AFFAIRE COJOCARU c. MOLDOVA

La originea cauzei se află o cerere (nr. 35251/04) îndreptată împotriva Republicii Moldova și depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl. Petru Cojocaru ("reclamantul"), la 18 august 2004, în temeiul art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de dna F. Nagacevschi, avocat la Chișinău. Guvernul moldovean ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dl. V. Grosu.

La 23 iunie 2006, Curtea a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Invocând dispoziții ale fostului art. 29 § 3, s-a hotărât de asemenea ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei.

Reclamantul și Guvernul au prezentat fiecare observații asupra admisibilității și fondului cauzei.

La 15 septembrie 2011, Curtea a informat Guvernul că cauza face parte din jurisprudența bine stabilită a Curții și cererea a fost atribuită unui comitet de trei judecători. FAPTE I.

În 1999, reclamantul a fost angajat de o instituție medicală de stat ("policlinica").

La 5 februarie 2003, directorul policlinicii a semnat un contract de acreditare cu Consilul Național de Evaluare și Acreditare în Sănătate ("Consilul"). Conform acestui contract, Consilul trebuia să efectueze o vizită de evaluare a policlinicii. Pentru a pregăti policlinica pentru vizita în cauză și având în vedere volumul crescut de muncă pe care acesta implica, administrația a modificat orarul de lucru al reclamantului. Considerând că noile programe contraveniți dispoziții legale, reclamantul a continuat să lucreze după vechile sale programe.

La 23 aprilie 2003, administrația policlinicii l-a concediat pe reclamant pe motiv de absență nejustificată și nerespectare sistematică a obligațiilor de serviciu.

La 29 aprilie 2003, reclamantul a intentat o acțiune împotriva fostului angajator în vederea reintegrării la post. În cursul procesului, ministerul Sănătății a trimis o scrisoare tribunalului Centru informând-o, printre altele, despre semnarea contractului din 5 februarie 2003 (vezi paragrafele 8 de mai sus).

Prin sentința din 11 iunie 2003, tribunalul Centru a respins acțiunea ca fiind netemeinică. La 15 iunie 2003, reclamantul a formulat apel.

Prin hotărârea din 21 octombrie 2003, curtea de apel din Chișinău a admis apelul și a infirmat sentința instanței inferioare. Curtea de apel a ordonat policlinicii să reintegreze reclamantul la fostul post și să-i plătească salarul datorat din 23 aprilie 2003.

Policlinica a formulat o cale de recurs în casație împotriva hotărârii din 21 octombrie 2003.

Prin decizie asupra admisibilității din 18 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins calea de recurs în casație ca fiind evident netemeinică.

La 22 martie 2004, policlinica a depus la Curtea Supremă de Justiție o cerere de revizuire cu scopul redeschiderii procesului în casație. Și-a bazat cererea în principal pe contractul din 5 februarie 2003, considerând acest document ca o dovadă suplimentară care avea o incidență directă asupra rezultatului cauzei și care nu a putut fi prezentată mai devreme instanțelor judecătorești. Policlinica a susținut că contractul în cauză dovedea că avea termene foarte scurte pentru a se pregăti pentru vizita de evaluare a Consilului, ceea ce justificase modificarea oraru de lucru al reclamantului.

Prin sentința din 5 mai 2004, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire a policlinicii, a anulat propria sa decizie din 18 februarie 2004 și a redeschis procesul în casație. A notat pe scurt că contractul din 5 februarie 2003 a servit drept bază pentru modificarea oraru de lucru al reclamantului și că aceasta era o dovadă nouă care nu a putut fi furnizată anterior instanțelor judecătorești. Nu a dat detalii.

La 12 mai 2004, Curtea Supremă de Justiție a pronunțat o decizie definitivă prin care calea de recurs în casație a doua a policlinicii a fost admisă. A infirmat hotărârea curții de apel din Chișinău din 21 octombrie 2003 și a confirmat sentința tribunalului Centru din 11 iunie 2003 prin care acțiunea reclamantului fusese respinsă. În decizia sa din 12 mai 2004, Curtea Supremă nu a făcut nicio referință la contractul din 5 februarie 2003. II.

