AFFAIRE ȚURCAN c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Moldova și a cărei hotărâre a fost sesizată de Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la 27 mai 2020. Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Ivan Unguean, avocat care își desfășoară activitatea în Chișinău. Reclamantul se plânge de neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive în favoarea sa și de lipsa unei căi de atac efective în dreptul intern în acest domeniu. La 14 decembrie 2023 au fost comunicate guvernului Moldovei obiecțiile formulate în temeiul articolelor 6 și 13 din convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus. De fapt,

Detaliile privind reclamantul și procedura urmată în acest caz sunt prezentate în tabelul anexat. La momentul respectiv, reclamantul era angajat al Ministerului de Interne, făcând parte, de asemenea, din lista foștilor luptători. El și-a îndeplinit atribuțiile între 10 octombrie 1994 și 18 martie 2011, când s-a pensionat. La o dată necunoscută, invocând prevederile legii privind poliţia, el a iniţiat o acţiune împotriva autorităţilor locale din Chişinău pentru a-i obliga să-i ofere o locuinţă. Prin hotărârea din 12 februarie 2008, Curtea de Apel din Chișinău a primit acțiunea, prin care Consiliul municipal a dispus să furnizeze reclamantului și familiei sale o locuință închiriată (inclusiv spațiu locativ). La apelul pârâtului, la 14 mai 2008, Curtea Supremă de J u s t ii e (inclusiv CSJ) a confirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instană. Reclamantul introduce toate măsurile în vederea executării titlului executoriu, în special prin inițierea procedurii de executare, prin solicitarea în mod repetat a transferului documentului executoriu, precum și prin depunerea unei plângeri prim-ministrului țării, dar în zadar. La 22 iunie 2018, reclamantul a introdus o acțiune în despăgubire împotriva statului în temeiul Legii nr. 87 din 1 iulie 2011 privind despăgubirea de către stat a prejudiciilor cauzate de neexecutarea hotărârilor judecătorești și de durata excesivă a procedurilor. Considerând că decizia definitivă a CSJ din 14 mai 2008 nu a fost executată, acesta a solicitat rambursarea prejudiciului material prin intermediul chiriilor plătite pentru perioadele de neexecutare pretinse, precum și alte sume din cauza prejudiciului moral și a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată (a se vedea detaliile din anexă).

Prin hotărârea din 22 martie 2019, Tribunalul din Chișinău a acceptat parțial cererea reclamantului și a constatat că a existat o încălcare a dreptului său la executare într-un termen rezonabil al hotărârii pronunțate la 12 februarie 2008, acoperind perioada cuprinsă între 14 mai 2008 și 14 martie 2019. În această privință, Tribunalul a acordat reclamantului 10 000 lei moldovenești (MDL) (aproximativ 505 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral și 5 000 MDL (aproximativ 260 EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile suportate.

În ceea ce privește prejudiciul material, confirmat de chiria plătită în conformitate cu contractul de închiriere semnat la 1 iunie 2008 și reînnoit tacit până în prezent, reclamantului i se acordă suma de 30 845 MDL (aproximativ 1 560 EUR) care acoperă numai ultimii trei ani (iunie 2015 mai 2018) înainte de sesizarea instanței din cauza termenului general de prescripție de trei ani [art. 267 alineatul (1) din Codul civil].

În special, Tribunalul de Primă Instanță a arătat că reclamantul a introdus acțiunea în despăgubire la aproximativ 10 ani de la pronunțarea hotărârii în litigiu din 12 februarie 2008. Prin urmare, având în vedere dispozițiile articolului 267 alineatul (1) din Codul civil, potrivit căruia termenul general în care o persoană își poate exercita dreptul care a fost încălcat prin inițierea unei proceduri judiciare este de trei ani, reclamantul nu putea solicita despăgubiri decât pentru prejudiciul cauzat de încălcarea dreptului la executare, într-un termen rezonabil, a hotărârii judecătorești definitive pentru perioada iunie 2015 - iunie 2018. În sfârșit, în pofida recunoașterii de către instanțe a încălcării dreptului la executare într-un termen rezonabil al hotărârii contestate pentru întreaga perioadă de neexecuție, cererile reclamantului privind prejudiciul material pentru perioada cuprinsă între 14 mai 2008 și mai 2015 au fost respinse ca fiind prevăzute.

