VAN DER ZWAN v. THE NETHERLANDS

CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 27231/19 Peter VAN DER ZWAN împotriva Țărilor de Jos, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A patra secțiune), care a stat la 22 aprilie 2025 în calitate de comitet compus din: Faris Vehabović , Președintele Jolien Schukking, Lorraine Schembri Orland , judecători și Simeon Petrovski, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea (nr. 27231/19) împotriva Regatului Țărilor de Jos a depus Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 17 mai 2019 de către un național olandez, dl Peter Van der Zwan („reclamantul”), care s-a născut în 1961, locuiește în Voorburg și a fost reprezentat de dl Jebbink, avocat practicant la Amsterdam; hotărârea de a anunța plângerea în temeiul articolului 7 § 1 din Convenția către Guvernul Regatului Țărilor de Jos („Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dna B. Koopman, al Ministerului Afacerilor Externe; observațiile părților; după deliberare, hotărăște după cum urmează: Cazul se referă la aplicarea unei practici modificate ale Curții Supreme cu privire la utilizarea competenței sale de a examina de oficiu dacă statutul de limitări a expirat. Reclamantul se bazează pe art. 7 § 1 din Convenție. În urma unei condamnare de către Curtea Regională Roermond din 2012, la 24 aprilie 2017, Curtea de Apel „s-Hertogenbosch” a condamnat reclamantul de dezintoxicare și a încălcării unei reglementări ale Legii de Supraveghere a Sistemului de Credit (Wet toezicht kredietwezen ) și a condamnat-o la 30 de luni de închisoare, din care șase luni au fost suspendate în așteptarea unei perioade de probă de doi ani. În nici un moment în timpul procedurii, reclamantul a susținut că urmărirea penală a oricăruia dintre infracțiuni a devenit limitată la timp în conformitate cu statutul de limită aplicabil. În mod similar, în declarația scrisă (casatieschriftuur ) care prezintă motivul său de recurs în privința punctelor de drept (casatiemiddel ) în fața Curții Supreme, prezentată la 4 aprilie 2018, reclamantul nu a susținut această chestiune. În avizul său consultativ din 6 noiembrie 2018, avocatul general la Curtea Supremă a concluzionat că motivul recursului reclamantului în privința punctelor de drept a eșuat. El a observat, de asemenea, că a doua infracțiune a căror condamnare a fost condamnată a devenit în timp util la 29 iulie 2016. Avocatul general a remarcat că într-o hotărâre recentă din 30 octombrie 2018 Curtea Supremă și-a schimbat practicile de aplicare a statutului de limitări ex officio , susținând că în cazurile viitoare, aceasta își va folosi competența de a examina și de a-l aplica ex officio Numai atunci când statutul de limitări a expirat după depunerea motivelor de recurs pe puncte de drept, deoarece în acest moment ar fi fost imposibil ca un inculpat să pună această chestiune. Având în vedere că hotărârea recentă, avocatul general a concluzionat că Curtea Supremă nu va aplica normele privind perioadele de limitare ex officio în cazul instant. În răspunsul său la avizul consultativ al avocatului general, reclamantul a susținut că, având în vedere că modificarea practicii Curții Supreme nu a fost previzibilă și nu a fost stabilită nicio perioadă de tranziție, drepturile sale în temeiul articolului 7 din Convenție ar fi încălcate dacă Curtea Supremă în cazul său nu va continua să-și aplice practicile anterioare. La 18 decembrie 2018, Curtea Supremă a respins recursul reclamantului cu privire la punctele de drept. A limitat examinarea și raționamentul în hotărârea sa la baza recursului invocat de reclamant în declarația scrisă și a explicat de ce acest motiv nu a avut succes. Reclamantul plânge că modificarea practicii Curții Supreme, introdusă prin hotărârea sa de 30 de ani. Octombrie 2018, nu a fost previzibilă și, din moment ce nu a fost inclusă nicio perioadă de tranziție, a afectat situația sa, în încălcarea articolului 7 din Convenție. EVALUAREA TRIBUNALULUI PĂRȚII nu sunt de acord cu privire la dacă art. 7 din Convenția este aplicabil. Guvernul a susținut că art. 7 nu s-a aplicat în acest caz deoarece dispozițiile referitoare la statutul de limită sunt de natură procedurală și nu pot fi considerate drept penal substanțial. Reclamantul a susținut că art. 7 ar trebui interpretat și aplicat, așa cum a urmat din obiectul și scopul său, astfel încât să ofere garanții eficace împotriva urmăririi judiciare, condamnării și pedepsei arbitrare. El se bazează pe Antia și Khupenia c. Georgia (nr. 7523/10, § 42, 18 iunie 2020). 10. Principiile generale privind cerințele de securitate juridică și previzibilitate în temeiul articolului 7 din Convenție au fost rezumate în Del Río Prada c. Spania ([GC], nr. 42750/09, §§ 77-93, CEDH 2013). Curtea reiterează că art. 7 nu se limitează la interzicerea aplicării retrospective a dreptului penal la dezavantajul unui acuzat. Încorporează, de asemenea, mai în general, principiul că numai legea poate defini o infracțiune și prevede o penalitate (nullum crimen, nulla poena sine lege – a se vedea ibid., § 78; Coëme și alții c. Belgia , nr. 32492/96 și altele 4, § 145, ECHR 2000-VII. art. 7 împiedică, de asemenea, reînnoirea unei urmăriri penale în ceea ce privește o infracțiune care a devenit limitată la timp (a se vedea Avizul consultativ privind aplicabilitatea statutelor de limitare la urmărire penală, condamnarea și pedeapsa în ceea ce privește o infracțiune care constituie, în esență, un act de tortură [GC], cererea nr. P16-2021-001, Curtea Armeniană de cassare, § 77, 26 aprilie 2022. Curtea reiterează, de asemenea, că a clasificat normele interne privind perioadele de limitare ca legi procedurale, în măsura în care acestea nu definesc infracțiunile și sancțiunile și pot fi interpretate ca fiind o condiție simplă pentru evaluarea cauzei (a se vedea Orlen Lietuva Ltd. c. Lituania) 11. În ceea ce privește cazul în cauză, Curtea observă că nu este în lipsa faptului că actele comise de reclamant au constituit o infracțiune penală în momentul comisiei și că penalitatea impusă nu a fost mai grea decât cele aplicabile la momentul material. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu a formulat niciun argument în fața oricărei instanțe judiciare în ceea ce privește expirarea statutului de limitări, și că nici plângerea reclamantului în fața Curții nu se referă la o constatare a unei instanțe interne cu privire la statutul de limitare (a se vedea, în contrast, Antia și Khupenia , citată mai sus, §§§). 10-15 și 40). Declararea reclamantului cu privire la modificarea practicii Curții Supreme se referă la o chestiune procedurală, și anume în care și-a păstrat competența de a examina ex officio dacă statutul de limitări a expirat. Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme de a limita ex oficio examinarea dacă urmărirea penală a devenit interzisă până la perioada de după ce acuzatul a depus motivele sale de recurs în fața Curții Supreme și înainte de eliberarea hotărârii sale, nu duce la o reînnoire a urmăririi penale și nu poate fi considerată drept penal substanțial. În plus, reclamantul nu a demonstrat că noua practică a Curții Supreme se referă la definirea infracțiunii sau a sancțiunii. 12. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că plângerea reclamantului este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 litera (a) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 15 mai 2025. Simeon Petrovski Faris Vehabović Președintele adjunct al grefierului