Reclamantul susține că punerea în discuție a deciziei definitive a Curții Supreme de Justiție din 18 februarie 2004 pronunțată în favorul lui a afectat principiul securității relațiilor juridice. Invocă prin urmare o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1. Pasajele pertinente ale dispoziților invocate sunt redactate după cum urmează: Art. 6 § 1 "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)". Art. 1 din Protocolul nr. 1 "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale (...)". A. Privind cererea Guvernului de ștergere a cererii în temeiul art. 37 din Convenție

La 10 septembrie 2007 și 12 martie 2008, Guvernul a informat Curtea că intenționa să formeze o declarație unilaterală pentru a rezolva problemele ridicate de cerere. Prin această declarație, Guvernul era gata să recunoască că admiterea de către Curtea Supremă de Justiție a cererii de revizuire a procesului a constituit o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție în sarcina reclamantului. Guvernul a propus să verseze interesatului suma de 4 088,6 lei moldoveni (MDL) (aproximativ 250 euro (EUR)) pentru prejudiciu material suferit din cauza unei pierderi de salariu pe o perioadă de patru luni. A oferit de asemenea 2 000 EUR pentru prejudiciu moral și a indicat că a calculat această compensație pe baza criteriilor stabilite prin hotărârea Roșca c. Moldova (nr. 6267/02, 22 martie 2005). În sfârșit, Guvernul s-a declarat gata să aloce reclamantului 350 EUR pentru taxe și cheltuieli. A invitat de asemenea Curtea să șteargă cererea din rol în temeiul art. 37 din Convenție.

Reclamantul a dezaprobat sumele propuse de Guvern și a respins declarația acestuia. Privind prejudiciul material, reclamantul a afirmat că a rămas cinci luni fără muncă, în timp ce Guvernul a propus doar compensarea a patru luni de pierdere de salariu. Reclamantul a considerat în plus că se afla vorba despre o întârziere în plata salarului și a susținut că ar trebui de asemenea să perceapă dobânzi de întârziere calculate conform dispoziții codului muncii al Republicii Moldova.

Curtea se referă de la bun început la principiile stabilite prin jurisprudența sa privind examinarea declarațiilor unilaterale (a se vedea, de exemplu, Melnic c. Moldova, nr. 6923/03, §§ 20-31, 14 noiembrie 2006; Decev c. Moldova (nr. 2), nr. 7365/05, §§ 14-20, 24 februarie 2009). Amintește în special că circumstanțele particulare ale cauzei vor permite determinarea dacă declarația unilaterală oferă o bază suficientă pentru ca Curtea să concluzioneze că respectarea drepturilor omului garantate de Convenție nu necesită ca ea să continue examinarea cauzei (art. 37 § 1 in fine) (Tahsin Acar c. Turcia (chestiune preliminară) [MC], nr. 26307/95, § 75, CEDO 2003-VI).

Curtea amintește în plus că o hotărâre constând o încălcare entraînă pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia, în măsura în care este posibil, pentru a restabili situația anterioară (Ex-rege al Greciei și alții c. Grecia [MC] (satisfacție echitabilă), nr. 25701/94, § 72, 28 noiembrie 2002). Curtea a hotărât că aceeași abordare trebuie urmată atunci când un Guvern urmărește obținerea stergerii unei cereri din rol printr-o declarație unilaterală (Decev c. Moldova (nr. 2), nr. 7365/05, § 18, 24 februarie 2009).

Cât privește punctul de a se ști dacă ar fi oportun să se șteargă din rol prezenta cerere pe baza declarației unilaterale a Guvernului, Curtea observă mai întâi că Guvernul nu face nicio referință, în declarația unilaterală, la presupusa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea constată că reclamația bazată pe acest articol a fost comunicată Guvernului în urma unui examen preliminar al prezentei cauze și că Guvernul, în observațiile sale asupra admisibilității și fondului cauzei, respinsese teza încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Conform opiniei Curții, se impunea, în circumstanțele cauzei, ca Guvernul să se pronunțe în declarația unilaterală asupra soartei acestei reclamații. Or, nu a fost cazul.

În al doilea rând, Curtea observă că Guvernul este reticent, privind prejudiciul material, la plata dobânzilor de întârziere asociate pierderii salarului reclamantului. Conform opiniei Curții, din momentul în care Guvernul este gata să returneze reclamantului pierderea salarului menționată, ar fi logic să se considere că interesatul a suferit de asemenea prejudiciu material din faptul că nu a putut folosi această sumă de bani pe o perioadă lungă de timp (a se vedea Roșca c. Moldova, nr. 6267/02, §§ 36 și 37, 22 martie 2005). Prin urmare, Curtea consideră că trebuia să includă dobânzile de întârziere în calculul prejudiciului material.

Elementele de mai sus sunt suficiente pentru Curte pentru a îndoibi faptul că concesiile Guvernului și angajamentele pe care este gata să le asume sunt în măsură să pună capăt încălcării și să șteargă consecințele acesteia, în măsura în care este posibil, pentru a restabili situația anterioară. Prin urmare, consideră că respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și Protocoalele sale necesită ca ea să continue examinarea cererii (a se vedea, contrario, Akman c. Turcia (ștergere), nr. 37453/97, §§ 23 și 24, CEDO 2001-VI).

