AFFAIRE MISTREANU c. MOLDOVA

AFFAIRE MISTREANU c. MOLDOVA (CtEDO, 2011)

SECȚIUNEA A MISTRAANU c. MOLDOVA (solicitarea nr 27261/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 noiembrie 2011 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Mistreanu c. Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-un comitet compus din Egbert Myjer, președinte, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători, și Marialena Tsirli, graffiter adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 18 octombrie 2011, Renunță la hotărâre, adoptat la această dată a procedurii A la originea cauzei se află o cerere (n 27261/04) îndreptată împotriva Republicii Moldova și inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Veaceslav Mistreanu ( La 17 iunie 2004, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantul este reprezentat de domnul I. Manole, avocat la Chișinău. Guvernul moldovenesc (at'o') a fost reprezentat de agentul său, dl V. Grosu. La 4 martie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile fostului articol 29 alineatul (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei. Reclamantul și guvernul au prezentat fiecare observație cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei. La 15 septembrie 2011, Curtea a informat guvernul că cauza a făcut parte dintr-o jurisprudență bine stabilită a Curții, iar cererea a fost atribuită unui comitet de trei judecători. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA ÕESPECE Reclamantul s-a născut în 1968 și își are reședința în Cahul. La o dată nespecificată, reclamantul a fost acuzat de tentativă de contrabandă cu un vehicul. În special, în septembrie 2002, a încercat să introducă pe teritoriul național un automobil produs în 1985, în timp ce reglementările de la momentul respectiv nu includeau decât importul de autovehicule mai mici de 10 ani. Autoritățile vamale au confiscat anterior vehiculul. Prin hotărârea din 17 aprilie 2003, Tribunalul de Primă Instanță din Republica Moldova l-a numit pe reclamant pe motiv că elementele constitutive ale ÖVAG nu au fost reunite. Instanța menționată a dispus restituirea vehiculului la Õ Õ fără dreptul de a Õ înmatricula și de a exploata și cu condiția ca aceasta să reglementeze taxele vamale. La 8 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție a confirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță, care a devenit astfel definitivă. La 7 august 2003, executorul justiției a propus autorităților vamale să restituie în mod voluntar vehiculul reclamantului. La 11 august 2003, șeful biroului vamal din Cahul a răspuns că Hotărârea din 17 iulie 2003 aprilie 2003 nu putea fi executat din cauza lipsei unui temei juridic care să permită perceperea taxelor vamale pentru importul vehiculului reclamantului. 10. La 13 august 2003, executorul justiției a adresat instanței de judecată a Tribunalului din Chișin .d . explica sau de a modifica modul de executare a hotărârii din 17 aprilie 2003. La 12 februarie 2004, instanța de apel a respins cererea în cauză. 11. La 3 martie 2004, procurorul judiciar a propus din nou autorităților vamale din Cahul executarea în mod intenționat a hotărârii din 17 aprilie 2003. Din scrisoarea din partea departamentului de judecată din 26 mai 2004 reiese că șeful biroului vamal din Cahul a refuzat restituirea vehiculului, argumentând că hotărârea în cauză era ilegală. 12. La 17 martie 2004, procurorul judiciar a inițiat o procedură împotriva șefului biroului vamal din Cahul în scopul impunerii unei sancțiuni pentru neexecutarea hotărârii din 17 aprilie 2003 13. La o dată nespecificată, șeful biroului vamal din Cahul a solicitat procurorului general să introducă în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare a hotărârii din 17 aprilie 2003. La 27 aprilie 2004, Tribunalul din Cahul a amânat examinarea procedurii inițiate de executorul justiției în așteptarea răspunsului procurorului general. 15. La o dată nespecificată, procurorul general a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare a hotărârii din 17 aprilie 2003. 16. La 10 septembrie 2004, Tribunalul din Cahul a respins cererea procurorului general care intenționa să impună o sancțiune șefului biroului vamal din Cahul. 17. La 25 octombrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare a procurorului general, a pronunțat hotărârile din 17 aprilie și 8 iulie 2003 și a dispus reexaminarea cauzei. 18. Prin hotărârea din 15 decembrie 2005, tribunalul din Cahul l-a judecat pe reclamantul vinovat pentru că a comis infracțiunea de contrabandă, dar a clasat cauza în conformitate cu o lege de amnistie din 16 iulie 2004. În ceea ce privește vehiculul reclamantului, instanța menționată a dispus confiscarea sa. Hotărârea în cauză nu a fost contestată de către persoana în cauză și a devenit definitivă. