COJOCARU c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

RESPONDENT

MDA

HOTĂRÂRE

26.01.2021

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

COJOCARU c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA (CtEDO, 2021)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 5154/08 Oleg COJOCARU împotriva Republicii Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 26 ianuarie 2021 într-un comitet compus din Branko Lubarda, președinte, Valeriu Grițco, Pauliine Koskelo, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Oleg Cojocaru, este un resortisant moldovean născut în 1969 și rezident în Chetroșica-Nouă. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Turcanu, un avocat care își desfășoară activitatea în Edineț. Guvernul Moldovean ( În 1995, reclamantul a avut un accident de mașină. La 30 ianuarie și 27 mai 2002, a primit al doilea grad și, respectiv, primul grad de invaliditate. La 7 februarie 2002, el a solicitat autorității de protecție socială să acorde o pensie de invaliditate. El a prezentat pe care el și-a îndeplinit serviciul militar obligatoriu (1988-1990) și a lucrat trei ani în cadrul Ministerului de Interne (1992-1995). La 11 februarie 2002, fondul teritorial de asigurări sociale competent a respins cererea și i-a acordat o pensie socială de 55,25 lei moldovans (MDL) (4,8 EUR) în funcție de cursul de schimb în vigoare la momentul respectiv). Într-o scrisoare din 15 august 2002, Fondul Național de Asigurări Sociale a indicat, la cererea reclamantului, că acesta nu a justificat perioada minimă de cotizație de cinci ani, impusă de art. 20 din Legea nr. 156. În plus, aceasta a arătat că acordarea unei eventuale pensii plătite de Ministerul de Interne nu era de competența sa și că aceasta îi incumbă reclamantului să dea curs unor acțiuni direct pe lângă acest minister. La 18 octombrie 2006, reclamantul a inițiat o acțiune împotriva Fondului național de asigurări sociale în scopul de a primi pensia de invaliditate. El invoca articolele 5 alineatul (2) și 50 litera (f) din Legea nr. 156 în temeiul căreia serviciul militar obligatoriu, serviciul militar activ și/sau serviciile echivalente, realizate înainte de 1 În ianuarie 1999, trebuia să fie inclusă în perioada generală de cotizație. Prin hotărârea din 20 februarie 2007, instanța de apel a lui Chișinău a respins acțiunea ca fiind nefondată, în principal că reclamantul nu a furnizat dovada oricărei perioade de cotizație în care serviciul său militar ar fi putut fi inclus. De asemenea, Comisia a observat că, în cazul în care reclamantul era angajat în cadrul poliției, nu a fost plătită nicio contribuție la fondul național de asigurări sociale. 10. La 26 aprilie 2007, reclamantul a formulat o acțiune, susținând, printre altele, că instanța nu a explicat motivele respingerii argumentelor sale întemeiate pe articolele 5 și 50 din Legea nr. 156. Printr-o decizie definitivă din 27 iunie 2007, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea ca fiind nefondată și a confirmat hotărârea în instanță inferioară. Pasiunile relevante în speță ale acestei decizii se citesc după cum urmează, potrivit elementelor dosarului, [reclamantul] dispune de cinci ani de perioadă de cotizație necontributivă (...). În temeiul punctului 3 din regulamentul aprobat prin Decizia guvernului nr. 417 din 3 mai 2000 (...), perioada de cotizație pentru calcularea pensiei include perioade de contribuție și perioade necontributive. (...) În conformitate cu punctul 6 din același regulament, perioada necontributivă a serviciului militar trebuie încorporată în perioadele de contribuție. [reclamantul] nu a prezentat nicio dovadă care să confirme cel puțin o zi de perioadă contributivă în care serviciul său militar și serviciul său în cadrul Ministerului de Interne ar putea fi încorporate și care ar putea servi drept bază pentru alocarea pensiei de invaliditate. Dreptul intern relevant 12. Dispozițiile relevante în speță ale Legii nr. 156 din 14 octombrie 1998 privind pensiile de asigurări sociale de stat, cum ar fi cele în vigoare la data de fapte, se citeau după cum urmează art. 5. Perioada de cotizație (...) perioada de cotizație include toate perioadele contributive. Perioadele necontributive legate de perioada de cotizație sunt perioada serviciului militar (...). Art. 20. Perioada de cotizație pentru pensia de invaliditate plătită care deține un grad de invaliditate (...) beneficiază de o pensie de invaliditate