SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CRISTINA BOICENCO c. MOLDOVA (solicitarea nr. 25688/09) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 septembrie 2011 DEFINIF 27/12/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Cristina Boicenco c. Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 septembrie 2011, Rend la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată judiciară La originea cauzei se găsește o cerere (n 25688/09) îndreptată împotriva Republicii Moldova și al cărei resortisant al acestui stat, Cristina Boicenco ( La 25 mai 2009, Curtea a decis să comunice cauza guvernului pârât. Astfel cum permite art. 29 alineatul (1) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA luat în considerare, reclamanta s-a născut în 1985 și își are reședința în Vulcanești. La 31 mai 2004, recurenta a fost angajată într-un restaurant. Suspectată că a comis un furt în restaurant, a fost arestată la 1 iunie 2004 și pusă în detenție provizorie pe baza unei hotărâri a unui investigator. Poliția nu a dispus un proces-verbal de arestare. De asemenea, reclamanta nu a fost adusă în fața unui judecător. Niciun avocat nu a fost dat în judecată pentru apărarea sa. La 2 iunie 2004, recurenta a semnat o mărturisire pentru faptele reproșate. 10. La 11 iunie 2004, reclamanta a fost eliberată. 11. La 5 iulie 2004, aceasta a fost acuzată. În aceeași zi, Parchetul i-a dat o ordonanță prin care i-a interzis să părăsească teritoriul național. 12. La 16 februarie 2005, Tribunalul din Buiucani a numit reclamanta. La 11 iunie 2004, a fost reținută ilegal la sediul secției de poliție din Buiucani din Chișinău, precum și la sediul de detenție provizorie al secției de poliție din Chișinău 13. De asemenea, Tribunalul a concluzionat că detenția poliției nu a fost supusă unui proces-verbal de arestare și că deținerea reclamantei nu a fost autorizată în mod corespunzător de instanța judecătorească. Prin hotărârea din 5 aprilie 2005, tribunalul de apel din Chișinău a respins recursul. La aceeași dată, aceasta a pronunțat o decizie interlocutoare, în care a constatat în mod expres încălcarea articolului 5 din Convenție cu privire la reclamantă. 15. Parchetul nu s-a ocupat împotriva hotărârii Tribunalului de apel, care a devenit definitivă. La 9 iunie 2006, recurenta sesizează Tribunalul din Vulcainesti cu privire la o acțiune îndreptată împotriva Ministerului Finanțelor în vederea reparării prejudiciului moral și material pe care l-a suferit. La 12 220 lei moldovenești (MDL) (733 EUR) pentru prejudiciul material și 100 000 MDL (5 973 EUR) pentru prejudiciul moral. 17. La 26 octombrie 2006, Tribunalul din Vulcanești a primit parțial acțiunea recurentei privind compensarea prejudiciului material. Judecătorii de fond au dispus Ministerului Finanțelor să plătească reclamantei 6 645 MDL (404 EUR) în acest sens 18. La 27 octombrie 2006, Tribunalul din Vulcanești a primit parțial acțiunea recurentei privind compensarea prejudiciului moral, care a ordonat Ministerului Finanțelor să îi plătească 8 000 MDL (478 EUR) în acest sens. 19. 13 mai 2007, Tribunalul de Primă Instanță al Comrat a primit parțial cererea formulată de reclamantă, în măsura în care aceasta solicita rambursarea cheltuielilor de judecată. Aceasta a ordonat Ministerului Finanțelor să îi plătească 1 124 MDL (68 EUR) pentru cheltuielile de judecată și 300 MDL (18 EUR) pentru cheltuielile de reprezentare. 20. La 29 octombrie 2008, Curtea Supremă de Justiție a respins recursurile părților, confirmând astfel deciziile instanțelor inferioare. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 22. Dispozițiile relevante de drept intern au fost identificate de Curte în cauza Ganea c. Moldova 2474/06, § 13, 17 mai 2011). În conformitate cu art. 1405 din Codul civil al Republicii Moldova din 6 iunie 2002, statul are obligația de a repara integral, printre altele, prejudiciul cauzat persoanelor fizice printr-o detenție temporară ilegală. În conformitate cu art. 1422 din același cod, prejudiciul moral trebuie reparat independent de existența și valoarea prejudiciului material. În cele din urmă, art. 1423 obligă instanțele să stabilească montanul alocat pentru daune morale ținând cont de caracterul și gravitatea suferințelor fizice și psihice ale victimei și de măsura în care compensația acordată poate constitui o satisfacție pentru persoana respectivă. În acest sens, recurenta se plânge de caracterul ilegal al plasării sale în detenție, precum și de caracterul inadecvat și insuficient al despăgubirii acordate de instanțele interne și invocă articolele 6 și 13 din convenție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 24. Stăpânirea calificării juridice a faptelor cauzei și în lumina jurisprudenței sale (Ganea c. Moldova) , menționat anterior), Curtea consideră că este necesar să se analizeze aceste obiecții numai din punctul de vedere al art. 5 alin. (1) și (5) din Convenție, conform căruia orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale: (...) Orice persoană care a fost arestată sau reținută în condiții care contravin dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. Guvernul consideră că compensația acordată de instanțele interne corespunde sumelor alocate în general de instanțele interne în cazuri similare și că recurenta nu poate pretinde că are calitatea de victimă a presupuselor încălcări. 26. În opinia recurentei, valoarea compensației acordate de instanțele interne pentru detenia sa ilegală nu este de natură să o priveze de calitatea sa de victimă. 27. Curtea amintește că este în primul rând a autorităților naționale că este de competența de a remedia o presupusă încălcare a Convenției. 28. Curtea reafirmă, de asemenea, că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să-i retragă calitatea de victimă, decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Ganea c. Moldova, citată anterior, cu trimiterile la aceasta). 29. Din cele de mai sus rezultă că este de competența Curții să verifice, pe de o parte, dacă autoritățile, cel puțin în esență, au recunoscut o încălcare a unui drept protejat de convenție și, pe de altă parte, dacă redresarea poate fi considerată adecvată și suficientă (a se vedea în special Normann c. Danemarca (dec.), nr 44704/98, 14 iunie 2001 Jensen și Rasmussen c. Danemarca (cc.), nr. 52620/99, 20 martie 2003; și Nardone c. Italia (dec.), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004; Comisia reamintește în sfârșit că statutul de victimă a unui solicitant poate depinde de cuantumul despăgubirii care i-a fost acordată la nivel național pentru situația de care se plânge în fața Curții (Normann Jensen și Rasmussen, deciziile menționate anterior). 30. În speță, în primul rând, Curtea constată că existența unei constatări de încălcare de către autoritățile naționale nu constituie o controversă în sensul că rezultă din hotărârea definitivă a Tribunalului de Primă Instanță din Chișinău din 6 mai 2005 că aceasta a recunoscut în mod expres caracterul ilegal al detenției recurentei. 31. În ceea ce privește a doua condiție, și anume o redresare adecvată și suficientă, în special compensarea prejudiciului moral și material cauzat, Curtea constată că Tribunalul din Vulcenești a alocat recurentei o sumă globală de 14 645 MDL (aproximativ 882 EUR). Astfel, instanțele civile au alocat o compensație pentru detenție și urmărire penală ilegală. 32. Curtea reafirmă că nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept săvârșite de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție. Respectarea convenției antrenează o obligație pentru statele contractante de a remedia prejudiciul cauzat de încălcare. Dacă natura încălcării permite restitutio in integrum În cazul în care, pe de altă parte, dreptul intern nu permite sau nu permite pe deplin eliminarea consecințelor încălcării, art. 41 din Convenție împuternicește Curtea să acorde, dacă este cazul, părții vătămate satisfacția pe care o consideră adecvată (a se vedea Ganea menționat anterior, § 22. 