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 19. Dreptul intern relevant privind executarea hotărârilor judecătorești, aplicabil la momentul faptelor, este rezumat în cauza Oferta Plus SRL c. Moldova 14385/04, § 60, 19 decembrie 2006). 20. Dreptul intern relevant privind importul de autovehicule este următorul. În conformitate cu art. 10 alineatul (10) din Legea nr. 1569-XV din 20 decembrie 2002 privind modul de introducere și de ieșire a bunurilor de pe teritoriul Republicii Moldova, și anume autoritățile vamale sunt interzise să despăgubească mijloacele de transport auto, motoarele și caroseriile cu o perioadă de exploatare mai mare de 10 ani... prin legile nr. 50, 193 și 284 adoptate la 20 februarie, 8 mai și 10 mai iulie 2003, Parlamentul a permis, prin derogare, introducerea pe teritoriul mai multor vehicule mai vechi de 10 ani. Legile în cauză sunt constituite dintr-un articol unic și privesc persoane fizice și instituții publice. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIE ȘI DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 21. Reclamantul se plânge că executarea hotărârii din 17 aprilie 2003 și-a încălcat dreptul de acces la un tribunal garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, precum și dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 1 din Protocolul n Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale (...) 22. Reclamantul declară, de asemenea, că anularea, octombrie 2004, de Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 17 aprilie 2003 a adus atingere principiului securității rapoartelor juridice. Cu privire la admisibilitatea în ceea ce privește neexecutarea hotărârii din 17 aprilie 2003 23. Guvernul exclude de la pierderea calității de victimă a reclamantului. Acesta ia notă că, în momentul în care i-a fost comunicată prezenta cerere, executarea hotărârii din 17 aprilie 2003 n Curtea amintește că, în primul rând, este de competența autorităților naționale să corecteze o presupusă încălcare a Convenției. În această privință, întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victimă a pretinsei încălcări are loc în toate etapele procedurii în temeiul Convenției (Bourdov c. Rusia, nr 59498/00, § 30 CEDH 2002-III 25). Curtea reafirmă, de asemenea, că adoptarea unei hotărâri sau a unei măsuri favorabile reclamantului de către autoritățile naționale nu va lua în considerare pierderea calității de victimă decât dacă este însoțită de o recunoaștere explicită sau, cel puțin, urmată, în esență, de o reparație a încălcării (scordino c. Italia (n [GC], n 36813/97, § 178 și § 193, CEDH 2006 V). 26. În acest caz, Curtea constată că nu a fost adoptată nicio măsură sau decizie favorabilă reclamantului de către autoritățile moldovenești. Dimpotrivă, Curtea constată că hotărârea definitivă din 17 aprilie 2003 pronunțată în favoarea reclamantului a fost anulată prin decizia Curții Supreme de Justiție din 25 octombrie 2004 și că vehiculul care trebuia să îi fie restituit în temeiul hotărârii respective a fost confiscat. Curtea arată că, în acest caz, este vorba despre o decizie în mod clar nefavorabilă reclamantului. În plus, această decizie a fost însoțită de o recunoaștere a presupusei încălcări, iar reclamantul nu a primit nicio despăgubire echitabilă. Prin urmare, Curtea respinge excepția guvernului. 27. În plus, Curtea constată că aceste obiecțiuni nu sunt justificate în mod vădit în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază, de asemenea, că acestea nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. În ceea ce privește principiul securității rapoartelor juridice 28. Curtea constată că acest motiv a fost invocat pentru prima dată într-o scrisoare la 27 august 2007; aceasta constată că decizia internă definitivă privind această parte a cererii este pronunțată la hotărârea Curții Supreme de Justiție din 25 octombrie 2004. Prin urmare, este necesar ca acest aspect să fie respins cu întârziere și să fie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție. Pe fond 29. Reclamantul se plânge de executarea hotărârii din 17 aprilie 2003 pronunțată în favoarea sa, care obligă autoritățile vamale să restituie vehiculul confiscat. 30. Guvernul susține că executorul justiției a întreprins toate măsurile care erau în puterea sa. El adaugă că autoritățile vamale nu au putut executa hotărârea în cauză din motive obiective, și anume lipsa unei baze legale care permite calcularea taxelor vamale aplicabile la importul de autovehicule mai vechi de 10 ani (puncte 9 și 11 de mai sus. Guvernul subliniază că legile în vigoare la momentul respectiv interziceau importul de vehicule mai vechi de 10 ani, cum ar fi mașina reclamantului, și că executarea hotărârii din 17 aprilie 2003 ar fi constituit o încălcare a acestor legi. 31. Recurentul susține că, chiar și în cazul în care ar exista anumite obstacole legale în ceea ce privește executarea hotărârii din 17 aprilie 2003, numai autoritățile statului aveau posibilitatea și obligaia de a le elimina pentru a soluiona problema. 