Prin urmare, Curtea respinge cererea Guvernului privind ștergerea cererii din rol în temeiul art. 37 § 1 c) din Convenție și va continua în consecință examinarea admisibilității și fondului cauzei. B. Privind admisibilitatea

Curtea constată că această parte a cererii nu este evident netemeinică în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea observă de asemenea că nu se confruntă cu alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. C. Privind fondul

Reclamantul se plânge, sub ungiul articolelor menționate mai sus, de admiterea, de către Curtea Supremă de Justiție la 5 mai 2004, a cererii de revizuire a părții adverse și de anularea concomitentă a hotărârii definitive pronunțate în favorul lui. Reclamantul susține că cererea de revizuire a fost folosită în cauza sa ca o apel deghizat. Expune că, de la bun început al procesului, partea adversă avea cunoștință de documentele pe care le-a bazat cererea sa de revizuire și susține că aceasta putea să le prezinte bine mai devreme judecătorului de fond.

Guvernul se opune acestei teze. Afirmă că revizuirea deciziei definitive a Curții Supreme de Justiție din 18 februarie 2004 a fost justificată de probele noi prezentate de partea adversă (a se vedea §15 de mai sus). Susține că aceste probe nu au putut fi prezentate instanțelor interne la o etapă anterioară a procedurii.

Curtea amintește că respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității relațiilor juridice necesită ca nicio parte să nu fie abilitată să solicite supravegherea unei decizii definitive și irevocabile doar cu scopul de a obține un reexamen al cauzei și o nouă decizie cu privire la aceasta. În special, supravegherea nu trebuie să devină o apel deghizat și pur și simplu existența a două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. De la acest principiu se poate deroga doar atunci când rațiuni substanțiale și imperioase o cer (Riabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

Cât privește cazul de față, Curtea observă că reclamantul avea o decizie definitivă – hotărârea curții de apel din Chișinău din 21 octombrie 2003 confirmată de Curtea Supremă la 18 februarie 2004 – prin care trebuia reintegrat la postul pe care îl ocupase anterior și să perceapă salarul pentru perioada de absență forțată. Curtea constată că această decizie a creat de asemenea în sarcina reclamantului un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea observă că Curtea Supremă de Justiție a anulat deciziile definitive precitate pe motiv că contractul din 5 februarie 2003 constituia o dovadă nouă (a se vedea §16 de mai sus). Totodată, Curtea constată că tribunalul Centru fusese informat de existența acestui contract la momentul dezbaterilor pe fond (a se vedea §10 de mai sus). Curtea nu poate deci afirma că contractul în cauză era o adevărată dovadă nouă care nu ar fi putut fi examinată mai devreme de instanțele judecătorești. Curtea observă că contractul a fost semnat de partea adversă însăși și nimic nu indică în dosar că aceasta fusese împiedicată să-l prezinte instanțelor interne la momentul dezbaterilor inițiale pe fond. În plus, nicio referință la această dovadă nu a fost făcută în decizia din 12 mai 2004 care a urmat redeschiderii procesului (a se vedea §17 de mai sus).

Curtea observă că a tratat în repetate rânduri cauze care ridicau probleme similare cu cea a cauzei de față și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea Popov c. Moldova (nr. 2), nr. 19960/04, §§ 52-58, 6 decembrie 2005; Oferta Plus SRL c. Moldova, nr. 14385/04, §§ 104-107 și 112-115, 19 decembrie 2006; Eugenia și Doina Duca c. Moldova, nr. 75/07, §§ 35-45, 3 martie 2009; Melnic c. Moldova, nr. 6923/03, §§ 38-44, 14 noiembrie 2006; Istrate c. Moldova, nr. 53773/00, §§ 46-61, 13 iunie 2006).

La lumina împrejurărilor cauzei și argumentelor avansate de părți, Curtea nu vede motiv să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în cazul de față procedura de revizuire a fost folosită de Curtea Supremă de Justiție într-o manieră incompatibilă cu principiul securității relațiilor juridice.

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării hotărârii definitive din 18 februarie 2003.