dacă aceasta îndeplinește condițiile unei perioade de cotizație, în funcție de vârstă, în momentul recunoașterii pensiei de invaliditate, conform tabelului [urmei]: (...) [pentru persoanele care au] mai mult de 31 de ani [de cotizație].art. 50. Activitățile incluse în perioada de cotizare, în plus față de perioadele menționate la art. 5, perioada de cotizație include perioadele în care următoarele activități au fost desfășurate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi [1 ianuarie 1999] (...) f) serviciul militar sau alte servicii considerate a fi acesta 13. Dispozițiile relevante în speță din regulamentul aprobat prin Decizia guvernului nr. 417 din 3 mai 2000, în vigoare la momentul respectiv, au fost astfel formulate Perioada de cotizație [a se ține seama] pentru stabilirea pensiei include perioade de contribuție și perioade necontributive. Perioadele contributive includ activitățile pentru care persoana este supusă contribuțiilor sociale. Sunt considerate necontributive perioadele în care persoana nu este supusă contribuțiilor sociale, dar care, în temeiul legii, sunt incluse în perioada de cotizație (serviciul militar (...)). (...) Următoarele perioade necontributive sunt asimilate perioadelor contributive serviciului militar obligatoriu (...). 14. Dispozițiile relevante în speță ale Legii nr. 1544 din 23 iunie 1993 privind pensiile pentru militari și pentru persoanele care fac parte din corpul de comandă și trupele Ministerului de la Õ , așa cum erau în vigoare în momentul faptelor, se citeau după cum urmează: art. 10. Autoritățile (...) LA: acordarea de pensii pentru militari (...), pentru persoanele care fac parte din corpul de comandă și din trupele Ministerului de Interne (...) se află în sarcina Ministerului Apărării, (...) și a Ministerului de Interne, în conformitate cu modalitățile stabilite de guvern. GRIFS 15. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul afirmă că instanțele naționale nu au examinat argumentul său principal întemeiat pe aplicarea art. 5 și 50 din Legea nr. 156. 16. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, se plânge, de asemenea, că autoritățile statului au refuzat să-i atribuie pensia de invaliditate la care susține că a avut dreptul în temeiul legii. 156, perioada necontributivă a serviciului său militar și a serviciului său în cadrul Ministerului de Interne trebuia să fie inclusă în perioada de cotizație pentru a-și stabili dreptul la o pensie de invaliditate. El susține că, în hotărârile pronunțate în cauza respectivă, instanțele naționale nu s-au pronunțat asupra acestui motiv care, în opinia sa, impunea un răspuns specific și explicit. În cele din urmă, acesta susține că dispozițiile regulamentului aprobat prin decizia guvernului nr. 417 din 3 mai 2000, aplicate în speță de judecătorii interni, erau contrare articolelor menționate anterior din Legea nr. 156. 18. Guvernul retorcă că hotărârile instanțelor sunt suficient de motivate. 19. Curtea amintește că art. 6 alineatul (1) din Convenție implică, în sarcina tribunalului Comisia reamintește, de asemenea, jurisprudența constantă conform căreia articolul impune instanțelor să își motiveze deciziile. Domeniul de aplicare al obligației de motivare poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie să se analizeze în lumina circumstanțelor fiecărei specii. Fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, această obligație presupune ca partea la o procedură judiciară să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru finalizarea procedurii în cauză (a se vedea, printre multe altele, Paceaão Moreira Sá Fernandes c. Portugalia, nr 78108/14, § 71, 25 februarie 2020 și cauzele menționate în aceasta). În cele din urmă, Curtea reamintește că aceasta dispune de o competență limitată în ceea ce privește verificarea dacă dreptul național a fost interpretat corect și aplicat; nu îi revine sarcina de a înlocui instanțele naționale, rolul său constând în principal în a se asigura că deciziile acestora din urmă nu sunt afectate în mod negativ sau diametral (a se vedea, printre altele, Anheuser-Busch Inc. c. Portugalia [GC], n 73049/01 , § 83, CEDH 2007 I, și Paci c. Belgia , n 45597/09 , § 73, 17 aprilie 2018). Se întoarce spre circumstanțele din speță, Curtea constată că Curtea Supremă de Justiție a luat în considerare dovezile furnizate de reclamant și că aceasta a considerat că acesta din urmă a justificat o perioadă necontributivă de