32. Curtea amintește că executarea unei hotărâri judecătorești sau a unei hotărâri, din orice jurisdicie, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din procesul de judecată. În sensul articolului 6 din Convenție ( Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Rec., 1997-II și Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, § 63 CEDH 1999-V. 33. Curtea amintește în această privință că este de competența fiecărui stat contractant să dispună de un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Prin urmare, sarcina Curții constă în a examina dacă, în speță, măsurile adoptate de autoritățile moldovenești au fost adecvate și suficiente (Ruianu c. România, n 34647/97, § 66, 17 iunie 2003). 34. În prezenta cauză, Curtea constată că hotărârea din 17 aprilie 2003 în favoarea reclamantului a devenit definitivă la 8 iulie 2003 (punctul 8 de mai sus) și a fost anulată la 25 octombrie 2004 (punctul 17 de mai sus. Având în vedere constatarea făcută la punctul 28 de mai sus, Curtea nu este obligată să se pronunțe în lacuna cu privire la validitatea acestei anulări. Este totuși că hotărârea din 17 aprilie 2003 nu a fost niciodată executată. 35. Curtea arată că executarea hotărârii depindea exclusiv de legiuitorul moldovean. Întradevăr, legile în vigoare la data la care faptele nu reglementează importul de masina reclamantului și nicio dispoziție legală nu prevedea modul de calcul al taxelor vamale pentru vehiculele cu mai mult de 10 ani. 36. Cu toate acestea, Curtea ia notă de faptul că, în 2003, Parlamentul moldovean a adoptat trei legi care au constituit fiecare câte un articol unic care permite prin derogare persoanelor fizice și instituțiilor publice să importe autoturisme cu vârsta de peste 10 ani (a se vedea dreptul intern relevant); aceste legi au fost adoptate în aceeași perioadă cu faptele prezentei specii. Trebuie să se constate că adoptarea legilor de derogare pentru a permite, în anumite cazuri specifice, importul de autoturisme mai vechi de 10 ani a fost o practică curentă în momentul faptelor. 37. Cu toate acestea, în ceea ce privește cazul din speță, Curtea constată că guvernul nu face referire la nicio inițiativă din partea autorităților în vederea executării deciziei pe care recurentul o formula. Dimpotrivă, procurorul general a preferat să utilizeze dreptul său de a introduce o acțiune în anulare pentru a contesta hotărârea definitivă în favoarea reclamantului (punctul În aceste circumstanțe și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în aplicare hotărârea din 17 aprilie 2003 39. Curtea consideră, de asemenea, că hotărârea din 17 aprilie 2003 a dat naștere unui "bine" în fața reclamantului un "bine" □ în sensul articolului 1 din protocol (1) Comisia reamintește poziția sa, exprimată în repetate rânduri în cauze legate de neîndeplinirea obligațiilor de executare, potrivit căreia, în cazul unui creditor, executarea integrală și într-un termen rezonabil, o hotărâre pronunțată în favoarea sa constituie o încălcare în șeful său a dreptului la libertate a bunurilor sale garantate prin art. 1 din Protocolul nr 1 ( Prodan c. Moldova , n 49806/99, § 56 și 62, CEDO 2004 III (extracturi) Sirbu și alții c. Moldova , n 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 și 73973/01, § 40, 15 iunie 2004 Bourdov c. Rusia , n 59498/00 , § 34, CEDH 2002-III Lupacescu și alții c. Moldova , n 3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03, § 24, 21 martie 2006 ; etc.). Curtea nu vede niciun motiv care să îi permită să se depărteze de această jurisprudență în cazul de față. 40. Elementele menționate anterior sunt suficiente pentru a concluziona că executarea hotărârii definitive pronunțate în favoarea reclamantului și-a încălcat dreptul la o instanță, garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, precum și dreptul la libertate a bunurilor sale consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 41. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 42. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a avut loc o încălcare a articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul n Față în franceză, apoi a fost comunicat în scris la 15 noiembrie 2011, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Marialena Tsirli Egbert Myjer adjunct președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