33. Curtea constată că, în speță, recurenta a primit o anumită compensație din partea instanțelor naționale, care aplicaseră dispozițiile relevante ale codului civil. Curtea trebuie să stabilească dacă această compensare este conformă cu principiile relevante dezvoltate în jurisprudența sa privind art. 41, și anume, dacă această compensare este echitabilă și dacă permite eliminarea consecințelor încălcării constatate. Pentru a evalua cuantumul despăgubirii acordate recurentei în speță, Curtea examinează, pe baza elementelor de care dispune, acest fapt pe care l-ar fi acordat în aceeași situație, în conformitate cu art. 41. Or, în opinia Curții, există, printre altele, o disproporție vădit rezonabilă între suma plătită pentru prejudiciul moral de către Curtea Supremă de Justiție (478 EUR) și sumele acordate în general de Curte în acest titlu în cauze similare (Hyde Park și alții c. Moldova, n 18491/07, § 70, 7 aprilie 2009 Leva c. Moldova, nr. 12444/05 79, 15 decembrie 2009; și Ganea § 35. În aceste împrejurări, Curtea nu poate admite că recurenta a primit o despăgubire adecvată și suficientă pentru prejudiciul suferit ca urmare a încălcării articolului 5 alineatul (1). 34. În lumina celor menționate anterior, Curtea consideră că recurenta poate încă să fie victima unei încălcări a articolului 5 din Convenție. Prin urmare, Curtea respinge excepia invocată de guvern în această privință. Curtea constată, de asemenea, că rejudecarea nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenie. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Pe fond Pe perioada de detenie care trebuie luată în considerare 35. Guvernul consideră că prezentul motiv trebuie analizat pentru perioada cuprinsă între 1 și 11 iunie 2010. Acesta consideră că reclamanta ar fi fost deținută timp de 11 zile. 36. Recurenta combate această teză. Ea susține că a fost victima unei detenții arbitrare de 20 de zile. 37. Curtea constată că, în hotărârea sa din 16 februarie 2005, Tribunalul din Buiucani a constatat că a fost reținută în mod neregulamentar din 1 februarie 2005. La 11 iunie 2004 (a se vedea punctul 12 de mai sus). Prin urmare, și în lipsa oricărei alte dovezi de detenție în afara perioadei menționate mai sus, Curtea este de acord cu argumentul guvernului potrivit căruia reclamantul a fost deținut timp de 11 zile. Aprecierea Curții 38. Curtea amintește că dreptul la despăgubiri, în sensul articolului 5 alineatul (5) din convenție, presupune constatarea prealabilă, de către instanțele interne sau de către aceasta însăși, a încălcării unuia dintre alineatele (1) - (4) ale acestui articol (a se vedea, printre multe altele, N.C. Italia [GC], n 24952/94, § 49, CEDH 2002 X și Georgiev c. Bulgaria, n 47823/99, § 107, 15 decembrie 2005). 39. În opinia Curții, nu este controversat că încălcarea dreptului recurentei la libertate și securitate, garantată prin art. 5 alineatul (1) din convenție, a fost recunoscută printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului de apel din Chișinău din 5 aprilie 2005 (punctul 14 de mai sus 40). Curtea amintește apoi că alineatul (5) din art. 5 este respectat atunci când se poate solicita despăgubirea șefului unei privări de libertate efectuată în condiții contrare alineatelor (1), (2), (3) sau (4) din același articol (Wassink c. Țările de Jos, 27 septembrie 1990, § 38, seria A n 185-A). 41. În speță, Curtea constată că orice persoană are posibilitatea, în temeiul articolului 1405 din Codul civil moldovean (a se vedea mai sus, § 22), să depună o cerere de despăgubire a prejudiciului cauzat de o privare de libertate neregulamentară și că recurenta a putut într-adevăr să depună o astfel de cerere. Prin urmare, ordinea juridică moldovenească a garantat recurentei, într-un grad suficient de certitudine, dreptul la despăgubiri pentru detenția provizorie suferită. Cu toate acestea, nu ainclude Curtea în abstract legislația și practica relevante, ci de a verifica dacă modul în care au afectat reclamanta a încălcat Convenția (a se vedea mutatis mutandis) Padovani c. Italia, 26 februarie 1993, § 24, seria A n 257-B). 42. Curtea ia notă de faptul că, în cadrul acestei proceduri, Curtea a luat în considerare posibilitatea pe care i-a oferit-o codul civil pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a detenției sale și că, în cadrul acestei proceduri, aceasta a obținut recunoașterea în culpă a detenției sale în temeiul dreptului intern și recunoașterea implicită a încălcării articolului 5 alineatul (1) din convenție (punctele 16-19 de mai sus). 