TEMİZİȘLER LIMITED COMPANY c. TURQUIE

Comunicarea din 28 iunie 2019 a celei de-a doua SECȚIUNI: nr. 44159/18 S.a.r.l. În cazul de față, se poate considera că, în cazul în care un operator economic privat în economia de piață ar fi dispus să furnizeze servicii de transport cu autobuzul către Samsun, acesta ar fi trebuit să fie considerat un operator economic privat în economia de piață în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. În urma unei proceduri inițiate de o cooperativă de transport împotriva primăriei Samsun și la care reclamantul nu a putut participa, instanța administrativă din același loc consideră, într-o hotărâre din 18 iunie 2014, că concesiunile de linie de transport cu autobuzul trebuiau să fie limitate la o perioadă de 10 ani.

Întrucât licența de exploatare a întreprinderii-mamă a fost revocată de primărie pe baza hotărârilor judecătorești menționate anterior, reclamantul a formulat o acțiune pentru o supraînălțare a competenței. Acesta a fost respins pe motiv că decizia de revocare fusese luată pentru executarea hotărârii din 18 iunie 2014. Ulterior, reclamantul a inițiat o acțiune în deplină instanță în vederea obținerii unei compensații pentru prejudiciul suferit și a susținut că contractul era pe durată nedeterminată, considerând că cererea de ofertă nu avea durată și că contractul de concesiune prevedea o reînnoire anuală. Circumstanța că contractul a fost reînnoit anual de către primărie de mai mult de zece ani dovedește, în opinia sa, că intenția părților era, într-adevăr, punerea în aplicare a unei convenții pe durată nedeterminată.

În orice caz, astfel de reînnoiri au creat, potrivit reclamantului, o speranță legitimă. Pe de altă parte, acesta a susținut că condițiile contractului, în special prețul, corespund celor ale unui contract de concesiune pe durată nedeterminată și că semnarea unui contract la aceste condiții tarifare pe o perioadă limitată la 10 ani nu se încadrează în cursul normal al lucrurilor. Instanța administrativă a respins acțiunea pe motiv că nici contractul, nici cererea de ofertă pe termen scurt ar trebui să țină seama de art. 64 din Legea privind achizițiile publice, care prevedea că durata contractelor de închiriere era de 10 ani. În acțiunile sale, care au fost toate respinse, reclamantul a susținut, printre altele, că contractul în cauză nu era un contract de închiriere, ci un contract de concesiune, și că nu a făcut obiectul dispozițiilor art. 64 mai sus.

Reclamantul a contestat dreptul său de a-și respecta bunurile în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării licenței sale. Acesta susține, de asemenea, că hotărârile judecătorești au fost insuficient motivate și că nu a putut participa la procedura care a dus la pronunțarea hotărârii din 18 iunie 2014 a adus atingere dreptului său la un proces echitabil. În acest sens, era previzibilă aplicarea articolului 64 din Legea privind achizițiile publice? A urmărit aceasta un scop de interes general? A impus reclamantului o sarcină excesivă, având în vedere garanțiile procedurale prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul a beneficiat de o ocazie adecvată de a-și prezenta cauza autorităților competente pentru a contesta efectiv măsurile care aduc atingere drepturilor garantate prin această dispoziție?

În acest cadru, reclamantul și-a putut invoca argumentele în cadrul procedurii judiciare care a condus la pronunțarea hotărârii din 18 iunie 2014 având în vedere concluziile Curții în hotărârea din 18 iunie 2014 Menemen Minibüsçüler Odas. Turcia 44088/04, § 20-28, 9 decembrie 2008), împrejurarea că reclamantul nu a putut fi audiat într-un litigiu care îi afectează direct drepturile și obligațiile a adus atingere dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6 din convenție Părțile sunt invitate să furnizeze o copie completă a dosarelor procedurilor instanțelor naționale.