MISTREANU c. MOLDOVA

(Requête n

o

27261/04)

ARRÊT

STRASBOURG

15 novembre 2011

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Mistreanu c. Moldova,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en un comité composé de

:

Egbert Myjer,

président,

Luis López Guerra,

Mihai Poalelungi,

juges,

et de Marialena Tsirli,

greffière adjointe

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 octobre 2011,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

27261/04) dirigée contre la République de Moldova et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Veaceslav Mistreanu («

le requérant

»), a saisi la Cour le 17 June 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

I. Manole, avocat à Chișinău. Le gouvernement moldave («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M. V. Grosu.

3.

Le 4 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’ancien article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.

4.

Le requérant et le Gouvernement ont présenté chacun des observations sur la recevabilité et le fond de l’affaire.

5.

Le 15 septembre 2011, la Cour informa le Gouvernement du fait que l’affaire faisait partie d’une jurisprudence bien établie de la Cour et la requête fut attribuée à un comité de trois juges.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

6.

Le requérant est né en 1968 et réside à Cahul.

7.

A une date non précisée, le requérant fut mis en accusation pour tentative de contrebande d’un véhicule. Notamment, l’intéressé avait essayé, en septembre 2002, d’introduire sur le territoire national une automobile produite en 1985 alors que les règlementations de l’époque ne permettaient que l’importation des voitures de moins de dix ans. Les autorités douanières avaient auparavant saisi le véhicule.

8.

Par arrêt du 17 avril 2003, la cour d’appel de la République de Moldova acquitta le requérant au motif que les éléments constitutifs de l’infraction de contrebande n’avaient pas été réunis. Ladite juridiction ordonna la restitution du véhicule à l’intéressé sans qu’il ait le droit de l’immatriculer et de l’exploiter et à condition qu’il règle les taxes douanières.

Le 8 juillet 2003, la Cour suprême de justice confirma l’arrêt de la cour d’appel qui devint ainsi définitif.

9.

Le 7 août 2003, l’huissier de justice proposa aux autorités douanières de restituer de manière volontaire le véhicule au requérant.

Le 11 août 2003, le chef du bureau de douane de Cahul répondit que l’arrêt du 17

avril 2003 ne pouvait pas être exécuté en raison de l’absence de base légale permettant de percevoir les taxes douanières pour l’importation du véhicule du requérant.

10.

Le 13 août 2003, l’huissier de justice demanda à la cour d’appel de Chișinău d’expliquer ou de changer le mode d’exécution de l’arrêt du 17

avril 2003. Le 12

février 2004, la cour d’appel rejeta la demande en question.

11.

Le 3 mars 2004, l’huissier de justice proposa à nouveau aux autorités douanières d’exécuter volontairement l’arrêt du 17 avril 2003. Il ressort d’une lettre du département d’exécution des décisions de justice en date du 26

mai 2004 que le chef du bureau de douane de Cahul refusa la restitution du véhicule, arguant que l’arrêt en cause était illégal.

12.

Le 17 mars 2004, l’huissier de justice engagea une procédure contre le chef du bureau de douane de Cahul aux fins de lui infliger une sanction pour la non-exécution de l’arrêt du 17 avril 2003.

13.

A une date non précisée, le chef du bureau de douane de Cahul demanda au procureur général d’introduire devant la Cour suprême de justice un recours en annulation de l’arrêt du 17 avril 2003. A l’époque, le recours en annulation, qui était une voie de recours extraordinaire, permettait au procureur général de contester tout arrêt définitif.

14.

Le 27 avril 2004, le tribunal de Cahul ajourna l’examen de la procédure entamée par l’huissier de justice dans l’attente de la réponse du procureur général.

15.

A une date non précisée, le procureur général forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation de l’arrêt du 17 avril 2003.

16.

Le 10 septembre 2004, le tribunal de Cahul rejeta la demande de l’huissier de justice tendant à faire infliger une sanction au chef du bureau de douane de Cahul.

17.

Le 25 octobre 2004, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation du procureur général, cassa les arrêts des 17 avril et 8

juillet 2003 et ordonna le réexamen de l’affaire.

18.

Par jugement du 15 décembre 2005, le tribunal de Cahul jugea le requérant coupable d’avoir commis l’infraction de contrebande mais classa l’affaire en application d’une loi d’amnistie du 16 juillet 2004. Concernant le véhicule du requérant, ledit tribunal ordonna sa confiscation.