43. Curtea constată că singura întrebare care ridică o problemă în prezenta cauză este valoarea compensației acordate recurentei de către Tribunalul din Vulcanești din cauza încarcerării ilegale, în special cea alocată pentru prejudiciul moral, și anume echivalentul a 778 EUR. Chiar dacă perioada de detenție a fost scurtă, această sumă este considerabil mai mică decât sumele acordate de Curte în cazuri similare de încălcare a art. 5 din Convenție (Hyde Park și altele) (n Leva Ganea menționate anterior). Aceasta reiterează faptul că deținerea nerecunoscută a unei persoane constituie o negare totală a garanțiilor fundamentale prevăzute în art. 5 din Convenție și o încălcare extrem de gravă a acestei dispoziții. A nu se înregistra date precum data și ora arestării, locul de detenție, numele deținutului, precum și motivele deținerii și identitatea persoanei care a efectuat arestarea trebuie să fie incompatibile cu cerința de regularitate a detenției și cu obiectivul articolului 5 din convenție (kurt c. Turcia, Hotărârea din 25 mai 1998, § 125 și chakak [GC], nr. 23657/94, § 104 și 105, CEDO 1999 IV). 44. Având în vedere constatarea de mai sus, potrivit căreia recurenta nu și-a pierdut calitatea de victimă, în special din cauza despăgubirii reduse, Curtea concluzionează că încălcarea articolului 5 § 1 și 5 din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 45. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită rambursarea deficitului său de câștig pentru perioada cuprinsă între iulie 2004 și iulie 2010, în cursul căreia nu ar fi lucrat, respectiv 7 532 EUR. De asemenea, solicită suma de 8 000 EUR pentru prejudicii morale. 47. Guvernul consideră că nu există nicio legătură cauzală între prejudiciul material solicitat și presupusele încălcări ale convenției și consideră că suma solicitată pentru prejudiciul moral este excesivă în raport cu durata relativ scurtă a detenției recurentei. 48. Curtea arată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în fapt în încălcarea articolului 5 alineatul (1) și a articolului 5 din Convenție. În ceea ce privește cererea făcută pentru prejudiciul material, aceasta nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material pretins. 49. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamanta a suferit o eroare morală incontestabilă. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, îi acordă 6 000 EUR în acest sens. 635 EUR pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată. În acest scop, aceasta prezintă facturile de natură să ofere o sumă de aproximativ 50000 EUR, precum și diverse alte Ö cu o sumă totală de aproximativ 200 EUR. 51. Guvernul, indicând faptul că reclamanta nu a furnizat toate documentele solicitate în sprijinul cererii sale, solicită Curții să nu dea nicio sumă în acest sens. 52. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere documentele în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR în toate cheltuielile și acordul cu reclamanta. Interese moratoriu 53. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. DE CES, CURȚA, ÎN L 5 alin. (1) și (5) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în lei moldovenești la rata aplicabilă la data regulamentului 000 EUR (șase mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale ii. 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată decât de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 septembrie 2011, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Modulul Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE CRISTINA BOICENCO c. MOLDOVA
(Requête n
o
25688/09)
ARRÊT
27 septembre 2011
27/12/2011
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Cristina Boicenco c. Moldova,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 septembre 2011,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
25688/09) dirigée contre la République de Moldavie et dont une ressortissante de cet État, M
me
Cristina Boicenco («
la requérante
»), a saisi la Cour le 25 avril 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. V. Grosu.