Având în vedere ansamblul elementelor din posesia sa, și în măsura în care este competentă să cunoască reclamațiile formulate, Curtea nu constată printre reclamațiile ridicate mai sus nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Se urmează că această parte a cererii este evident netemeinică și trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul cere 9 863 EUR pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit. Această sumă include mai întâi salarul pentru cei cinci luni în care s-a găsit în șomaj în urma concedierii sale în temeiul hotărârii din 12 mai 2004 (§17 de mai sus). Reclamantul estimează că pierderea salarului reprezintă 5 110,75 MDL (aproximativ 315 EUR). Adaugă la această sumă dobânzile de întârziere calculate, prin analogie, conform dispoziții codului muncii al Republicii Moldova privind întârzierea plății salariilor.

Guvernul nu este de acord cu suma cerută. Recunoaște că reclamantul a suferit prejudiciu material și consideră că plata salarului pentru lunile în care nu a putut lucra este o compensație dreaptă a daunelor suferite. În schimb, Guvernul respinge argumentul reclamantului privind plata dobânzilor de întârziere. Consideră că dispoziții codului muncii invocate de reclamant sunt inaplicabile în cazul de față deoarece nu se vorba despre o întârziere propriu-zisă în plata salarului.

Curtea reiterează că o hotărâre constând o încălcare entraînă pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia, în măsura în care este posibil, pentru a restabili situația anterioară (Ex-rege al Greciei și alții c. Grecia [MC] (satisfacție echitabilă), nr. 25701/94, § 72, 28 noiembrie 2002). În prezenta cauză, reparația ar trebui să aibă ca scop punerea reclamantului în poziția în care s-ar fi găsit dacă încălcarea nu ar fi avut loc, adică înainte de anularea hotărârii din 18 februarie 2004.

Curtea consideră că reclamantul a trebuit să sufere prejudiciu material din cauza imposibilității de a percepe salarul datorat conform hotărârii din 18 februarie 2004. Dat fiind că reclamantul cere doar plata salarului pentru perioada în care nu a putut lucra și furnizează documente dovedind lipsa de remunerare în această perioadă (iunie-octombrie 2004), Curtea îi alocă suma de 315 EUR pentru pierderea salarului. Cu privire la aceasta, Curtea observă că Guvernul nu contesta suma ce servea drept bază pentru calculul salarului.

Curtea consideră că reclamantul a trebuit să sufere de asemenea prejudiciu material din cauza imposibilității de a folosi până în prezent salarul din care a fost pe nedrept lipsit (a se vedea Roșca c. Moldova, nr. 6267/02, §§ 36 și 37, 22 martie 2005). Curtea consideră prin urmare că este necesar să se compenseze pierderea de valoare a salarului calculând dobânzi de întârziere. Privind calculul acestora, Curtea observă că reclamantul insistă asupra aplicării, prin analogie, a dispoziții codului muncii care-i sunt deosebit de avantajoase. Guvernul, la rândul său, contestă aplicabilitatea acestor dispoziții. Curtea amintește că nu-i revine să interpreteze legile interne ale unei Părți Contractante, mai ales că, așa cum în cazul de față, există controverse între părți asupra acestui subiect și nici una dintre ele nu corborează teza sa cu exemple de jurisprudență internă concordantă (a se vedea, de exemplu, Matache și alții c. România, nr. 38113/02, § 24, 19 octombrie 2006; Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII). Aceasta fiind, Curtea alocă, în echitate, 465 EUR pentru dobânzi de întârziere.

În lumina celor de mai sus, Curtea alocă reclamantului suma globală de 780 EUR pentru prejudiciul material suferit. B. Prejudiciu moral

Reclamantul solicită 10 000 EUR pentru prejudiciu moral. Guvernul consideră această sumă exagerată și estimează că suma de 2 000 EUR este în măsură să repare prejudiciul moral cauzat.

Curtea consideră că reclamantul a trebuit neapărat să sufere prejudiciu moral – mai ales din cauza anulării deciziei definitive care ordona reintegrarea lui la post – și că constatările de încălcare a Convenției nu constituie o reparație suficientă în acest privință. Observă de asemenea că în urma anulării menționată, reclamantul a fost concediat și, pentru câteva luni, a fost lipsit de sursa principală a veniturilor sale. Totodată, Curtea judecă exagerată suma cerută de reclamant. Pronunțând în echitate, Curtea alocă reclamantului 2 000 EUR pentru prejudiciu moral. C. Taxe și cheltuieli

Reclamantul cere în sfârșit 910 EUR pentru taxele și cheltuielile suportate în fața Curții.

Guvernul consideră această sumă exagerată.