Le jugement en question ne fut pas contesté par l’intéressé et devint définitif.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

19.

Le droit interne pertinent concernant l’exécution des décisions de justice, applicable à l’époque des faits, est résumé dans l’affaire

Oferta Plus SRL c. Moldova

(n

o

14385/04, § 60, 19 décembre 2006).

20.

Le droit interne pertinent concernant l’importation des voitures est le suivant. Selon l’article 10 § 10 de la loi n

o

1569-XV du 20 décembre 2002 relative à la modalité d’introduction et de sortie des biens du territoire de la République de Moldova, «

il est interdit aux autorités douanières de dédouaner les moyens de transport auto, les moteurs et les carrosseries ayant une période d’exploitation de plus de dix ans...

».

Par les lois n

os

50, 193 et 284 adoptées les 20 février, 8 mai et 10

juillet 2003 respectivement, le Parlement a permis par dérogation l’introduction sur le territoire de plusieurs véhicules de plus de dix ans. Les lois en question sont constituées d’un article unique et concernent des particuliers ainsi que des établissements publics.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

21.

Le requérant se plaint que l’inexécution de l’arrêt du 17 avril 2003 a enfreint son droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que son droit au respect de ses biens, tel que garanti par l’article

1 du Protocole n

o

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 1 du Protocole n

o

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens (...)

»

22.

Le requérant allègue également que l’annulation, le

25

octobre 2004, par la Cour suprême de justice de l’arrêt définitif du 17 avril 2003 a porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques.

A.

Sur la recevabilité

1.

Concernant la non-exécution de l’arrêt du 17 avril 2003

23.

Le Gouvernement excipe d’emblée de la perte de qualité de victime du requérant. Il note qu’au moment où la présente requête lui a été communiquée, l’exécution de l’arrêt du 17 avril 2003 n’était plus possible car l’objet du litige, le véhicule du requérant, avait été confisqué en vertu du jugement du tribunal de Cahul du 15 décembre 2005 (paragraphe 18 ci-dessus). Le requérant n’a pas répondu à cette exception.

24.

La Cour rappelle qu’il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention (

Bourdov c. Russie

, n

o

59498/00, § 30, CEDH 2002-III).

25.

La Cour réaffirme en outre que l’adoption d’une décision ou d’une mesure favorable au requérant par les autorités nationales n’emportera la perte de la qualité de victime que si elle est accompagnée d’une reconnaissance explicite ou, au moins, en substance suivie d’une réparation de la violation (

Scordino c.

Italie (n

o

1)

[GC], n

o

36813/97, §§ 178 et ss. et §

193, CEDH 2006

‑

V).

26.

Se tournant vers le cas d’espèce, la Cour note qu’aucune mesure ou décision favorable au requérant n’a été adoptée par les autorités moldaves. Au contraire, la Cour constate que l’arrêt définitif du 17 avril 2003 rendu en faveur du requérant a été annulé par la décision de la Cour suprême de justice du 25 octobre 2004, et que le véhicule qui devait lui être restitué en vertu de l’arrêt susmentionné a été confisqué. La Cour relève qu’il s’agit là d’une décision clairement défavorable au requérant. Qui plus est, cette décision n’a nullement été accompagnée d’une reconnaissance de la violation alléguée et le requérant n’a reçu aucune réparation équitable.

Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement.

27.

Au surplus, la Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et relève par ailleurs qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.

2.

Concernant le principe de la sécurité des rapports juridiques

28.

La Cour observe que ce grief a été soulevé pour la première fois dans une lettre en date du 27 août 2007. Elle note que la décision interne définitive concernant cette partie de la requête est l’arrêt de la Cour suprême de justice du 25 octobre 2004. Force est de constater que le présent grief a été soulevé plus de six mois après la décision interne définitive. Il s’ensuit que le grief en question est tardif et doit être rejeté en application de l’article

35 § 1 de la Convention.

B.

Sur le fond

29.

Le requérant se plaint de l’inexécution de l’arrêt du 17 avril 2003 rendu en sa faveur obligeant les autorités douanières à lui restituer le véhicule saisi.

30.