3.
La requérante se plaint en substance d’une violation de son droit à la liberté et à la sûreté, garanti par l’article 5 § 1 de la Convention, ainsi que de son droit à une réparation adéquate prévu par l’article 5 § 5.
4.
Le 25 mai 2009, la Cour décida de communiquer l’affaire au gouvernement défendeur.
Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.
I.
5.
La requérante est née en 1985 et réside à Vulcănești.
A.
La mise en détention de la requérante et la procédure pénale diligentée à son encontre
6.
Le 31 mai 2004, la requérante fut engagée dans un restaurant.
7.
Soupçonnée d’avoir commis un vol dans le restaurant, elle fut arrêtée le 1
er
juin 2004 et placée en détention provisoire sur décision d’un enquêteur.
8.
Les policiers ne dressèrent pas de procès-verbal d’arrestation. La requérante ne fut pas non plus traduite devant un juge. Aucun avocat ne fut commis d’office pour sa défense.
9.
Le 2 juin 2004, la requérante signa des aveux pour les faits reprochés.
10.
Le 11 juin 2004, la requérante fut libérée.
11.
Le 5 juillet 2004, elle fut mise en accusation. Le jour même, le parquet rendit une ordonnance lui interdisant de quitter le territoire national.
12.
Le 16 février 2005, le tribunal de Buiucani acquitta la requérante. Il constata que, du 1
er
juin 2004 au 11 juin 2004, elle avait été illégalement détenue dans les locaux du commissariat de police du secteur de Buiucani à Chișinău, ainsi que dans les locaux de détention provisoire du commissariat général de Chișinău.
13.
Il releva également que les policiers n’avaient pas dressé de procès-verbal d’arrestation et que la détention de la requérante n’avait pas été dûment autorisée par le juge d’instruction. Il conclut que la détention de l’intéressée, non assistée par un avocat, avait été contraire au droit interne et que tous les actes de procédure effectués durant l’enquête étaient également entachés de nullité. Le parquet interjeta appel.
14.
Par un arrêt du 5 avril 2005, la cour d’appel de Chișinău rejeta l’appel du parquet. A la même date, elle prononça une décision interlocutoire, dans laquelle elle constata expressément la violation de l’article 5 de la Convention à l’égard de la requérante.
15.
Le parquet ne se pourvut pas contre l’arrêt de la cour d’appel, qui devint définitif.
B.
L’action en réparation introduite par la requérante
16.
Le 9 juin 2006, la requérante saisit le tribunal de Vulcănești d’une action dirigée contre le ministère des Finances en vue d’obtenir réparation du préjudice moral et matériel qu’elle estimait avoir subi. Elle réclama 12
220 lei moldaves (MDL) (733 euros (EUR)) au titre du dommage matériel et 100 000 MDL (5
973 EUR) au titre du dommage moral.
17.
Le 26 octobre 2006, le tribunal de Vulcănești accueillit partiellement l’action de la requérante concernant la compensation du préjudice matériel. Les juges de fond ordonnèrent au ministère des Finances de payer à la requérante 6
645 MDL (404 EUR) à ce titre.
18.
Le 27 octobre 2006, le tribunal de Vulcănești accueillit partiellement l’action de la requérante concernant la compensation du préjudice moral, ordonnant au ministère des Finances de lui verser 8
000 MDL (478 EUR) à ce titre.
19.
Le
13 mai 2007,
la cour d’appel de Comrat accueillit partiellement l’appel formé par la requérante, dans la mesure où elle demandait le remboursement des frais de justice. Elle ordonna au ministère des Finances de lui payer 1
124 MDL (68 EUR) au titre des frais d’expertise médico-légale et 300 MDL (18 EUR) au titre des frais de représentation.
20.