FOURTH SECTION

DECISION

Application no. 27231/19

Peter VAN DER ZWAN

against the Netherlands

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 22 April 2025 as a Committee composed of:

Faris Vehabović

, President

,

Jolien Schukking,

Lorraine Schembri Orland

, judges

,

and Simeon Petrovski,

Deputy

Section Registrar,

Having regard to:

the application (no.

27231/19) against the Kingdom of the Netherlands lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 17 May 2019 by a Dutch national, Mr Peter Van der Zwan (“the applicant”), who was born in 1961, lives in Voorburg and was represented by Mr Jebbink, a lawyer practising in Amsterdam;

the decision to give notice of the complaint under Article 7 § 1 of the Convention to the Government of the Kingdom of the Netherlands (“the Government”), represented by their Agent, Ms B. Koopman, of the Ministry of Foreign Affairs;

the parties’ observations;

Having deliberated, decides as follows:

SUBJECT MATTER OF THE CASE

1.

The case concerns the application of an amended practice of the Supreme Court concerning the use of its competence to examine

ex officio

whether the statute of limitations has expired. The applicant relies on Article

7 § 1 of the Convention.

2.

Following a conviction by the Roermond Regional Court of 2012, on 24 April 2017, the ‘s-Hertogenbosch Court of Appeal convicted the applicant of embezzlement and violation of a regulation of the Credit System Oversight Act (

Wet toezicht kredietwezen

) and sentenced him to thirty months’ imprisonment, six

months of which were suspended pending a probation period of two years.

3.

At no point during the proceedings did the applicant argue that the prosecution of either of the offences had become time-barred under the applicable statute of limitations. Similarly, in the written statement (

cassatieschriftuur

) setting out his ground of appeal on points of law (

cassatiemiddel

) before the Supreme Court, submitted on 4 April 2018, the applicant did not raise this issue.