La 17 septembrie 2019, Curtea de apel din Chișinău a respins acțiunile formulate de reclamant și de Ministerul Justiției ca nefondate și a confirmat hotărârea pronunțată la 22 martie 2019 de instanța de primă instanță.

Printr-o decizie definitivă din 24 decembrie 2019, CSJ a declarat inadmisibile recursurile la Casație formulate de ambele părți. 6 alin. (1) şi art. 13 din Convenție şi art. 1 din PROTOCOLul nr. 1

Reclamantul se plânge de executarea unei hotărâri definitive de justiție în favoarea sa și de lipsa unei căi de atac efective în dreptul intern în această privință. Acesta invocă în mod expres art. 6 alin. (1) şi art. 13 din Convenție, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1.

Guvernul ridică o excepție de la pierderea de către reclamant a statutului său de victimă a unei încălcări în sensul articolului 34 din convenție. Acesta susține că reclamantul și-a pierdut statutul de victimă și nu mai poate invoca caracterul continuu al încălcării drepturilor sale în fața Curții, instanțele interne recunoscând în mod expres încălcarea pentru întreaga perioadă de neexecutare (14 mai 2008 14 martie 2019) și acordându-i o despăgubire suficientă, comparabilă cu satisfacția echitabilă acordată de Curte în cauze similare, din cauza nerespectării de către autoritățile locale a executării hotărârii în favoarea sa. Acesta subliniază apoi posibilitatea ca reclamantul să introducă o nouă cale de atac în despăgubire pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral și material cauzat de încălcarea dreptului la executare într-un termen rezonabil al hotărârii definitive în favoarea sa, din moment ce instanțele naționale au recunoscut deja caracterul continuu al acestei încălcări.

Reclamantul declară că procedura de executare este pendinte în fața executorului judiciar și durează mai mult de 17 ani, fiind lipsită de orice caracter rezonabil. El consideră nejustificate argumentele autorităţilor naţionale în ceea ce priveşte executarea hotărârii, şi anume lipsa fondurilor şi locuinţelor alternative. Reclamantul consideră că acțiunea națională nu i-a putut oferi o redresare eficientă, adecvată și proporțională pentru a-și exercita dreptul, în special din cauza capacității persistente a autorităților de a executa hotărârea în cauză, precum și a plății unei despăgubiri cu titlu de prejudiciu material numai pentru o perioadă de trei ani. Comitetul consideră că despăgubirea acordată de instanțele interne în cadrul procedurii în despăgubire este cu mult mai mică decât cea pe care Curtea o alocase în cauze similare. Reclamantul susține, în special, respingerea parțială a cererilor de despăgubire pentru prejudiciul material ca fiind prevăzute, cu titlu de rambursare a cheltuielilor de închiriere a spațiului de cazare pe care a declarat că le ocupă cu familia sa. Acesta critică jurisprudența națională care reglementează termenul de prescripție prezentat de guvern ca un antiexemplu, depășit și irelevant pentru speță. Prin urmare, acesta consideră că nu și-a pierdut calitatea de victimă a presupuselor încălcări, având în vedere lipsa executării hotărârii și acordarea de despăgubiri insuficiente care acoperă doar perioada iunie 2015-iunie 2018, ceea ce face ca mecanismul compensatoriu să fie ineficient.

Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-l priva de calitatea sa de victimă, în sensul articolului 34 din convenție, cu excepția cazului în care autoritățile naționale recunosc, în mod explicit sau în esență, și repară încălcarea convenției (a se vedea, printre multe altele, Kur Slovenia [GC], nr. 26688/06, § 259, CEDO 2012 (extracturi)). Comisia reafirmă faptul că întrebarea dacă reclamantul a obținut o despăgubire pentru prejudiciul cauzat de acesta mai degrabă decât satisfacția echitabilă prevăzută la art. 41 din Convenție (Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, § 70-72, CEDO 2006 - V. Principiile generale aplicabile în ceea ce privește pierderea calității de victimă în cazurile de neexecuție au fost amintite în Cristea c. Republica Moldova (nr. 35098/12, § 25 și 27-31, 12 februarie 2019).