Având în vedere documentele din posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 910 EUR pentru taxele și cheltuielile pentru procedura în fața ei și o alocă reclamantului. D. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să calculeze rata dobânzilor de întârziere pe baza ratei dobânzii pentru facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Respinge cererea Guvernului privind ștergerea cererii din rol; 2. Declară cererea admisibilă privind reclamațiile bazate pe art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării hotărârii definitive pronunțate în favoarea reclamantului; 3. Declară cererea inadmisibilă pentru rest; 4. Constată că a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1; 5. Statuează: a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, convertite în lei moldoveni la cursul aplicabil la data plății: i) 780 EUR (șapte sute optzeci de euro) pentru prejudiciu material; ii) 2 000 EUR (doi mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu moral; iii) 910 EUR (nouă sute zece euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit de reclamant, pentru taxe și cheltuieli; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobânzi simple la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei procente; 6. Respinge cererea privind satisfacția echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 noiembrie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Marialena Tsirli Egbert Myjer Grefierul adjunct Președintele

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 35251/04) dirigée contre la République de Moldova et dont un ressortissant de cet Etat, M. Petru Cojocaru (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 août 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e F. Nagacevschi, avocat à Chișinău. Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. V. Grosu.

Le 23 juin 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’ancien article 29 § 3, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.

Le requérant et le Gouvernement ont présenté chacun des observations sur la recevabilité et le fond de l’affaire.

Le 15 septembre 2011, la Cour informa le Gouvernement du fait que l’affaire faisait partie d’une jurisprudence bien établie de la Cour et la requête fut attribuée à un comité de trois juges. EN FAIT I.

En 1999, le requérant fut embauché par un établissement médical public (« la policlinique »). 8 . Le 5 février 2003, le directeur de la policlinique signa un contrat d’accréditation avec le Conseil national d’évaluation et d’accréditation en santé (« le Conseil »). Aux termes de ce contrat, le Conseil devait effectuer une visite d’évaluation de la policlinique. En vue de préparer la policlinique pour la visite en question et compte tenu du volume accru de travail que cela avait impliqué, l’administration modifia les horaires de travail du requérant. Estimant que les nouveaux horaires contrevenaient aux dispositions légales, le requérant continua à travailler selon ses anciens horaires.

Le 23 avril 2003, l’administration de la policlinique licencia le requérant au motif d’absence injustifiée et de non-observation systématique des obligations de service. 10 . Le 29 avril 2003, le requérant engagea une action contre son ex-employeur tendant à obtenir sa réintégration au poste. Pendant le procès, le ministère de la Santé envoya une lettre au tribunal de Centru l’informant, entre autres, de la signature du contrat du 5 février 2003 (voir paragraphe 8 ci-dessus).

Par jugement du 11 juin 2003, le tribunal de Centru rejeta l’action comme étant mal fondée. Le 15 juin 2003, le requérant interjeta appel.

Par arrêt du 21 octobre 2003, la cour d’appel de Chișinău accueillit l’appel et infirma le jugement de l’instance inférieure. La cour d’appel ordonna à la policlinique de réintégrer le requérant à son ancien poste et de lui payer le salaire dû à partir du 23 avril 2003.

La policlinique forma un pourvoi en cassation contre l’arrêt du 21 octobre 2003.

Par une décision sur la recevabilité du 18 février 2004, la Cour suprême de justice rejeta le pourvoi comme étant manifestement mal fondé. 15 . Le 22 mars 2004, la policlinique introduisit devant la Cour suprême de justice une demande en révision tendant à la réouverture du procès en cassation. Elle fonda principalement sa demande sur le contrat du 5 février 2003, considérant ce document comme une preuve supplémentaire qui avait une incidence directe sur l’issue de l’affaire et qui n’avait pas pu être présentée plus tôt aux tribunaux. La policlinique fit valoir que le contrat en question prouvait qu’elle disposait de délais très courts afin de se préparer pour la visite d’évaluation du Conseil, ce qui avait justifié la modification des horaires de travail du requérant. 16 . Par jugement du 5 mai 2004, la Cour suprême de justice accueillit la demande en révision de la policlinique, annula sa propre décision du 18 février 2004 et rouvrit le procès en cassation. Elle nota d’une manière concise que le contrat du 5 février 2003 avait servi de base pour modifier les horaires de travail du requérant et que cela était une preuve nouvelle qui n’avait pas pu être antérieurement fournie aux tribunaux. Elle ne donna pas de détails. 17 . Le 12 mai 2004, la Cour suprême de justice rendit une décision définitive en vertu de laquelle le second pourvoi en cassation de la policlinique fut accueilli. Elle infirma l’arrêt de la cour d’appel de Chișinău du 21 octobre 2003 et confirma le jugement du tribunal de Centru du 11 juin 2003 par lequel l’action du requérant avait été rejetée. Dans sa décision du 12 mai 2004, la Cour suprême ne fit aucune référence au contrat du 5 février 2003. II.