Le même jour, elle prononça une autre décision par laquelle elle rejeta les appels interjetés par les parties, dans la mesure où ils portaient sur le montant du préjudice moral.
21.
Le 29 octobre 2008, la Cour suprême de justice rejeta les pourvois des parties, confirmant ainsi les décisions des instances inférieures.
II.
22.
Les dispositions de droit interne pertinent ont été recensées par la Cour dans l’affaire
Ganea c. Moldova
(n
o
2474/06, § 13, 17 mai 2011). Selon l’article 1405 du code civil de la République de Moldova du 6
juin 2002, l’État a l’obligation de réparer intégralement, parmi d’autres, le dommage causé aux personnes physiques par un placement en détention provisoire illégal. Aux termes de l’article 1422 du même code, le dommage moral doit être réparé indépendamment de l’existence et du montant du dommage matériel. Enfin, l’article 1423 oblige les tribunaux à fixer le monta nt alloué au titre du dommage moral en prenant en considération le caractère et la gravité des souffrances physiques et psychiques de la victime, et la mesure dans laquelle la compensation accordée peut constituer une satisfaction pour l’intéressé.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 5 §§ 1 ET 5 DE LA CONVENTION
23.
La requérante se plaint du caractère illégal de son placement en détention ainsi que du caractère inadéquat et insuffisant de la réparation octroyée par les tribunaux internes. Elle invoque à cet égard les articles 6 et 13 de la Convention, ainsi que l’article 1 du Protocole n
o
1.
24.
Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause et à la lumière de sa jurisprudence (
Ganea c. Moldova
, précité), la Cour estime qu’il y a lieu à analyser ces griefs sous le seul angle de l’article 5 §§ 1 et 5 de la Convention, aux termes duquel
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales
: (...)
5.
Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.
»
A.
Sur la recevabilité
25.
Le Gouvernement estime que la compensation allouée par les tribunaux internes correspond aux montants alloués généralement par les juridictions internes dans des cas similaires et que la requérante ne saurait prétendre avoir la qualité de victime des violations alléguées.
26.
Aux yeux de la requérante, le montant de la compensation allouée par les tribunaux internes pour sa détention irrégulière n’est pas de nature à la priver de sa qualité de victime.
27.
La Cour rappelle que c’est en premier lieu aux autorités nationales qu’il appartient de redresser une violation alléguée de la Convention.
28.
La Cour réaffirme en outre qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «
victime
» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple, l’arrêt
Ganea c.
Moldova
, précité, avec les références y citées).
29.
Il découle de ce qui précède qu’il appartient à la Cour de vérifier, d’une part, s’il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d’une violation d’un droit protégé par la Convention et, d’autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant (voir, notamment,
Normann c. Danemark
(déc.), n
o
44704/98, 14 juin 2001
;
Jensen et Rasmussen c. Danemark
(déc.), n
o
52620/99, 20 mars 2003
; et
Nardone c. Italie
(déc.), n
o
34368/02, 25 novembre 2004). Elle rappelle enfin que le statut de victime d’un requérant peut dépendre du montant de l’indemnisation qui lui a été accordée au niveau national pour la situation dont il se plaint devant la Cour (
Normann
et
Jensen et Rasmussen
, décisions précitées).
30.
En l’espèce, premièrement, la Cour observe que l’existence d’un constat de violation par les autorités nationales ne prête pas à controverse puisqu’il ressort de l’arrêt définitif de la cour d’appel de Chișinău du 6 mai 2005 que celle-ci a expressément reconnu le caractère illégal de la détention de la requérante.
31.
Quant à la seconde condition, à savoir un redressement approprié et suffisant, et plus particulièrement la compensation du dommage moral et matériel causé, la Cour observe que le tribunal de Vulcănești a alloué à la requérante un montant global de 14 645 MDL (environ 882 EUR). Ainsi, les juridictions civiles ont alloué une compensation au titre de la détention et des poursuites illégales.
32.
