27 mai 2002, il se vit attribuer le deuxième degré et le premier degré d’invalidité respectivement.
5.Le 7 février 2002, il demanda à l’autorité de protection sociale l’octroi d’une pension d’invalidité. Il présenta des justificatifs qu’il avait accompli son service militaire obligatoire (1988-1990) et qu’il avait travaillé trois ans au sein du ministère de l’Intérieur (1992-1995).
6.Le 11 février 2002, la caisse territoriale des assurances sociales compétente rejeta la demande et lui alloua une pension sociale de 55,25 lei moldaves (MDL) (4,8 euros (EUR) selon le taux de change en vigueur à l’époque). 7 . Dans une lettre du 15 août 2002, la Caisse nationale des assurances sociales indiqua, sur demande du requérant, que celui-ci n’avait pas justifié de la période minimale de cotisation de cinq ans, requise par l’article 20 de la loi n o 156. Elle indiquait en outre que l’octroi d’une éventuelle pension payée par le ministère de l’Intérieur ne relevait pas de son ressort et qu’il incombait au requérant d’engager des démarches directement auprès de ce ministère.
8.Le 18 octobre 2006, le requérant engagea une action contre la Caisse nationale des assurances sociales aux fins de se voir attribuer la pension d’invalidité. Il invoquait les articles 5 § 2 et 50 § 1 f) de la loi n o 156 en vertu desquels le service militaire obligatoire, le service militaire actif et/ou les services équivalents, accomplis avant le 1 er janvier 1999, devaient être inclus dans la période générale de cotisation.
9.Par un arrêt du 20 février 2007, la cour d’appel de Chișinău rejeta l’action comme mal fondée. Elle relevait principalement que le requérant n’avait pas fourni la preuve d’une quelconque période de cotisation dans laquelle son service militaire aurait pu être inclus. Elle notait également qu’il ressortait des éléments du dossier que, lorsque le requérant était employé dans la police, aucune cotisation n’avait été payée à la Caisse nationale des assurances sociales.
10.Le 26 avril 2007, le requérant forma un recours. Il arguait notamment que la cour d’appel n’avait pas énoncé les motifs du rejet de ses arguments tirés des articles 5 et 50 de la loi n o 156. 11 . Par une décision définitive du 27 juin 2007, la Cour suprême de justice rejeta le recours comme mal fondé et confirma l’arrêt de l’instance inférieure. Les passages pertinents en l’espèce de cette décision se lisent comme suit : « Selon les éléments du dossier, [le requérant] dispose de cinq ans de période de cotisation non contributive (...). (...) En vertu du point 3 du règlement approuvé par la décision du Gouvernement n o 417 du 3 mai 2000 (...), la période de cotisation pour le calcul de la pension inclut des périodes contributives et des périodes non contributives. (...) Conformément au point 6 du même règlement, la période non contributive du service militaire doit être incorporée dans les périodes contributives. [Le requérant] n’a soumis aucune preuve pour confirmer au moins un jour de période contributive dans laquelle son service militaire ainsi que son service au sein du ministère de l’Intérieur pourraient être incorporés, et qui pourrait servir de fondement pour lui allouer la pension d’invalidité. » Le droit interne pertinent
12.Les dispositions pertinentes en l’espèce de la loi n o 156 du 14 octobre 1998 sur les pensions d’assurances sociales d’État, telles qu’en vigueur à l’époque des faits, se lisaient comme suit : Article 5. La période de cotisation « 1. (...) la période de cotisation inclut toutes les périodes contributives. 2. Les périodes non contributives assimilées à la période de cotisation sont : a) la période du service militaire (...). » Article 20. La période de cotisation pour la pension d’invalidité « 1. L’assuré qui détient un degré d’invalidité (...) bénéficie d’une pension d’invalidité s’il remplit les conditions de période de cotisation, en fonction de l’âge au moment de la reconnaissance de l’invalidité, selon [le] tableau [qui suit] : (...) [pour les personnes ayant] plus de 31 ans – 5 ans [de cotisation]. » Article 50. Les activités incluses dans la période de cotisation « 1. Outre les périodes mentionnées à l’article 5, la période de cotisation inclut les périodes durant lesquelles les activités suivantes ont été accomplies avant l’entrée en vigueur de la présente loi [1 er janvier 1999] : (...) f) le service militaire ou autre service assimilé à celui-ci. »
