Benghezal împotriva Franței

Comunicat la 7 noiembrie 2018 CINCEA SECȚIUNE Cerere n 48045/15 Rachid BENGHEZAL împotriva Franței introdusă la 24 septembrie 2015 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, Rachid Benghezal, este un resortisant francez născut în 1960 și rezident în Tamponia. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Monod, avocat în cadrul Consiliului. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Soții L. au încheiat un contract cu G.-N.P. pentru a efectua lucrări de construcție a două vile. Ulterior, la 28 aprilie 2006, ei au semnat un contract privind aceleași lucrări cu o altă întreprindere, condusă de GP, care le fusese prezentată de solicitant.

Cu această ocazie, soții L. au descoperit că reclamantul primise o comisie de 25 000 de dolari, în urma nerespectării termenelor de construcție și de malpraxis. EUR (EUR) pentru că le-a pus în legătură cu cea de-a doua întreprindere, pentru că aceasta din urmă nu era înregistrată, pentru că avea mai multă existență legală din 2003 și pentru că certificatul de garanție pe zece ani era un fals. La 18 februarie 2009, soții L. au depus o plângere cu constituție de parte civilă la decanul judecătorilor de la Tribunalul de Mare Instanță din Saint-Pierre pentru falsificare și utilizare falsă, precum și pentru abuz de încredere. printr-o ordonanță din 4 aprilie 2011, instanța de judecată l-a retrimis pe reclamant în fața Tribunalului Corecțional din Saint-Pierre pentru înșelăciune.

I s-a reproșat că a folosit manevre frauduloase, în acest caz prin elaborarea unui aviz, a unui contract de șantier și a unor corespondențe diverse în numele unei societăți care nu are nici o existență legală, și că i-a înscenat pe soții L. pentru a-i determina să contracteze cu GP și să-i dea acestuia fonduri pentru a primi apoi o comisie. Printr-o hotărâre din 24 mai 2012, tribunalul corecțional l-a trimis pe reclamant înapoi în scopul urmăririi penale și i-a exonerat pe soții L. de cererea lor de despăgubiri în privința sa. Prin hotărârea din 11 decembrie 2013, Camera de Apeluri Corecționale a Tribunalului de Apel din Saint-Denis al Réunion a infirmat hotărârea pronunțată și a declarat că, pe plan civil, reclamantul comitea o înșelăciune în detrimentul părții civile.

Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul de apel și-a exprimat, în special, punctul de vedere cu privire la următoarele: Astfel, [reclamantul] a acționat în mod fraudulos împotriva [soților L.], care au avut încredere deplină în el în calitatea sa de comerciant și proprietar al casei pe care o închiriau, în scopul de a-i face să creadă că primul antreprenor reținut nu putea executa șantierul celor două vile și pentru a-i determina să se angajeze cu un alt antreprenor, din nou ales de el, în beneficiul căruia au fost de acord să deblocheze fonduri de care [reclamantul] a beneficiat parțial prin acordarea unui comision de câteva zeci de mii de euro.

Aceste manevre frauduloase comise de [reclamantul], care sunt acte pozitive realizate cu un scop determinat și nu doar minciuni, au avut un caracter decisiv în angajamentul soților L. (...) Nu este important ca dovada cunoașterii de către [reclamantul] a manevrelor frauduloase comise de GP să nu fie raportată, în acest caz, intenia frauduloasă este caracterizată în mod clar prin toate actele pozitive iniiale realizate de [reclamantul]. În ceea ce privește mobilul, separat de persoana vinovată, el își are reședința în obiectivul obținerii unui comision pe valoarea șantierului, realitatea acestei comisii n Õ fiind contestată numai de beneficiarul său [reclamantul] și fiind confirmată de GP în fața primilor judecători.

(...) Astfel, pe plan civil, [reclamantul] va fi recunoscut că a comis infracțiunea de înșelăciune. (...) Prin aceste motive, Curtea (...) afirmă că, din punct de vedere civil [reclamantul] a comis o fraudă împotriva [M.L.] Reclamantul a fost condamnat, în solidar cu GP, să despăgubească partea civilă în valoare de 35 000 EUR pentru prejudiciile materiale și morale suferite. La 25 martie 2015, Curtea de Casație și-a respins recursul, judecând în special că, în cazul în care acest lucru este în mod greșit, judecătorii deduc că, pe plan civil, [reclamantul] va fi recunoscut că a comis infracțiunea de înșelăciune. Cu toate acestea, având în vedere că acesta din urmă a fost revocat în mod definitiv, hotărârea nu încetează cenzura în măsura în care rezultă din propriile sale … În plus, Curtea de Casație l-a condamnat pe reclamant să plătească părții civile 2 000 EUR pentru cheltuielile suportate în cadrul recursului.