În hotărârile de principiu Cristea, citată anterior, și Botezatu c. Republica Moldova, nr. 17899/08, 14 aprilie 2015, Curtea a concluzionat că a încălcat aspecte similare celor care fac obiectul prezentei cauze.

Curtea subliniază că executarea unei hotărâri judecătorești sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din În acest sens, Comisia face trimitere la jurisprudența sa privind executarea cu întârziere sau executarea cu întârziere a hotărârilor judecătorești interne definitive ( Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Rec., 1997, ‐ II.

În speță, Curtea constată că instanțele naționale au recunoscut încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și au acordat o despăgubire insuficientă pentru prejudiciul moral și o despăgubire parțială pentru prejudiciul material pe motiv de prescripție, fără a acoperi întreaga perioadă de neexecuție invocată de solicitant. În plus, Curtea constată că jurisprudența ulterioară a CSJ a infirmat această abordare constând în limitarea acțiunii la trei ani (în cadrul unei proceduri de revizuire inițiate de agentul guvernamental după comunicarea de către Curte a cauzei Gheorghe Alexei (n° 44686/19) la 18 februarie 2020), considerându-o contrară unui proces echitabil (Decizia CSJ nr. 2rh-7220 din 16 septembrie 2020). Cu toate acestea, Comisia constată că hotărârea definitivă în favoarea reclamantului nu a fost încă executată. Având în vedere această nerespectare persistentă a autorităților moldovenești de a executa hotărârile definitive, Curtea consideră că acțiunea de despăgubire nu i-a oferit reclamantului o despăgubire adecvată și, mutatis mutandis, Balan c. Republica Moldova (dec.), nr. 44746/08, § 20-21, 24 ianuarie 2012).

Curtea amintește că o autoritate de stat nu poate justifica neexecutarea unei hotărâri prin lipsa fondurilor și a locuințelor alternative (Prodan c. Moldova, nr. 49806/99, § 53, CEDO 2004-III (extracturi)). În continuare, Comisia constată că hotărârea în favoarea reclamantului nu a fost executată timp de mai mult de 17 ani și că aceaceasta a fost parțial despăgubită la nivel național. Numai acest element conduce la un rezultat vădit neraţional în lumina jurisprudenţei sale.

Curtea observă, de asemenea, că hotărârea din 12 februarie 2008 a dispus autorităților municipale să dea reclamantului o locuință închiriată din cauza calității sale de veteran.

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea nu identifică niciun fapt sau argument care să o convingă să tragă o concluzie diferită de cea la care a ajuns în cauzele menționate anterior (a se vedea punctele 18-21) cu privire la admisibilitate și la temeinicia obiecțiunilor în cauză. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Comisia consideră că, în speță, autoritățile nu au depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea integrală și la timp a hotărârii în favoarea reclamantului și că, prin urmare, reclamantul se poate pretinde încă victimă a încălcărilor aduse în speță.

Prin urmare, excepția guvernului referitor la lipsa de calitate a victimei reclamantului trebuie respinsă, inclusiv partea referitoare la termenul de 10 ani care s-a scurs înainte de a fi adus cauza în fața instanțelor judecătorești pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit, astfel încât instanțele interne au examinat și au pronunțat asupra acestei cereri de despăgubire, iar argumentul guvernului este astfel lipsit de orice valoare. Curtea reaminteşte că o persoană care a obţinut o sentinţă împotriva statului nu a deschis, în mod normal, o procedură separată pentru a obţine executarea forţată ( Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004). Comisia consideră că este în primul rând responsabilitatea autorităţilor statului de a asigura executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunțate împotriva acestuia, începând cu data la care această decizie devine obligatorie şi executorie (Bourdov c. Rusia (nr. 2) , nr. 33509/04, § 69, CEDO 2009).