Le requérant soutient que la remise en cause de la décision définitive de la Cour suprême de justice du 18 février 2004 rendue en sa faveur a porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques. Il allègue de ce fait une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1. Les passages pertinents des dispositions invoquées sont ainsi libellés : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens (...) » A. Sur la demande du Gouvernement de rayer la requête en application de l’article 37 de la Convention 20 . Les 10 septembre 2007 et 12 mars 2008, le Gouvernement a informé la Cour qu’il envisageait de formuler une déclaration unilatérale afin de résoudre les questions soulevées par la requête. Aux termes de cette déclaration, le Gouvernement était prêt à reconnaître que l’admission par la Cour suprême de justice de la demande en révision du procès avait constitué une violation de l’article 6 § 1 de la Convention dans le chef du requérant. Le Gouvernement proposa de verser à l’intéressé 4 088,6 lei moldaves (MDL) (environ 250 euros (EUR)) au titre de préjudice matériel subi en raison de quatre mois de perte de salaire. Il offrit également 2 000 EUR au titre de préjudice moral et indiqua avoir calculé cette compensation en se basant sur les critères établis par l’arrêt Roșca c. Moldova (n o 6267/02, 22 mars 2005). Enfin, le Gouvernement se déclara prêt à allouer au requérant 350 EUR au titre de frais et dépens. Il invita en outre la Cour à rayer la requête du rôle en application de l’article 37 de la Convention.

Le requérant désapprouva les montants proposés par le Gouvernement et récusa sa déclaration. Concernant le dommage matériel, le requérant affirma qu’il était resté cinq mois sans travail, alors que le Gouvernement ne proposât de compenser que quatre mois de perte de salaire. Le requérant considéra au surplus qu’il s’agissait en l’espèce d’un retard dans le paiement de son salaire et argua qu’il devait également toucher des intérêts moratoires calculés selon les dispositions du code de travail de la République de Moldova.

La Cour renvoi d’emblée aux principes dégagés par sa jurisprudence concernant l’examen des déclarations unilatérales (voir, par exemple, Melnic c. Moldova , n o 6923/03, §§ 20-31, 14 novembre 2006 ; Decev c. Moldova (n o 2) , n o 7365/05, §§ 14-20, 24 février 2009). Elle rappelle notamment que ce seront les circonstances particulières de la cause qui permettront de déterminer si la déclaration unilatérale offre une base suffisante pour que la Cour conclue que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de l’affaire (article 37 § 1 in fine ) ( Tahsin Acar c. Turquie (question préliminaire) [GC], n o 26307/95, § 75, CEDH 2003 ‑ VI).

La Cour rappelle en outre qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Ex-roi de Grèce et autres c. Grèce [GC] (satisfaction équitable), n o 25701/94, § 72, 28 novembre 2002). La Cour a décidé que la même approche devait être suivie lorsqu’un Gouvernement cherche à obtenir la radiation du rôle d’une requête par le biais d’une déclaration unilatérale ( Decev c. Moldova (n o 2) , n o 7365/05, § 18, 24 février 2009).

Quant au point de savoir s’il serait opportun de rayer du rôle la présente requête sur la base de la déclaration unilatérale du Gouvernement, la Cour relève observe, premièrement, que le Gouvernement ne fait aucune référence, dans sa déclaration unilatérale, à la violation alléguée de l’article 1 du Protocole n o 1. La Cour note que le grief tiré de cet article a été communiqué au Gouvernement à la suite d’un examen préalable du cas présent et que le Gouvernement, dans ses observations sur la recevabilité et le fond de l’affaire, avait réfuté la thèse de la violation de l’article 1 du Protocole n o 1. De l’avis de la Cour, il s’imposait, dans les circonstances de l’espèce, que le Gouvernement se prononçât dans sa déclaration unilatérale sur le sort de ce grief. Or, ce ne fut pas le cas.

Deuxièmement, la Cour relève que le Gouvernement est réticent, s’agissant du dommage matériel, au paiement des intérêts moratoires associés à la perte de salaire du requérant. Aux yeux de la Cour, à partir du moment où le Gouvernement est prêt à rembourser au requérant ladite perte, il serait logique de considérer que l’intéressé a également subi un dommage matériel en raison du fait qu’il n’a pas pu utiliser cette somme d’argent pendant une période prolongée de temps (voir Roșca c. Moldova , n o 6267/02, §§ 36 et 37, 22 mars 2005). Partant, la Cour considère qu’il y avait lieu, en l’espèce, d’inclure les intérêts moratoires dans le calcul du dommage matériel.