cinci ani (punctul 11 de mai sus). Comisia observă, de asemenea, că Înalta Instanță, interpretând în special dispozițiile regulamentului aprobat prin Decizia nr. 417 din 3 mai 2000, a considerat că reclamantul trebuie să demonstreze cel puțin o zi de perioadă contributivă pentru ca perioada necontributivă în cauză să poată fi luată în considerare în vederea stabilirii dreptului la pensie. ; or, acest lucru nu a fost cazul în speță (ibidem . Pe de altă parte, Curtea consideră că elementele cauzei nu îi permit să ajungă la concluzia că această interpretare a Curții Supreme de Justiție ar putea fi considerată arbitrară sau vădit nerațională. În plus, Comisia consideră că instanțele naționale au răspuns negativ la întrebarea-cheie menționată în cauză, care a fost aceea de a stabili dacă perioada necontributivă, dovedită de solicitant, putea fi suficientă pentru a deschide dreptul la pensie. În această privință, Comisia consideră că tăcerea judecătorilor naționali în raport cu reclamantul întemeiat pe articolele 5 și 50 din Legea nr. 156, în temeiul căreia perioadele necontributive trebuiau incluse în perioada generală de cotizație, putea fi pe bună dreptate înțelese ca o respingere implicită. Pe de altă parte, Curtea consideră că nu există motive întemeiate pentru a susține că hotărârile pronunțate în prezenta cauză de către instanțele interne păcătuiau din lipsă de motivare. 23. Prin urmare, este evident greșit întemeiat și trebuie respins, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Pe baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția nr. 24, reclamantul susține că dreptul său la pensie de invaliditate era suficient stabilit în conformitate cu dreptul intern și că are un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. El susține că refuzul autorităților de a-i recunoaște dreptul în cauză era contrar acestei dispoziții. 25. Guvernul respondent a fost controversat cu privire la modul în care dispozițiile interne relevante ar trebui interpretate și aplicate în speță. El susține, prin urmare, că această cauză este incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 26. Curtea face trimitere la jurisprudența sa privind domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel cum este rezumată în Hotărârea ëláné Nagy c. Ungaria [GC] (n 53080/13, §§ 79-82, 13 decembrie 2016). 27. În cazul în care condițiile legale care trebuie îndeplinite și alți parametri ai creanței nu sunt clar definiți, dispoziția legală în cauză nu poate servi, singură, drept bază pe care ar putea veni o speranță legitimă (Klaus și Iuri Kiladze c. Georgie, n 7975/06, § 58-60, 2 februarie 2010 și Lebedinschi c. Republica Moldova , nr. 4171/11, § 46, 16 iunie 2015). 28. În acest caz, Curtea ia notă de faptul că recurentului i se refuză acordarea unei pensii de invaliditate plătite de fondul național de asigurări sociale. În același timp, Comisia observă că aceasta din urmă i-a sugerat să solicite de la Ministerul de Interne acordarea de prestații sociale plătite direct de acest minister (punctul 7 de mai sus). Curtea nu are cunoștință dacă astfel de demersuri au fost angajate efectiv de către reclamant. 29. Comisia observă apoi că, contrar celor susținute de solicitant, dispozițiile interne relevante în speță nu au precizat în termeni suficient de clari dacă perioadele necontributive ar putea fi suficiente numai pentru a deschide dreptul la pensie de invaliditate plătită de Fondul național de asigurări sociale. În această privință, Comisia reamintește constatarea sa, efectuată pe teren la art. 6 din convenție (punctele 21 și 22 de mai sus), potrivit căreia instanțele naționale, interpretând dreptul intern aplicabil, au răspuns negativ la această întrebare. 30. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu furnizează exemple de jurisprudență internă de natură să-și consolideze pretențiile. 31. Având în vedere cele de mai sus, Comisia nu poate concluziona, prin urmare, că, în prezenta cauză, persoana în cauză avea un interes patrimonial substanțial suficient stabilit în temeiul dreptului național (compararea cu Lebedinschi, citată anterior, § 49). Curtea nu putea să se prevaleze de un interes patrimonial substanțial astfel cum este prevăzut la art. 1 din Protocolul nr. 32. Prin urmare, este incompatibil cu dispozițiile convenției și trebuie respins, în conformitate cu articolul Õ§ 3 și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 18 februarie 2021. Hasan Bakkarc