Communiquée le 28 juin 2019

DEUXIÈME SECTION

Requête n o 44159/18 S.à.R.L. TEMİZİȘLER contre la Turquie introduite le 5 septembre 2018

OBJET DE L’AFFAIRE

L’affaire concerne l’annulation de la licence d’exploitation d’une ligne de transport par autobus à Samsun obtenue par le biais d’un contrat de concession publique, ainsi que le refus d’indemnisation pour la perte subie par le titulaire de ladite licence. À l’issue d’une procédure initiée par une coopérative de transport à l’encontre de la mairie de Samsun et à laquelle le requérant ne put participer, le tribunal administratif du même lieu estima, dans un jugement du 18 juin 2014, que les concessions de ligne de transport par autobus devaient être limitées à une durée de dix ans. La licence d’exploitation de l’intéressé ayant été révoquée par la mairie sur le fondement des décisions judiciaires susmentionnées, le requérant forma un recours pour excès de pouvoir.

Celui-ci fut rejeté au motif que la décision de révocation avait été prise pour exécuter le jugement du 18 juin 2014. Par la suite, le requérant initia une action de plein contentieux visant à obtenir une indemnisation du préjudice subi. Il fit valoir que le contrat était à durée indéterminée, relevant que l’appel d’offre n’indiquait pas de durée et que le contrat de concession prévoyait un renouvellement annuel. La circonstance que le contrat ait été renouvelé tous les ans par la mairie depuis bien plus de dix ans démontrait selon lui que l’intention des parties était bel et bien la mise en place d’une convention de durée indéterminée. En tout état de cause, de tels renouvellements avaient, selon le requérant, fait naître une espérance légitime.

Par ailleurs, il affirma que les conditions du contrat, et notamment le prix, correspondaient à ceux d’un contrat de concession à durée indéterminée, et que la signature d’un contrat à ces conditions tarifaires pour une durée limitée à 10 ans ne relevait pas du cours normal des choses. Le tribunal administratif rejeta l’action au motif que, ni le contrat ni l’appel d’offre n’indiquant de durée, il convenait de prendre en compte l’article 64 de la loi relative aux marchés publics, laquelle prévoyait que la durée des contrats de location était de 10 ans. Dans ses recours, qui furent tous rejetés, le requérant argua entres autres que le contrat en cause était non pas un contrat de location mais un contrat de concession, et qu’il ne relevait de ce fait pas de l’article 64 susmentionné.

Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison de l’annulation de sa licence. Il soutient en outre que les décisions judiciaires étaient insuffisamment motivées et que la circonstance qu’il n’ait pas pu participer à la procédure ayant donné lieu au jugement du 18 juin 2014 a porté atteinte à son droit à un procès équitable.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. Le requérant disposait-il d’un bien ou d’une espérance légitime au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 ? 2. Dans l’affirmative, y a-t-il eu une ingérence dans ce droit ? Celle-ci était-elle prévue par la loi ? À cet égard, l’application de l’article 64 de la loi relative aux marchés publics était-elle prévisible ? L’ingérence poursuivait-elle un but d’intérêt général ? A-t-elle imposé au requérant une charge excessive ? 3. Compte tenu des garanties procédurales contenues par l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant a-t-il bénéficié d’une occasion adéquate d’exposer sa cause aux autorités compétentes afin de contester effectivement les mesures portant atteinte aux droits garantis par cette disposition ? Dans ce cadre, le requérant a-t-il pu faire valoir ses arguments dans la procédure judiciaire ayant donné lieu au jugement du 18 juin 2014 ? 4. Eu égard aux conclusions de la Cour dans l’arrêt Menemen Minibüsçüler Odası c. Turquie (n o 44088/04, §§ 20 à 28, 9 décembre 2008), la circonstance que le requérant n’a pas pu se faire entendre dans un litige affectant directement ses droits et obligations a-t-il porté atteinte au droit de l’intéressé à un procès équitable au sens de l’article 6 de la Convention ? Les parties sont invitées à fournir une copie intégrale des dossiers des procédures des juridictions nationales.