În acest sens, Curtea face trimitere la punctul 27 din hotărârea Lagardère c. France 18851/07, 12 aprilie 2012). Invocând articolele 6 alineatul (1) și 2 din convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la prezumția de nevinovăție în măsura în care instanța judecătorească din Saint-Denis de la Réunion, în hotărârea sa din 11 decembrie 2013, a declarat vinovată de înșelăciune, în timp ce tribunalul corecțional din Saint-Pierre l-a eliberat definitiv din această încălcare pe 24 Mai 2012 consideră, de asemenea, că aprecierea faptelor de către instanța de apel a pus o prezumție de vinovăție împotriva sa. În cele din urmă, invocând art. 6 și 13 din Convenție, el consideră că Curtea de Casație i-a interzis să pună sub semnul întrebării prezumția de nevinovăție de către instanța de apel, pe care a condamnat-o la plata cheltuielilor suportate de partea civilă în cadrul recursului.

În ceea ce privește relaxarea definitivă a reclamantului pronunțată de Tribunalul Penal din Saint-Pierre la 24 mai 2012, articolele 6 alineatul (1) și 2 din convenție, precum și dreptul la o cale de atac efectivă în sensul articolului 13, au fost respectate, pe de o parte, din termenii hotărârii din 11 Decembrie 2013 al Tribunalului de apel din Saint-Denis al Réunion, hotărând cu privire numai la interesele civile și, pe de altă parte, cu privire la respingerea recursului reclamantului în conformitate cu termenii hotărârii Curții de Casație din 25 martie 2015?

Communiquée le 7 novembre 2018

CINQUIÈME SECTION

Requête n o 48045/15 Rachid BENGHEZAL contre la France introduite le 24 septembre 2015

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Rachid Benghezal, est un ressortissant français né en 1960 et résidant au Tampon. Il est représenté devant la Cour par M e A. Monod, avocat aux Conseils. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Les époux L. établirent un contrat avec G.-N.P. en vue de faire réaliser des travaux de construction de deux villas. Par la suite, le 28 avril 2006, ils signèrent un contrat portant sur les mêmes travaux avec une autre entreprise, dirigée par G.P., qui leur avait été présentée par le requérant. À cette occasion, une attestation de garantie décennale leur fut remise.

À la suite du non-respect des délais de construction et de malfaçons, les époux L. découvrirent que le requérant avait perçu une commission de 25 000 euros (EUR) pour les avoir mis en relation avec la seconde entreprise, que cette dernière n’était pas immatriculée, n’avait plus d’existence légale depuis 2003 et que l’attestation de garantie décennale était un faux. Le 18 février 2009, les époux L. déposèrent plainte avec constitution de partie civile auprès du doyen des juges d’instruction du tribunal de grande instance de Saint-Pierre pour faux et usage de faux ainsi que pour abus de confiance. Par une ordonnance du 4 avril 2011, le juge d’instruction renvoya le requérant devant le tribunal correctionnel de Saint-Pierre pour escroquerie.

Il lui était reproché d’avoir employé des manœuvres frauduleuses, en l’espèce en établissant un devis, un contrat de chantier et diverses correspondances au nom d’une société dépourvue de toute existence légale, et d’avoir trompé les époux L. pour les déterminer à contracter avec G.P. et à remettre des fonds à ce dernier dans le but de percevoir ensuite une commission. Par un jugement du 24 mai 2012, le tribunal correctionnel renvoya le requérant des fins de la poursuite et débouta les époux L. de leur demande de dommages et intérêts à son égard. M me L., partie civile, releva appel du jugement sur les dispositions civiles. Par un arrêt du 11 décembre 2013, la chambre des appels correctionnels de la cour d’appel de Saint-Denis de la Réunion infirma le jugement entrepris et dit que, sur le plan civil, le requérant avait commis une escroquerie au préjudice de la partie civile.