La Cour réaffirme qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Le respect de la Convention entraîne pour les États contractants une obligation de réparer le préjudice causé par la violation. Si la nature de la violation permet une
restitutio in integrum
, il incombe à l’État défendeur de la réaliser, la Cour n’ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l’accomplir lui-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu’imparfaitement d’effacer les conséquences de la violation, l’article 41 de la Convention habilite la Cour à accorder, s’il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée (voir
Ganea
précité, § 22).
33.
La Cour observe qu’en l’espèce la requérante a reçu une certaine compensation de la part des juridictions nationales, qui avaient appliqué les dispositions pertinentes du code civil. La Cour doit établir si cette compensation est conforme aux principes pertinents développés dans sa jurisprudence sur l’article 41, à savoir, si cette compensation est équitable et si elle permet d’effacer les conséquences de la violation constatée. Pour évaluer le montant de l’indemnisation allouée à la requérante en l’espèce, la Cour examine, sur la base des éléments dont elle dispose, ce qu’elle aurait accordé dans la même situation,
en application de l’article 41.
Or, aux yeux de la Cour, il y a notamment une disproportion manifestement déraisonnable entre la somme versée au titre du dommage moral par la Cour suprême de justice (478 EUR) et les montants octroyés généralement par la Cour à ce titre dans des affaires semblables (
Hyde Park et autres c. Moldova
(n
o
4)
, n
o
18491/07, § 70, 7 avril 2009
;
Leva c. Moldova, no 12444/05
,
§
79, 15 décembre 2009
; et
Ganea
précité, § 35). Dans ces circonstances, la Cour ne saurait admettre que la requérante ait reçu une réparation appropriée et suffisante de son dommage résultant de la violation de l’article
5 § 1.
34.
A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que la requérante peut encore se prétendre victime d’une violation de l’article 5 de la Convention. Elle rejette donc l’exception soulevée par le Gouvernement à cet égard. La Cour constate également que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
1.
Sur la période de détention à prendre en considération
35.
Le Gouvernement estime que le présent grief doit être analysé pour la période du 1
er
au 11 juin 2010. Il considère ainsi que la requérante aurait été détenue pendant onze jours.
36.
La requérante combat cette thèse. Elle soutient qu’elle a été victime d’une détention arbitraire de vingt jours.
37.
La Cour note que dans son jugement du 16 février 2005, le tribunal de Buiucani constata qu’elle avait été irrégulièrement détenue du 1
er
juin 2004 au 11 juin 2004 (voir paragraphe 12 ci-dessus). Par conséquent, et dans l’absence de toute autre preuve de détention en dehors de la période mentionnée ci-dessus, la Cour accepte l’argument du Gouvernement selon lequel la requérant a été détenue pendant onze jours.
2.
Appréciation de la Cour
38.
La Cour rappelle d’emblée que le droit à réparation, au sens de l’article 5 § 5 de la Convention, suppose la constatation préalable, par les juridictions internes ou par elle-même, de la violation d’un des paragraphes 1 à 4 de cet article
(voir, parmi beaucoup d’autres,
N.C. c. Italie
[GC], n
o
‑
X et
Georgiev c. Bulgarie
, n
o
47823/99, §
107, 15 décembre 2005).
39.
Aux yeux de la Cour, il ne prête pas à controverse que la violation du droit de la requérante à la liberté et à la sûreté, garanti par l’article 5 § 1 de la Convention, a été reconnue par un arrêt définitif de la cour d’appel de Chișinău du 5 avril 2005 (
paragraphe 14 ci-dessus
).
40.
La Cour rappelle ensuite que le paragraphe 5 de l’article 5 se trouve respecté dès lors que l’on peut demander réparation du chef d’une privation de liberté opérée dans des conditions contraires aux paragraphes 1, 2, 3 ou 4 du même article (
Wassink c. Pays-Bas
, 27 septembre 1990, § 38, série A n
o
41.