În consecinţă, aceste obiecţii sunt admisibile şi indică o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție şi art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește cauza formulată de reclamant pe teren la art. 13 din convenție, Curtea apreciază, având în vedere concluziile la care a ajuns la punctul 26 de mai sus, că a luat o decizie cu privire la principalele aspecte juridice ridicate în această cauză și că nu este necesar să se pronunțe separat cu privire la acest aspect (a se vedea, în acest sens, Centrul de resurse juridice în numele lui Valentin Campeanu c. România [GC], nr. 47848/08, § 156, CEDO 2014). PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA

Reclamantul solicită Curții 105 840 MDL (echivalent cu 5 485 EUR) pentru prejudiciul material, corespunzător chiriei pe care ar fi plătit-o pentru închirierea unei locuințe în perioada de referință (iunie 2008 Acesta a furnizat copii ale contractelor de închiriere (inclusiv ale celor reînnoite) și ale chitanțelor fiscale. De asemenea, acesta solicită 10 200 EUR pentru daune morale și 14 600 MDL (757 EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată.

Guvernul contestă aceste revendicări financiare, pe care le consideră excesive și nejustificate.

Având în vedere caracterul continuu al încălcării și concluziile la care a ajuns, Curtea apreciază că este necesar să se accepte cererea reclamantului pentru prejudiciul material în ansamblul său pe toată durata neexecutării, cu excepția perioadei de trei ani deja rambursate în cadrul procedurii interne.

Cu toate acestea, Comisia consideră că cererile reclamantului de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit pe întreaga durată a executării, precum și cererile privind cheltuielile și cheltuielile de judecată trebuie să fie primite parțial.

Având în vedere documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa ( Cristea și Botezatu, menționate anterior), Curtea consideră rezonabil să aloce sumele indicate în tabelul anexat.

În sfârșit, Curtea amintește poziția sa constantă potrivit căreia executarea deciziei interne rămâne forma cea mai adecvată de redresare în ceea ce privește încălcările Convenției similare cu cele constatate în prezenta cauză ( Gerasimov și alte c. Rusia, nr. 29920/05 și alte 10 § 198, 1 iulie 2014). Prin urmare, Comisia consideră că statul pârât trebuie să asigure fără întârziere executarea, prin mijloace adecvate, a deciziei inițiale pronunțate în favoarea reclamantului. (b) de la expirarea termenului menţionat în anexă; a spus (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, sumele indicate în tabelul anexat, să fie convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului; Viktoriya Maradudiana Andreas Zünd Grefier adjunct f.f. Preşedinte Anexă Cerere privind obiecţiile reţinute de la art. 6 alin. (1) şi art. 13 din Convenție şi art. 1 din Protocolul nr. 1 (inpunerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti interne şi absenţa unei acţiuni efective în dreptul intern) Numărul şi data de introducere a cererii Numele reclamantului şi anul naşterii Numele şi oraşul reprezentantului Desemnarea instanţei interne Titlul executoriu Data deciziei Data de începere a executării Data de încheiere a termenului de executare a termenului de executare a termenului de executare a procedurii de reparaţie Numele instanţei interne Data deciziei Indemnizaţiei acordate (în euro) Suma alocată pentru daune materiale de către reclamant (în euro) [1] Suma alocată pentru daune morale de către reclamant (în euro) [2] Suma alocată pentru cheltuieli şi cheltuieli prin interogare (în euro) [3] 25244/20 27/05/20, Iulian ȚURCAN 1971 Overu Ivan Chişiniau Curtea de Apel din Chişiniau, 12/02/2008 obligaţia autorităţilor municipale de a furniza reclamantului o locuinţă în închiriere (în euro) ca şi angajat al Ministerului de Justiţie nr. Acest calcul a fost realizat în conformitate cu Legea nr. 87/2011, conform căreia reclamantul poate solicita despăgubiri pentru prejudiciile materiale suferite pe o perioadă de trei ani înainte de introducerea acțiunii în fața instanței) Cheltuieli și cheltuieli de judecată: 260 EUR. În cadrul procedurii în despăgubire (L87), reclamantul a solicitat: Prejudiciul material: 56 695 MDL Prejudiciul moral: 60 000 MDL Taxa și cheltuielile de judecată: 5000 MDL 3 940 1 100 400 [1] Plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit. [2] Alte sume care pot fi datorate cu titlu de impozit de către reclamant. [3] În plus față de orice sumă care poate fi datorată ca impozit de către reclamant.