13.Les dispositions pertinentes en l’espèce du règlement approuvé par la décision du Gouvernement n o 417 du 3 mai 2000, en vigueur à l’époque des faits, étaient ainsi libellées : « 3. La période de cotisation [prise en compte] pour établir la pension inclut des périodes contributives et des périodes non contributives. Les périodes contributives incluent les activités pour l’accomplissement desquelles la personne est assujettie aux cotisations sociales. Sont considérées non contributives les périodes pendant lesquelles la personne n’est pas assujettie aux cotisations sociales, mais qui, en vertu de la loi, sont incluses dans la période de cotisation (service militaire (...)). (...) 6. Les périodes non contributives suivantes sont assimilées aux périodes contributives : le service militaire obligatoire (...). »
14.Les dispositions pertinentes en l’espèce de la loi n o 1544 du 23 juin 1993 sur les pensions des militaires et des personnes faisant partie du corps de commande et des troupes du ministère de l’Intérieur, telles qu’en vigueur au moment des faits, se lisaient comme suit ; Article 10. Les autorités « (...) 2. L’octroi des pensions aux militaires (...), aux personnes faisant partie du corps de commande et des troupes du ministère de l’Intérieur (...) est à la charge du ministère de la Défense, (...) et du ministère de l’Intérieur, selon les modalités établies par le Gouvernement. » GRIEFS
15.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue que les tribunaux nationaux n’ont pas examiné son argument principal tiré de l’application à son égard des articles 5 et 50 de la loi n o 156.
16.Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, il se plaint en outre que les autorités étatiques ont refusé de lui attribuer la pension d’invalidité à laquelle il soutient avoir eu droit en vertu de la loi. EN DROIT Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
17.Le requérant indique avoir soutenu devant les juridictions internes que, en application des articles 5 et 50 de la loi n o 156, la période non contributive de son service militaire et de son service au sein du ministère de l’Intérieur devait être incluse dans la période de cotisation pour établir son droit à une pension d’invalidité. Il argue que, dans leurs décisions rendues dans l’affaire, les tribunaux nationaux ne se sont pas prononcés sur ce moyen qui nécessitait, selon lui, une réponse spécifique et explicite. Enfin, il avance que les dispositions du règlement approuvé par la décision du Gouvernement n o 417 du 3 mai 2000, appliquées en l’espèce par les juges internes, étaient contraires aux articles précités de la loi n o 156.
18.Le Gouvernement rétorque que les décisions des tribunaux sont suffisamment motivées.
19.La Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention implique, à la charge du « tribunal », l’obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties (voir, parmi beaucoup d’autres, Perez c. France [GC], n o 47287/99, § 80, CEDH 2004 ‑ I, et Loupas c. Grèce , n o 21268/16, § 37, 20 juin 2019). Elle rappelle également sa jurisprudence constante selon laquelle cet article oblige en outre les tribunaux à motiver leurs décisions. L’étendue du devoir de motivation peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce. Sans exiger une réponse détaillée à chaque argument du plaignant, cette obligation présuppose que la partie à une procédure judiciaire puisse s’attendre à une réponse spécifique et explicite aux moyens décisifs pour l’issue de la procédure en cause (voir, parmi beaucoup d’autres, Paixão Moreira Sá Fernandes c. Portugal , n o 78108/14, § 71, 25 février 2020, et les affaires qui y sont citées).