En l’espèce, la Cour observe que toute personne a la possibilité, en vertu de l’article 1405 du code civil moldave (voir ci-dessus, § 22), d’introduire une demande en réparation du dommage résultant d’une privation de liberté irrégulière et que la requérante a effectivement pu introduire une telle demande. Il s’ensuit que l’ordre juridique moldave garantissait à la requérante, à un degré suffisant de certitude, un droit à réparation pour la détention provisoire subie. Toutefois, il n’incombe pas à la Cour d’examiner
in abstracto
la législation et la pratique pertinentes, mais de rechercher si la manière dont elles ont touché la requérante a enfreint la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Padovani c. Italie
, 26 février 1993, § 24, série A n
o
42.
La Cour note que l’intéressée s’est prévalue de la possibilité que lui offrait le code civil pour obtenir réparation du préjudice subi du fait de sa détention et que, dans le cadre de cette procédure, elle a obtenu la reconnaissance de l’irrégularité de sa détention au regard du droit interne et la reconnaissance implicite de la violation de l’article 5 § 1 de la Convention (paragraphes 16-19 ci-dessus).
43.
La Cour observe que la seule question qui soulève un problème dans la présente affaire est le montant de la compensation octroyée à la requérante par le tribunal de Vulcănești en raison de l’incarcération illégale, et notamment celui alloué au titre du dommage moral, à savoir l’équivalent de 478 EUR. Même si la période de détention – onze jours – peut sembler courte, ce montant est considérablement inférieur aux montants que la Cour accorde dans des cas similaires de violation de l’article 5 de la Convention (
Hyde Park et autres (n
o
4)
,
Leva
et
Ganea
précités). Elle réitère que la détention non reconnue d’un individu constitue une totale négation des garanties fondamentales consacrées par l’article 5 de la Convention et une violation extrêmement grave de cette disposition. Ne pas consigner des données telles que la date et l’heure de l’arrestation, le lieu de détention, le nom du détenu ainsi que les raisons de la détention et l’identité de la personne qui y a procédé doit passer pour incompatible avec l’exigence de régularité de la détention et avec l’objectif même de l’article 5 de la Convention (
Kurt c. Turquie,
arrêt du 25 mai 1998, § 125, et
Çakıcı c.
Turquie
[GC], n
o
23657/94, §§ 104 et 105, CEDH 1999
‑
IV).
44.
Étant donné le constat ci-dessus, selon lequel la requérante n’a pas perdu sa qualité de victime, notamment en raison de la faible indemnisation, la Cour conclut à la violation de l’article 5 §§ 1 et 5 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
45.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
46.
La requérante réclame le remboursement de son manque à gagner pour la période comprise entre juillet 2004 et juillet 2010, pendant laquelle elle n’aurait pas travaillé, à savoir 7
532 EUR. Elle réclame aussi la somme de 8
000 EUR pour préjudice moral.
47.
Le Gouvernement considère qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le préjudice matériel sollicité et les violations alléguées de la Convention. Il estime en outre que la somme sollicitée pour préjudice moral est excessive par rapport à la durée relativement courte de la détention de la requérante.
48.
La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans la violation de l’article 5 §§ 1 et 5 de la Convention. Pour ce qui est de la demande faite pour préjudice matériel, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué.
49.
La Cour estime cependant que la requérante a subi un tort moral indéniable. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle lui octroie 6
000 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
50.
La requérante demande également 2
635 EUR pour frais et dépens. Elle soumet à cet effet des factures d’honoraires d’avocat d’un montant d’environ 870 EUR, ainsi que divers autres justificatifs d’un montant total d’environ 200 EUR.
51.
Le Gouvernement, indiquant que la requérante n’a pas fourni tous les justificatifs requis à l’appui de sa demande, prie la Cour de n’octroyer aucune somme à ce titre.
52.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1
000 EUR tous frais confondus et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
53.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
5 §§ 1 et 5 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
’
État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en lei moldaves au taux applicable à la date du règlement
:
i.
6
000 EUR (six mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
ii.
1
000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 septembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président