Le requérant a été représenté devant la Cour par M e Ivan Ungurean, avocat exerçant à Chișinău.

Le requérant se plaint de la non-exécution d’une décision de justice définitive en sa faveur et de l’absence de recours effectif en droit interne en la matière.

Les griefs tirés des articles 6 et 13 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ont été communiqués au gouvernement moldave (« le Gouvernement ») le 14 décembre 2023 et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus. EN FAIT

Les informations détaillées concernant le requérant et la procédure suivie en l’espèce figurent dans le tableau joint en annexe. 6. À l’époque des faits, le requérant était employé du ministère de l’Intérieur, faisant partie également de la liste des anciens combattants. Il exerça ses fonctions entre le 10 octobre 1994 et le 18 mars 2011, quand il prit sa retraite. À une date inconnue, invoquant les dispositions de la loi sur la police, il engagea une action contre les autorités locales de Chișinău aux fins de les obliger à lui fournir un logement.

Par un arrêt du 12 février 2008, la cour d’appel de Chișinău accueillit l’action, ordonnant au conseil municipal de fournir au requérant et à sa famille un logement en location (« spațiu locativ »).

Sur appel de la partie défenderesse, le 14 mai 2008, la Cour suprême de justice (« CSJ ») confirma le jugement du tribunal de première instance. Le requérant entreprit toutes les mesures afin d’exécuter le titre exécutoire, notamment en entamant la procédure d’exécution, en demandant à plusieurs reprises le transfert du document exécutoire, ainsi qu’en formulant une plainte au Premier ministre du pays, mais en vain.

Le requérant introduisit le 22 juin 2018 une action en réparation contre l’État fondée sur la loi n o 87 du 1 er juillet 2011 relative à la réparation par l’État des préjudices causés par la non-exécution des jugements et par la durée excessive des procédures. Faisant valoir que la décision définitive de la CSJ du 14 mai 2008 n’avait pas été exécutée, il demanda le remboursement du préjudice matériel au moyen des loyers payés pour les périodes de non ‑ exécution alléguées, ainsi que d’autres sommes au titre du préjudice moral et des frais et dépens (voir détails en annexe).

Par un arrêt du 22 mars 2019, le tribunal de Chișinău fit partiellement droit à la demande du requérant et constata qu’il y avait eu violation de son droit à l’exécution dans un délai raisonnable du jugement rendu le 12 février 2008, couvrant la période du 14 mai 2008 au 14 mars 2019. À cet égard, le tribunal accorda au requérant 10 000 lei moldaves (MDL) (environ 505 euros (EUR)) au titre du préjudice moral, et 5 000 MDL (environ 260 EUR) pour les frais et dépens encourus.

En ce qui concerne le dommage matériel, confirmé par le loyer payé conformément au contrat de location signé le 1 er juin 2008 et tacitement renouvelé jusqu’à ce jour, le requérant s’est vu accorder la somme de 30 845 MDL (environ 1 560 EUR) couvrant uniquement les trois dernières années (juin 2015 – juin 2018) précédant la saisine du tribunal en raison du délai de prescription général de trois ans (article 267 § 1 du Code civil).

En particulier, le tribunal de première instance releva que le requérant avait introduit l’action en réparation environ dix ans après le prononcé du jugement litigieux du 12 février 2008. Par conséquent, compte tenu des dispositions de l’article 267 § 1 du Code civil, selon lesquelles le délai général dans lequel une personne peut faire valoir son droit qui a été violé en engageant une procédure judiciaire est de trois ans, le requérant ne pouvait demander une réparation que pour le préjudice causé par la violation du droit à l’exécution, dans un délai raisonnable, de la décision judiciaire définitive pour la période comprise entre juin 2015 et juin 2018. Enfin, malgré la reconnaissance par les tribunaux de la violation du droit à l’exécution dans un délai raisonnable du jugement contesté pour toute la période de non ‑ exécution, les demandes du requérant relatives au préjudice matériel pour la période comprise entre le 14 mai 2008 et mai 2015 furent rejetées comme étant prescrites. 13 . Le 17 septembre 2019, la cour d’appel de Chișinău rejeta les recours formés par le requérant et le ministère de la Justice comme non fondés et confirma le jugement rendu le 22 mars 2019 par le tribunal de première instance.

