Toader împotriva României

Comunicat la 26 noiembrie 2018 SECȚIUNEA a patra Cerere nr. 69206/14 Marinuș TOADER împotriva României introdusă la 15 octombrie 2014 FOARTE DE LA L Reclamantul a fost trimis înapoi în fața unei hotărâri a șefului amenințărilor, prin SMS-uri, împotriva a trei părți vătămate, inclusiv a C.M. Parchetul stabilește că SMS-urile în cauză au fost trimise de la un număr de telefon mobil cu cartelă preplătită al cărui reclamant era deținătorul, pe baza declarațiilor unui martor, precum și pe lista apelurilor primite și primite pe acest telefon și localizarea și interpretarea celulelor activate de această linie. Reclamantul a susținut, pe parcursul întregii proceduri penale împotriva sa, că măsurile luate de instanța judecătorească nu au fost autorizate de un judecător și că elementele depuse la dosar în fața instanțelor interne nu permit identificarea care instituție a furnizat datele.

Prin hotărârea din 7 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că instanțele sesizate cu privire la fondul cauzei nu au examinat aceste argumente și a trimis cauza pentru o nouă examinare a fondului. Prin hotărârea din 29 mai 2014, Curtea de Apel din București a confirmat faptul că elementele dosarului nu au fost permise în cazul în care măsurile ar fi fost autorizate sau care au fost autoritățile care au furnizat aceste date. Prin urmare, instana de apel a îndepărtat aceste elemente de probă cu privire la două dintre părțile vătămate, dar a considerat că reclamantul a făcut amenințări împotriva C.M. și i-a aplicat o amendă administrativă și a fost obligată să plătească despăgubiri civile către C.M.

Pentru aceasta, tribunalul de apel s-a întemeiat pe listele de canale comunicate de către un operator de telefonie pe care l-a judecat în mod corespunzător de alte elemente de probă. Această hotărâre a fost confirmată, în urma unei contestații în anulare a reclamantului, printr-o hotărâre din 26 noiembrie 2014 a instanței de apel. A existat vreo încălcare a dreptului reclamantului de a-și respecta viața privată, în sensul articolului 8 din convenție?

În special, ingerința în dreptul reclamantului a avut un temei juridic în dreptul intern (Ben Faiza c. Franța, nr 31446/12, § 56, 8 februarie 2018) și, în lai, a urmărit ea un scop legitim și a fost necesară într-o societate democratică În ceea ce privește acest ultim aspect, diferența de tratament în ceea ce privește utilizarea de către instanța de apel, în decizia sa din 29 mai 2014, a listelor de apeluri telefonice pentru a ajunge la o constatare a vinovăției în raport cu o singură parte vătămată era proporțională în sensul jurisprudenței Curții (a se vedea, mutatis mutandis Matheron c. Franța, nr 57752/00, § 36, 29 martie 2005) și Pruteanu c. România, n 30181/05, § 56, 3 februarie 2015)

Communiquée le 26 novembre 2018

QUATRIÈME SECTION

Requête n o 69206/14 Marinuș TOADER contre la Roumanie introduite le 15 octobre 2014

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne l’atteinte à la vie privée du requérant en raison de l’utilisation de ses données personnelles relatives à l’usage des téléphones portables dans le cadre d’une procédure pénale. Le requérant fut renvoyé en jugement de chef de menaces proférées par des SMS à l’encontre de trois parties lésées dont C.M. Le parquet établit que les SMS en cause avait été envoyés depuis un numéro de téléphone portable à carte prépayée dont le requérant était le détenteur, se fondant sur les déclarations d’un témoin, ainsi que sur la liste des appels entrants et sortants sur ce téléphone et la localisation et l’interprétation des cellules activées par cette ligne. Le requérant fit valoir, tout au long de la procédure pénale à son encontre, que les mesures prises par le parquet n’avaient pas été autorisées par un juge et que les éléments versés au dossier devant les tribunaux internes ne permettaient pas d’identifier quelle institution avait fourni les données.

Par un arrêt du 7 octobre 2013, la Haute Cour de cassation et de justice jugea que les juridictions saisies du fond de l’affaire n’avaient pas examiné ces arguments et renvoya l’affaire pour un nouvel examen du fond. Par un arrêt du 29 mai 2014, la cour d’appel de Bucarest confirma que les éléments du dossier n’établissaient pas si les mesures avaient été autorisées, ni quelles étaient les autorités qui avaient fourni ces données. La cour d’appel écarta donc ces éléments de preuve quant à deux des parties lésées, mais jugea que le requérant avait proféré des menaces contre C.M. et lui appliqua une amende administrative et l’obligea à payer une réparation civile à C.M. Pour cela, la cour d’appel se fonda sur les listes d’appels communiquées par un opérateur de téléphonie qu’elle jugea corroborées par d’autres éléments de preuve.

Cet arrêt fut confirmé, sur contestation en annulation du requérant, par un arrêt du 26 novembre 2014 de la cour d’appel.

QUESTIONS AUX PARTIES

Y a-t-il eu violation du droit du requérant au respect de sa vie privée, au sens de l’article 8 de la Convention ? En particulier, l’ingérence dans le droit du requérant avait-elle une base légale en droit interne ( Ben Faiza c. France , n o 31446/12, § 56, 8 février 2018) et, dans l’affirmative, poursuivait-elle un but légitime et était-elle « nécessaire dans une société démocratique » ? Concernant ce dernier aspect, la différence de traitement dans l’utilisation par la cour d’appel, dans sa décision du 29 mai 2014, des listes d’appels téléphoniques pour parvenir à un constat de culpabilité au regard d’une seule partie lésée était-elle proportionnée au sens de la jurisprudence de la Cour (voir, mutatis mutandis , Matheron c. France , n o 57752/00, § 36, 29 mars 2005, et Pruteanu c. Roumanie , n o 30181/05, § 56, 3 février 2015) ?