Le Gouvernement fait valoir que l’huissier de justice a entrepris toutes les mesures qui étaient dans son pouvoir. Il ajoute que les autorités douanières ne pouvaient pas exécuter l’arrêt en question pour des raisons objectives, à savoir l’absence de base légale permettant de calculer les taxes douanières applicables à l’importation des voitures de plus de dix ans (paragraphes

9 et 11 ci-dessus). Le Gouvernement souligne que les lois en vigueur à l’époque interdisaient l’importation des véhicules de plus de dix ans, telle la voiture du requérant, et que l’exécution de l’arrêt du 17 avril 2003 aurait constitué une transgression de ces lois.

31.

Le requérant soutient que même s’il y avait quelques obstacles légaux concernant l’exécution de l’arrêt du 17 avril 2003, seules les autorités étatiques avaient la possibilité et l’obligation de les éliminer afin de résoudre le problème.

32.

La Cour rappelle que l’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «

procès

» au sens de l’article 6 de la Convention (

Hornsby c. Grèce

, 19

mars 1997, § 40,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II, et

Immobiliare Saffi c. Italie

[GC], n

o

22774/93, § 63, CEDH 1999-V).

33.

La Cour rappelle à cet égard qu’il appartient à chaque État contractant de se doter d’un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent. La tâche de la Cour consiste donc à examiner si en l’espèce les mesures adoptées par les autorités moldaves ont été adéquates et suffisantes (

Ruianu c.

Roumanie

, n

o

34647/97, § 66, 17 juin 2003).

34.

Dans la présente affaire, la Cour note que le jugement du 17

avril 2003 rendu en faveur du requérant est devenu définitif le 8 juillet 2003 (paragraphe 8 ci-dessus) et a été annulé le 25 octobre 2004 (paragraphe

17 ci-dessus). Compte tenu du constat fait au paragraphe 28 ci-dessus, la Cour n’est pas amenée à se prononcer en l’occurrence sur la validité de cette annulation. Toujours est-il que le jugement du 17 avril 2003 n’a jamais été exécuté.

35.

La Cour relève que l’exécution de l’arrêt dépendait exclusivement du législateur moldave. En effet, les lois en vigueur à l’époque des faits ne permettaient pas l’importation de la voiture du requérant et aucune disposition légale ne prévoyait la modalité de calcul des taxes douanières pour les véhicules ayant plus de dix ans.

36.

Cela étant, la Cour note que le Parlement moldave a adopté en 2003 trois lois constituées chacune d’un article unique permettant par dérogation à des particuliers et à des établissements publics d’importer des voitures de plus de dix ans (voir le droit interne pertinent). Ces lois ont été adoptées à la même époque que les faits de la présente espèce. Force est alors de constater que l’adoption des lois dérogatoires afin de permettre dans certains cas spécifiques l’importation des voitures de plus de dix ans était une pratique courante au moment des faits.

37.

Toutefois, pour ce qui est du cas d’espèce, la Cour note que le Gouvernement ne fait état d’aucune initiative de la part des autorités en vue d’exécuter la décision dont le requérant tirait ses prétentions. Au contraire, le procureur général a préféré user de son droit d’introduire un recours en annulation afin de contester la décision définitive rendue en faveur du requérant (paragraphe

15 ci-dessus).

38.

Dans ces circonstances et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce l’État, par le biais de ses organes spécialisés, n’a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter le jugement du 17 avril 2003.

39.

La Cour considère par ailleurs que le jugement du 17 avril 2003 a fait naître dans le chef du requérant un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole

n

o

o

1 (

Prodan c. Moldova

, n

o

49806/99, §§ 56 et 62, CEDH

2004

‑

III (extraits)

;

Sîrbu et autres c. Moldova

, n

os

73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 et 73973/01, § 40, 15 juin 2004

;

Bourdov c.

Russie

, n

o

59498/00, § 34, CEDH 2002-III

;

Lupacescu et autres c.

Moldova

, n

os

3417/02, 5994/02, 28365/02, 5742/03, 8693/03, 31976/03, 13681/03, et 32759/03, §

24, 21 mars 2006

; etc.). La Cour ne voit pas de raison lui permettant de s’écarter de cette jurisprudence dans le cas présent.

40.

Les éléments susmentionnés suffisent à la Cour pour conclure que l’inexécution du jugement définitif rendu en faveur du requérant a méconnu son droit à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que son droit à la libre jouissance de ses biens consacré par l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

41.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

42.

Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.

PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n

o

1 concernant la non-exécution de l’arrêt du 17 avril 2003 et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention et de l’article

1 du Protocole n

o

1.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

15 novembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Marialena Tsirli

Egbert Myjer

Greffière adjointe

Président