Par une décision définitive du 24 décembre 2019, la CSJ déclara irrecevables les pourvois en cassation formés par les deux parties. EN DROIT SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 ET DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o 1

Le requérant se plaint de l’inexécution d’une décision de justice définitive rendue en sa faveur et de l’absence de recours effectif en droit interne à cet égard. Il invoque expressément l’article 6 § 1 et l’article 13 de la Convention, ainsi que l’article 1 du Protocole n o 1.

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée de la perte par le requérant de sa qualité de victime d’une violation au sens de l’article 34 de la Convention. Il fait valoir que le requérant a perdu son statut de « victime » et ne peut plus invoquer le caractère continu de la violation de ses droits devant la Cour, les juridictions internes ayant expressément reconnu la violation pour toute la période de non-exécution (14 mai 2008 – 14 mars 2019) et lui ayant accordé une indemnisation suffisante, comparable à la satisfaction équitable accordée par la Cour dans des affaires similaires, en raison du manquement des autorités locales à l’exécution du jugement en sa faveur. Il souligne ensuite la possibilité pour le requérant d’introduire un nouveau recours en dommages-intérêts afin d’obtenir réparation du préjudice moral et matériel causé par la violation du droit à l’exécution dans un délai raisonnable du jugement définitif en sa faveur, dès lors que les juridictions nationales ont déjà reconnu le caractère continu de cette violation.

Le requérant retorque que la procédure d’exécution est pendante devant l’huissier de justice et dure plus de dix-sept ans, étant dépourvue de tout caractère raisonnable. Il trouve injustifiés les arguments des autorités étatiques quant à l’impossibilité d’exécuter l’arrêt, à savoir le manque de fonds et de logements de substitution. Le requérant considère que le recours national compensatoire n’a pas pu lui fournir un redressement efficace, adéquat et proportionné pour faire valoir son droit, notamment en raison de l’incapacité persistante des autorités à exécuter le jugement litigieux ainsi que du paiement d’une indemnité à titre de préjudice matériel uniquement pour une durée de trois ans. Il estime le dédommagement accordé par les juridictions internes dans la procédure en réparation largement inférieur à celui que la Cour avait alloué dans des affaires similaires. Le requérant avance notamment l’illégalité du rejet partiel des prétentions au titre du préjudice matériel comme prescrites, à titre de remboursement des frais de location de l’espace d’habitation qu’il disait occuper avec sa famille. Il critique la jurisprudence nationale régissant le délai de prescription présentée par le Gouvernement comme plutôt un anti-exemple, dépassée et non pertinente pour l’espèce. Par conséquent, il estime ne pas avoir perdu sa qualité de victime des violations alléguées, étant donné l’absence d’exécution du jugement litigieux et l’octroi d’indemnisations insuffisantes couvrant juste la période de juin 2015 à juin 2018, rendant ainsi le mécanisme compensatoire inefficace. 18 . La Cour rappelle qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit pas en principe à le priver de sa qualité de « victime » aux fins de l’article 34 de la Convention sauf si les autorités nationales reconnaissent, explicitement ou en substance, puis réparent la violation de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Kurić et autres c. Slovénie [GC], n o 26828/06, § 259, CEDH 2012 (extraits)). Elle réaffirme que la question de savoir si le requérant a obtenu pour le dommage qui lui a été causé une réparation – comparable à la satisfaction équitable prévue à l’article 41 de la Convention – revêt de l’importance ( Cocchiarella c. Italie [GC], n o 64886/01, §§ 70-72, CEDH 2006 ‑ V). Les principes généraux applicables en matière de perte de la qualité de victime dans les affaires de non-exécution ont été rappelés dans Cristea c. République de Moldova (n o 35098/12, §§ 25 et 27-31, 12 février 2019).

Dans les arrêts de principe Cristea, précité, et Botezatu c. République de Moldova, n o 17899/08, 14 avril 2015, la Cour a conclu à la violation au sujet de questions similaires à celles qui font l’objet de la présente affaire.