20.Enfin, la Cour rappelle qu’elle dispose d’une compétence limitée s’agissant de vérifier si le droit national a été correctement interprété et appliqué ; il ne lui appartient pas de se substituer aux tribunaux nationaux, son rôle consistant surtout à s’assurer que les décisions de ces derniers ne sont pas entachées d’arbitraire ou d’irrationalité manifeste (voir, parmi beaucoup d’autres, Anheuser-Busch Inc. c. Portugal [GC], n o 73049/01 , § 83, CEDH 2007 ‑ I, et Paci c. Belgique , n o 45597/09, § 73, 17 avril 2018). 21 . Se tournant vers les circonstances de l’espèce, la Cour observe que la Cour suprême de justice a pris en compte les preuves fournies par le requérant et que celle-ci a estimé que ce dernier avait justifié d’une période non contributive de cinq ans (paragraphe 11 ci-dessus). Elle fait également remarquer que la Haute juridiction, en interprétant notamment les dispositions du règlement approuvé par la décision du Gouvernement n o 417 du 3 mai 2000, a jugé que le requérant devait prouver au moins un jour de période contributive pour que la période non contributive en question pût être prise en compte en vue d’établir le droit à pension ; or, tel n’a pas été le cas en l’espèce ( ibidem ). Par ailleurs, la Cour considère que les éléments de l’affaire ne lui permettent pas de conclure que cette interprétation de la Cour suprême de justice pouvait passer pour arbitraire ou manifestement déraisonnable. 22 . Au demeurant, elle juge que les tribunaux nationaux ont répondu par la négative à la question clé soulevée dans l’affaire, qui était celle de savoir si la période non contributive, prouvée par le requérant, pouvait à elle seule suffire pour ouvrir le droit à pension. À cet égard, elle estime que le silence des juges nationaux par rapport au moyen du requérant tiré des articles 5 et 50 de la loi n o 156, en vertu desquels les périodes non contributives devaient être incluses dans la période générale de cotisation, pouvait raisonnablement s’interpréter comme un rejet implicite. À l’aune de ce qui précède, la Cour estime donc que l’intéressé n’est pas fondé à soutenir que les décisions rendues dans la présente affaire par des juridictions internes péchaient par manque de motivation.
23.Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention
24.Le requérant soutient que son droit à une pension d’invalidité était suffisamment établi au regard du droit interne et qu’il disposait d’un bien au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Il allègue que le refus des autorités de lui reconnaitre le droit en question était contraire à cette disposition.
25.Le Gouvernement réplique qu’il y avait controverse sur la façon dont les dispositions internes pertinentes devaient être interprétées et appliquées en l’espèce. Il avance, dès lors, que ce grief est incompatible ratione materiae avec l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.
26.La Cour renvoie à sa jurisprudence relative au champ d’application de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention telle que résumée dans l’arrêt Béláné Nagy c. Hongrie [GC] (n o 53080/13, §§ 79-82, 13 décembre 2016).
27.Elle rappelle également que, pour engendrer une « espérance légitime », une disposition légale doit déterminer les règles applicables à une créance. Si les conditions légales à remplir et les autres paramètres de la créance ne sont pas clairement définis, la disposition légale en question ne peut pas servir, à elle seule, de base sur laquelle une « espérance légitime » pourrait venir se greffer ( Klaus et Iouri Kiladzé c. Georgie , n o 7975/06, § 58-60, 2 février 2010, et Lebedinschi c. République de Moldova , n o 41971/11, § 46, 16 juin 2015).
28.Dans le cas présent, la Cour note que le requérant s’est vu refuser l’octroi d’une pension d’invalidité payée par la Caisse nationale des assurances sociales. En même temps, elle fait remarquer que cette dernière a suggéré à l’intéressé de demander auprès du ministère de l’Intérieur l’octroi d’éventuelles prestations sociales payées directement par ce ministère (paragraphe 7 ci-dessus). La Cour n’a pas connaissance si de telles démarches ont été effectivement engagées par le requérant.
29.Elle observe ensuite que, contrairement à ce que soutient le requérant, le dispositions internes pertinentes en l’espèce ne précisaient pas dans des termes suffisamment clairs si les périodes non contributives pouvaient à elles seules suffire pour ouvrir le droit à une pension d’invalidité payée par la Caisse nationale des assurances sociales. À ce sujet, elle rappelle son constat, opéré sur le terrain de l’article 6 de la Convention (paragraphes 21 et 22 ci-dessus), selon lequel les tribunaux nationaux, en interprétant le droit interne applicable, ont répondu par la négative à cette question.
30.La Cour remarque par ailleurs que le requérant ne fournit pas d’exemples de jurisprudence interne de nature à conforter ses prétentions. 31. À la lumière de ce qui précède, elle ne peut donc conclure que, dans la présente affaire, l’intéressé jouissait d’un intérêt patrimonial substantiel suffisamment établi au regard du droit national (comparer avec Lebedinschi , précité, § 49). La Cour en déduit qu’il ne pouvait pas se prévaloir d’un « bien » tel qu’envisagé par l’article 1 du Protocole n o 1.
32.Il s’ensuit que le grief tiré de cet article est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 18 février 2021. Hasan Bakırcı Branko Lubarda Greffier adjoint Président