Pour parvenir à cette conclusion, la cour d’appel s’exprima notamment comme suit : « Qu’en agissant de la sorte, [le requérant] a employé des manœuvres frauduleuses au préjudice [des époux L.], qui avaient alors toute confiance en lui en sa qualité de professionnel et de propriétaire de la maison qu’ils louaient, en vue de les tromper en leur faisant croire que le premier entrepreneur retenu ne pouvait pas exécuter le chantier des deux villas, et afin de les déterminer à s’engager avec un autre entrepreneur, encore une fois choisi par lui, au profit duquel ils ont accepté de débloquer des fonds dont [le requérant] a partiellement bénéficié par l’attribution d’une commission de plusieurs dizaines de milliers d’euros.

(...) Ces manœuvres frauduleuses commises par [le requérant], qui sont des actes positifs accomplis dans un but déterminé et non pas de simples mensonges, ont eu un caractère déterminant dans l’engagement des époux L. (...) Il importe peu que la preuve de la connaissance par [le requérant] des manœuvres frauduleuses commises par G.P. n’ait pas été rapportée, l’intention frauduleuse est ici clairement caractérisée par tous les actes positifs initiaux accomplis par [le requérant]. Quant au mobile, distinct de l’intention coupable, il réside dans l’objectif visant à obtenir une commission sur le montant du chantier, la réalité de cette commission n’étant contestée que par son bénéficiaire [le requérant] et ayant été confirmée par G.P.

devant les premiers juges. (...) Ainsi, sur le plan civil, [le requérant] sera reconnu avoir commis le délit d’escroquerie. (...) Par ces motifs, La Cour (...) dit que sur le plan civil [le requérant] a commis une escroquerie au préjudice de [M me L.] » Le requérant fut condamné, solidairement avec G.P., à indemniser la partie civile à hauteur de 35 000 EUR pour les préjudices matériel et moral subis. Le requérant se pourvut en cassation, dénonçant notamment une violation de l’article 6 § 2 de la Convention.

Le 25 mars 2015, la Cour de cassation rejeta son pourvoi, en jugeant notamment que : « Si c’est à tort que les juges en déduisent que « sur le plan civil, [le requérant] sera reconnu avoir commis le délit d’escroquerie », ce dernier ayant été définitivement relaxé, l’arrêt n’encourt cependant pas la censure dès lors qu’il résulte de ses énonciations, dépourvues d’insuffisance comme de contradiction et qui répondent aux chefs péremptoires des conclusions régulièrement déposées, que le comportement du demandeur, analysé à partir et dans la limite des faits objets de la poursuite, est constitutif d’une faute civile qui a entraîné, pour [M me L.], un préjudice direct et certain ouvrant droit à réparation.

» En outre, la Cour de cassation condamna le requérant à payer 2 000 EUR à la partie civile au titre des frais engagés dans le cadre du pourvoi. B. Le droit interne pertinent La Cour renvoie, à cet égard, au paragraphe 27 de l’arrêt Lagardère c. France (n o 18851/07, 12 avril 2012). GRIEFS Invoquant les articles 6 §§ 1 et 2 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit à la présomption d’innocence en ce que la cour d’appel de Saint-Denis de la Réunion, dans son arrêt du 11 décembre 2013, l’a déclaré coupable d’escroquerie, alors que le tribunal correctionnel de Saint ‑ Pierre l’avait définitivement relaxé de cette infraction le 24 mai 2012. En outre, il estime que l’appréciation des faits par la cour d’appel a posé une présomption de culpabilité à son encontre.

Enfin, invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, il considère que la Cour de cassation lui a interdit de contester l’atteinte à sa présomption d’innocence par la cour d’appel, puisqu’elle l’a condamné à payer les frais engagés par la partie civile dans le cadre du pourvoi.

QUESTION AUX PARTIES

Au regard de la relaxe définitive du requérant prononcée par le tribunal correctionnel de Saint-Pierre le 24 mai 2012, les articles 6 §§ 1 et 2 de la Convention, ainsi que le droit à un recours effectif au sens de l’article 13, ont-ils été respectés compte tenu, d’une part, des termes de l’arrêt du 11 décembre 2013 de la cour d’appel de Saint-Denis de la Réunion statuant sur les seuls intérêts civils et, d’autre part, du rejet du pourvoi du requérant selon les termes de l’arrêt de la Cour de cassation du 25 mars 2015 ?