La Cour souligne que l’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6. Elle renvoie à cet égard à sa jurisprudence concernant l’inexécution ou l’exécution tardive de décisions de justice internes définitives ( Hornsby c. Grèce , 19 mars 1997, § 40, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II). 21 . En l’espèce, la Cour note que les juridictions nationales ont reconnu la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 et ont accordé une indemnisation insuffisante pour le préjudice moral et un dédommagement partiel pour le préjudice matériel au motif de la prescription, sans couvrir toute la période de non-exécution invoquée par le requérant. De surcroit, la Cour note que la jurisprudence postérieure de la CSJ a infirmé cette approche consistant à limiter l’action à trois ans (dans le cadre d’une procédure de révision engagée par l’agent du Gouvernement après la communication par la Cour de l’affaire Gheorghe Alexei (n o 44686/19) le 18 février 2020), la considérant comme contraire à un procès équitable (décision de la CSJ n o 2rh-72/2020 du 16 septembre 2020). Elle note toutefois que le jugement définitif en faveur du requérant n’a toujours pas été exécuté. Compte tenu de ce manquement persistant des autorités moldaves à exécuter les décisions définitives, la Cour estime que le recours indemnitaire n’offrait pas au requérant une réparation adéquate et qu’il peut toujours se prévaloir de la qualité de « victime », au sens de l’article 34 de la Convention ( Cristea , précité, § 35, et, mutatis mutandis , Balan c. la République de Moldova (déc.), n o 44746/08, §§ 20-21, 24 janvier 2012).

La Cour rappelle qu’une autorité étatique ne peut justifier la non ‑ exécution d’un jugement par l’absence de fonds et de logements de substitution ( Prodan c. Moldova , n o 49806/99, § 53, CEDH 2004-III (extraits)). Elle relève ensuite que le jugement en faveur du requérant n’a pas été exécuté pendant plus de dix-sept ans et que l’intéressé a était partiellement indemnisé au niveau national. Cet élément à lui seul aboutit à un résultat manifestement déraisonnable au regard de sa jurisprudence.

La Cour note en outre que le jugement du 12 février 2008 a ordonné aux autorités municipales d’attribuer au requérant un logement en location en raison de sa qualité d’ancien combattant.

Après examen de l’ensemble des éléments qui lui ont été soumis, la Cour ne décèle aucun fait ou argument propre à la convaincre de tirer une conclusion différente de celle à laquelle elle est parvenue dans les affaires précitées (voir paragraphes 18-21) quant à la recevabilité et au bien-fondé des griefs en question. Eu égard à sa jurisprudence en la matière, elle considère qu’en l’espèce les autorités n’ont pas déployé tous les efforts nécessaires pour faire exécuter pleinement et en temps voulu le jugement rendu en faveur du requérant et que, dès lors, le requérant peut toujours se prétendre victime des violations alléguées en l’espèce.

Par conséquent, l’exception du Gouvernement relative à l’absence de qualité de victime du requérant doit être rejetée, y compris la partie concernant le délai de dix ans qui s’est écoulé avant que l’affaire ne soit portée devant les tribunaux afin d’obtenir réparation du préjudice subi, de sorte que les juridictions internes ont examiné et statué sur cette demande de réparation et que l’argument du Gouvernement est ainsi dépourvu de toute valeur. La Cour rappelle qu’une personne qui a obtenu un jugement contre l’État n’a normalement pas à ouvrir une procédure distincte pour en obtenir l’exécution forcée ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19, 27 mai 2004). Elle considère que c’est au premier chef aux autorités de l’État qu’il incombe de garantir l’exécution d’une décision de justice rendue contre celui ‑ ci, et ce dès la date à laquelle cette décision devient obligatoire et exécutoire ( Bourdov c. Russie (n o 2) , n o 33509/04, § 69, CEDH 2009). 26 . Il s’ensuit que ces griefs sont recevables et révèlent une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1.

Quant au grief tiré par le requérant sur le terrain de l’article 13 de la Convention, la Cour estime, au vu des conclusions auxquelles elle est parvenue au paragraphe 26 ci-dessus, qu’elle a statué sur les principales questions juridiques soulevées dans cette affaire, et qu’il n’y a pas lieu de statuer séparément sur ce point (voir, dans ce sens, Centre de ressources juridiques au nom de Valentin Câmpeanu c. Roumanie [GC], n o 47848/08, § 156, CEDH 2014).