Les éléments qui précèdent suffisent à la Cour pour douter du fait que les concessions du Gouvernement et les engagements qu’il est prêt à assumer soient en mesure de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci. Elle estime donc que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles exige qu’elle poursuive l’examen de la requête (voir, à contrario , Akman c. Turquie (radiation), n o 37453/97, §§ 23 et 24, CEDH 2001 ‑ VI).

Partant, la Cour rejette la demande du Gouvernement tendant à la radiation de la requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 c) de la Convention et va en conséquence poursuivre l’examen de la recevabilité et du fond de l’affaire. B. Sur la recevabilité

La Cour constate que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. C. Sur le fond 29 . Le requérant se plaint, sous l’angle des articles susmentionnés, de l’admission, par la Cour suprême de justice le 5 mai 2004, de la demande en révision de la partie adverse et de l’annulation parallèle de l’arrêt définitif rendu en sa faveur. Le requérant allègue que la demande en révision a été utilisée dans son affaire comme un appel déguisé. Il expose que, dès le début du procès, la partie adverse avait connaissance des documents sur lesquels elle a fondé sa demande en révision et argue que celle-ci pouvait les présenter bien auparavant au juge de fond.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il affirme que la révision de la décision définitive de la Cour suprême de justice du 18 février 2004 a été justifiée par les nouvelles preuves apportées par la partie adverse (voir paragraphe 15 ci-dessus). Il fait valoir que ces preuves n’ont pas pu être présentées aux tribunaux internes à un stade antérieur de la procédure.

La Cour rappelle que le respect du droit à un procès équitable et du principe de la sécurité des rapports juridiques requiert qu’aucune partie ne soit habilitée à solliciter la supervision d’une décision définitive et exécutoire à la seule fin d’obtenir un réexamen de l’affaire et une nouvelle décision à son sujet. En particulier, la supervision ne doit pas devenir un appel déguisé et le simple fait qu’il puisse exister deux points de vue sur le sujet n’est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l’exigent ( Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX).

Pour ce qui est du cas d’espèce, la Cour note que le requérant disposait d’une décision définitive – l’arrêt de la cour d’appel de Chișinău du 21 octobre 2003 confirmé par la Cour suprême le 18 février 2004 – en vertu de laquelle il devait être réintégré au poste qu’il occupait auparavant et toucher le salaire pour la période d’absence forcée. La Cour relève que cette décision a fait naître également dans le chef du requérant un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1.

La Cour remarque que la Cour suprême de justice a annulé les décisions définitives précitées au motif que le contrat du 5 février 2003 constituait une nouvelle preuve (voir paragraphe 16 ci-dessus). En même temps, la Cour constate que le tribunal de Centru avait été informé de l’existence de ce contrat au moment des débats sur le fond (voir paragraphe 10 ci-dessus). La Cour ne saurait donc affirmer que le contrat en question était un véritable nouvel élément de preuve qui n’aurait pas pu être examiné plus tôt par les tribunaux. La Cour observe que le contrat a été signé par la partie adverse elle-même et rien n’indique dans le dossier que celle-ci avait été empêchée de le présenter aux tribunaux internes au moment des premiers débats sur le fond. De surcroit, nulle référence à cet élément de preuve n’a été faite dans la décision du 12 mai 2004 qui a suivi la réouverture du procès (voir paragraphe 17 ci-dessus).

La Cour relève qu’elle a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir Popov c. Moldova (n o 2) , n o 19960/04, §§ 52-58, 6 décembre 2005 ; Oferta Plus SRL c. Moldova , n o 14385/04, §§ 104-107 et 112-115, 19 décembre 2006 ; Eugenia et Doina Duca c. Moldova , n o 75/07, §§ 35-45, 3 mars 2009 ; Melnic c. Moldova , n o 6923/03, §§ 38-44., 14 novembre 2006 ; Istrate c. Moldova , n o 53773/00, §§ 46-61, 13 juin 2006). 35 . A la lumière des circonstances de l’espèce et des arguments avancés par les parties, la Cour ne voit aucune raison d’arriver à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la procédure de révision a été utilisée par la Cour suprême de justice d’une manière incompatible avec le principe de la sécurité des rapports juridiques. 36 . Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison de l’annulation de l’arrêt définitif du 18 février 2003.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève parmi les griefs soulevés ci-dessus aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 9 863 EUR au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi. Cette somme comprend d’abord le salaire pour les cinq mois pendant lesquels il se trouva au chômage à la suite de son licenciement en vertu de l’arrêt du 12 mai 2004 (paragraphe 17 ci-dessus). Le requérant estime que la perte de salaire représente 5 110,75 MDL (environ 315 EUR). Il ajoute à ce montant les intérêts moratoires calculés, par analogie, selon les dispositions du code de travail de la République de Moldova relatives au retard de paiement de salaires.