4.

In his advisory opinion of 6 November 2018, the Advocate General at

the Supreme Court concluded that the applicant’s ground of appeal on points of law failed. He further observed that the second offence of which the applicant had been convicted had become time-barred on 29 July 2016. The Advocate General noted that in a recent judgment

of 30 October 2018 the Supreme Court had changed its practice of applying the statute of limitations

ex officio

, holding that in future cases it would use its competence to examine and apply it

ex officio

only when the statute of limitations had expired after the submission of the grounds for appeal on points of law. It was so because at that point it would be impossible for a defendant to raise this issue. Given that recent judgment, the Advocate General concluded that the Supreme Court would not apply the rules on the limitation periods

ex officio

in the instant case.

5.

In his response to the Advocate General’s advisory opinion, the applicant argued that since the change in the Supreme Court’s practice had not been foreseeable and no transitional period had been established, his rights under Article 7 of the Convention would be violated if the Supreme Court in his case would not continue to apply its previous practice.

6.

On 18 December 2018 the Supreme Court rejected the applicant’s appeal on points of law. It confined the examination and the reasoning in its judgment to the ground of appeal raised by the applicant in the written statement and explained why this ground was not successful.

7.

The applicant complains that the change of the Supreme Court’s practice, introduced by its judgment of 30

October 2018, was not foreseeable and, since no transitional period was included, had detrimentally affected his situation, in violation with Article 7 of the Convention.

THE COURT’S ASSESSMENT

8.

The parties disagree on whether Article 7 of the Convention was applicable.

9.

The Government submitted that Article 7 was not applicable to the present case because provisions relating to the statute of limitations are of a procedural nature and cannot be regarded as substantive criminal law. The applicant argued that Article 7 should be construed and applied, as followed from its object and purpose, in such a way as to provide effective safeguards against arbitrary prosecution, conviction and punishment. He relied on

Antia and Khupenia v. Georgia

(no. 7523/10, § 42, 18 June 2020).

10.

The general principles concerning the requirements of legal certainty and foreseeability under Article 7 of the Convention have been summarised in

Del Río Prada v. Spain

([GC], no. 42750/09, §§ 77-93, ECHR 2013). The Court reiterates that Article 7 is not confined to prohibiting the retrospective application of criminal law to an accused’s disadvantage. It also embodies, more generally, the principle that only the law can define a crime and prescribe a penalty (

nullum crimen, nulla poena sine lege –

see ibid., § 78;

Coëme and Others v. Belgium

, nos. 32492/96 and 4 others, § 145, ECHR 2000-VII). Article 7 also precludes the revival of a prosecution in respect of an offence that has become time-barred (

see

Advisory opinion on the applicability of statutes of limitation to prosecution, conviction and punishment in respect of an offence constituting, in substance, an act of torture

[GC], request no. P16-2021-001, Armenian Court of Cassation, § 77, 26 April 2022). The Court further reiterates that it has classified domestic rules on limitation periods as procedural laws, insofar as they do not define offences and penalties and can be construed as laying down a simple precondition for the assessment of the case (see

Orlen Lietuva Ltd. v.

Lithuania

, no. 45849/13, § 97, 29 January 2019).

11.

Turning to the present case, the Court observes that it is not in dispute that the acts committed by the applicant constituted a criminal offence at the time when it was committed, and that the penalty imposed was not heavier than those applicable at the material time. The Court further observes that the applicant has not made any submissions before any judicial instance in respect of the expiry of the statute of limitations, nor does the applicant’s complaint before the Court relate to a finding of a domestic court regarding the statute of limitation (see by contrast

Antia and Khupenia

, cited above, §§

10-15 and 40). The applicant’s complaint regarding the change of the Supreme Court’s practice concerns a procedural issue, namely under which circumstances it retained its competence to examine

ex officio

whether the statute of limitations had expired. The Court considers that the Supreme Court’s decision to limit its

ex officio

examination on whether the prosecution had become time-barred to the period after the defendant had submitted his or her grounds for appeal on points of law to the Supreme Court and before the delivery of its judgment, does not result in a revival of the prosecution and cannot be regarded to concern substantive criminal law. Moreover, the applicant did not demonstrate that the Supreme Court’s new practice pertained to the definition of the offence or penalty.

12.

In the light of the foregoing the Court concludes that the applicant’s complaint is incompatible

ratione materiae

with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected in accordance with Article 35 § 4.

For these reasons, the Court, unanimously,

Declares

the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 15 May 2025.

Simeon Petrovski

Faris Vehabović

Deputy Registrar

President