Le Gouvernement conteste ces revendications financières, qu’il juge à la fois excessives et injustifiées. 30. Étant donné le caractère continue de la violation et les conclusions auxquelles elle est parvenue, la Cour juge qu’il y a lieu d’accueillir la demande du requérant au titre du préjudice matériel dans son intégralité pour toute la durée de la non-exécution, à l’exception de la période de trois ans déjà remboursée dans le cadre de la procédure interne.

Toutefois, elle estime que les demandes du requérant visant à obtenir réparation du préjudice moral subi pendant toute la durée de l’inexécution, ainsi que celles relatives aux frais et dépens, doivent être accueillies en partie.

Eu égard aux documents en sa possession et à sa jurisprudence ( Cristea et Botezatu, précitées), la Cour estime raisonnable d’allouer les sommes indiquées dans le tableau joint en annexe.

Enfin, la Cour rappelle sa position constante selon laquelle l’exécution de la décision interne demeure la forme la plus appropriée de redressement pour ce qui est des violations de la Convention similaires à celles constatées dans la présente affaire ( Gerasimov et autres c. Russie , n os 29920/05 et 10 autres, § 198, 1 er juillet 2014). Par conséquent, elle juge que l’État défendeur doit sans tarder assurer l’exécution, par des moyens appropriés, de la décision initiale rendue en faveur du requérant. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit que cette requête révèle une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison de l’inexécution d’une décision de justice interne en faveur du requérant ; Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief formulé sur le terrain de l’article 13 de la Convention ; Dit que l’État défendeur doit, dans les trois mois, assurer par des moyens appropriés l’exécution de la décision de justice interne encore pendante visée dans le tableau joint en annexe ; Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes indiquées dans le tableau joint en annexe, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2025, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Viktoriya Maradudina Andreas Zünd Greffière adjointe f.f. Président ANNEXE Requête concernant des griefs tirés de l’article 6 § 1 et l’article 13 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 (inexécution de décisions de justice internes et absence de recours effectif en droit interne) Numéro et date d’introduction de la requête Nom du requérant et année de naissance Nom et ville du représentant Désignation de la juridiction interne Titre exécutoire Date de la décision Date de début de l’inexécution Date de fin de l’inexécution Délai d’exécution Procédure de réparation Nom de la juridiction interne Date de la décision Indemnisation octroyée (en euros) Montant alloué pour dommage matériel par requérant (en euros) [1] Montant alloué pour dommage moral par requérant (en euros) [2] Montant alloué pour frais et dépens par requête (en euros) [3] 25244/20 27/05/2020 Iulian ȚURCAN 1971 Ungurean Ivan Chișinău Cour d’appel de Chișinău, 12/02/2008 Obligation des autorités municipales de fournir au requérant un logement en location ("spațiu locativ"), en tant qu’ancien combattant et employé du ministère des Affaires Intérieures, Jugement confirmé par la Cour suprême de justice, 14/05/2008 14/05/2008 en cours Plus de 17 années et 4 mois Cour suprême de justice, 24/12/2019 Dommage moral : 505 EUR (période de référence : 14/05/2008 – 14/03/2019) Dommage matériel : 1 560 EUR (constituant la valeur du loyer pour la période allant de juin 2015 à juin 2018, soit 3 ans avant la saisine du tribunal (délai de prescription) au motif de non-exécution de la décision définitive en faveur du requérant. Ce calcul fut réalisé conformément à la loi n o 87/2011, selon laquelle le requérant peut réclamer une indemnisation pour les dommages matériaux subis pendant une période de trois ans avant l’introduction de l’action devant le tribunal) Frais et dépens : 260 EUR. Dans le cadre de la procédure en réparation (L87), le requérant réclama : Préjudice matériel : 56 695 MDL Préjudice moral : 60 000 MDL Frais et dépens : 5 000 MDL 3 940 1 100 400 [1] Plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. [2] Plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par la partie requérante. [3] Plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par la partie requérante.