Le Gouvernement n’est pas d’accord avec la somme réclamée. Il concède que le requérant a subi un préjudice matériel et considère que le paiement du salaire pour les mois pendant lesquels il n’a pas pu travailler est une compensation juste du dommage subi. En revanche, le Gouvernement récuse l’argument du requérant concernant le paiement des intérêts moratoires. Il considère que les dispositions du code de travail invoquées par le requérant sont inapplicables en l’espèce car il ne s’agit pas d’un retard proprement dit dans le paiement de salaire.

La Cour réitère qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Ex-roi de Grèce et autres c. Grèce [GC] (satisfaction équitable), n o 25701/94, § 72, 28 novembre 2002). Dans la présente affaire, la réparation devrait avoir comme but de mettre le requérant dans la position dans laquelle il se serait trouvé si la violation n’avait pas eu lieu, c’est-à-dire avant l’annulation de l’arrêt du 18 février 2004.

La Cour considère que le requérant a dû subir un préjudice matériel en raison de l’impossibilité de toucher le salaire redevable en vertu de l’arrêt du 18 février 2004. Etant donné que le requérant ne réclame que le paiement de salaire pour la période pendant laquelle il n’a pas pu travailler et qu’il fournit des documents prouvant l’absence de rémunération pendant cette période (juin-octobre 2004), la Cour lui alloue la somme de 315 EUR au titre de perte de salaire. A ce sujet, la Cour note que le Gouvernement ne conteste pas le montant servant de base pour le calcul de salaire.

La Cour estime que le requérant a dû également subir un dommage matériel à cause de l’impossibilité d’utiliser jusqu’à présent le salaire dont il a été indûment privé (voir Roșca c. Moldova , n o 6267/02, §§ 36 et 37, 22 mars 2005). La Cour considère donc qu’il y a lieu de compenser la perte de valeur du salaire en calculant des intérêts moratoires. Concernant le calcul de ces derniers, la Cour note que le requérant insiste sur l’application, par analogie, des dispositions du code de travail qui lui sont particulièrement avantageuses. Le Gouvernement, quant à lui, conteste l’applicabilité de ces dispositions. La Cour rappelle qu’il ne lui incombe pas d’interpréter les lois internes d’un Etat contractant, surtout que, comme dans le cas d’espèce, il y a controverse entre les parties à ce sujet et qu’aucune d’entre elles ne corrobore sa thèse par des exemples de jurisprudence interne concordante (voir, par exemple, Matache et autres c. Roumanie , n o 38113/02, § 24, 19 octobre 2006 ; Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , 19 décembre 1997, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII). Cela étant, la Cour alloue, en équité, 465 EUR au titre d’intérêts moratoires.

Au vu de ce qui précède, la Cour accorde au requérant la somme globale de 780 EUR pour le dommage matériel subi. B. Dommage moral

Le requérant sollicite 10 000 EUR au titre de dommage moral. Le Gouvernement considère ce montant exagéré et estime que la somme de 2 000 EUR est à même à réparer le préjudice moral causé.

La Cour considère que le requérant a forcément subi un dommage moral – notamment à cause de l’annulation de la décision définitive ordonnant sa réintégration au poste – et que les constats de violation de la Convention ne constituent pas une réparation suffisante à cet égard. Elle note également qu’à la suite de ladite annulation, le requérant fut licencié et, pendant quelques mois, il fut privé de sa principale source de revenus. En même temps, la Cour juge excessif le montant réclamé par le requérant. Statuant en équité, la Cour alloue au requérant 2 000 EUR au titre de dommage moral. C. Frais et dépens

Le requérant demande enfin 910 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement trouve ce montant exagéré.

Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 910 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant elle et l’accorde au requérant. D. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette la demande du Gouvernement tendant à la radiation de la requête du rôle ; 2. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison de l’annulation de l’arrêt définitif rendu en faveur du requérant ; 3. Déclare la requête irrecevable pour le surplus ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 5. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir en lei moldaves au taux applicable à la date du règlement : i) 780 EUR (sept cent quatre-vingt euros) pour dommage matériel ; ii) 2 000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; iii) 910 EUR (neuf cent dix euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 novembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Marialena Tsirli Egbert Myjer Greffière adjointe Président