SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 289/11 ERHAS SOCIETATE DE RESPONSABILITATE LIMITATĂ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 2 iulie 2019 într-un comitet compus din Julia Laffranque, președinte, Ivana Jelić, Arnfin Bårdsen, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Recurenta, Erhas Demir çarelik Oto Yedek Parçalar a fost reprezentată în fața Curții de către domnul H. Șer, reprezentantul legal al societății reclamante. Guvernul turc ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Contractul de închiriere dintre reclamantă și municipalitatea d Pentru o parcare cu etaj a cărei proprietar era aceasta din urmă, contractul a fost ulterior reînnoit în mod tacit, din an în an. Prin scrisorile din 26 și 30 ianuarie 2007, municipalitatea d a trimis reclamantei o decizie de nereînnoire a contractului, cu efect de la 1 martie 2007. Procedura de constatare a calității de chiriaș al recurentei la 20 februarie 2007, recurenta sesizează Tribunalul de Mare Instanță din Beyo La 6 noiembrie 2008, Curtea de Casație a infirmat hotărârea instanței pe motiv că în temeiul art. 287 din Codul obligațiunilor, contractul nu putea fi îndeplinit decât cu un preaviz de șase luni. În această privință, ea a menționat că scrisorile municipiului care intenționa să nu reînnoiască contractul erau date din 26 și 30 ianuarie 2007, în timp ce noua perioadă de un an începea la 1 ianuarie 2007. La 17 noiembrie 2009, Tribunalul s-a conformat hotărârii Curții de Casație și i-a acordat reclamantei câștig de cauză, după ce și-a asumat condițiile înaltei instanțe. 11. La 16 februarie 2010, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. 12. La 3 mai 2010, aceasta a respins cererea de rectificare formulată de municipalitate. La 29 august 2008, la cererea municipiului, subprefectura Beyo La 8 septembrie 2008, recurenta a fost obligată să restituie parcarea. 16. La 15 septembrie 2009, Tribunalul Administrativ, pe baza hotărârii Curții de Casație din 6 noiembrie 2008 (a se vedea punctul 9 de mai sus), a luat în considerare o ocupație ilegală. La 8 ianuarie 2014, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea instanței administrative. La 29 iulie 2010, recurenta a sesizat instanța în instanță în mare măsură din statul membru al UE cu privire la o cerere de despăgubire pentru expulzarea sa. La 29 iulie 2010, reclamanta a solicitat, de asemenea, reintegrarea sa în parcare. 19. La 4 noiembrie 2016, TGI a costat-o pe reclamantă și a constatat că contractul de închiriere se încheiase la 1 noiembrie 2016. martie 2007 și că reclamanta a continuat să se bucure de bunuri până la 8 septembrie 2008. Prin urmare, reclamanta nu putea pretinde nicio despăgubire, având în vedere lipsa prejudiciului. El a respins, de asemenea, cererea recurentei de a obține reintegrarea sa în parcare. 20. La 4 octombrie 2017, instana de apel din partea statului a respins cererea reclamantei formulată împotriva acestei hotărâri. 21. La 15 mai 2018, Curtea de Casație a respins recursul formulat de recurentă și a confirmat decizia TGI. 22. La 4 iulie 2018, recurenta sesizează Curtea Constituțională cu privire la o acțiune individuală. Aceasta denunța, printre altele, o încălcare a dreptului său la un proces echitabil din cauza respingerii cererii sale de despăgubire de către instanțele interne, în pofida deciziilor pronunțate în favoarea sa în cadrul procedurilor privind constatarea calității sale de chiriaș și anularea ordonanței judecătorești. 23. Din dosar reiese că procedura referitoare la această cale de atac este încă în curs de desfășurare în fața Curții Constituționale. Procedura administrativă care urmărea cererea de reintegrare în parcare 24. Între timp, la 6 august 2015, recurenta solicitase administrației să o integreze în parcare. 25. La 26 august 2015, administrația a respins cererea sa. 26. La o dată care nu a fost precizată, recurenta sesizează instanța administrativă în privința unei cereri în anulare a refuzului administrației. 27. La 8 decembrie 2016, tribunalul administrativ a demisionat reclamanta, considerând în special că hotărârea Tribunalului din 17 noiembrie 2009 (punctul 10) se referea numai la perioada cuprinsă între 1 martie 2007 și 1 martie 2008. 28. La 13 aprilie 2017, Tribunalul Administrativ Regional (Dl) a confirmat această hotărâre. 29. La 29 mai 2017, recurenta a formulat o acțiune individuală în fața Curții Constituționale și s-a plâns în special de încălcarea dreptului său la un proces echitabil din cauza deciziilor din 8 decembrie 2016 și 13 aprilie 2017. 30. La 24 mai 2018, Curtea Constituțională a declarat recursul recurentei inadmisibile pentru lipsa vădită de temei. GRIEF 31. Invocând art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta se plânge de executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea sa. Guvernul ridică, printre altele, o excepție de la obligația de epuizare a căilor de atac interne pe motiv că acțiunea individuală a recurentei introdusă la 4 iulie 2018 este pendinte în fața Curții Constituționale. 33. Recurenta retorcă că aceasta trebuie să fie exonerată de obligația de a epuiza căile de atac interne pe motiv că acțiunea sa individuală introdusă la 29 mai 2017 a fost declarată inadmisibilă de Curtea Constituțională. 34. Curtea reamintește principiile generale care decurg din jurisprudența sa bine stabilită cu privire la regula epuizării căile de atac interne (a se vedea, printre multe altele, Vučković și alții c. Serbia (excepție preliminară) [GC], n 17153/11 și 29 altele, §§ 69-77, 25 martie 2014). 35. Curtea observă că, după expulzarea sa din parcare, recurenta a sesizat TGI cu o cerere de despăgubire pentru expulzarea sa și pentru reintegrarea sa în parcare. Curtea constată că procedura referitoare la această acțiune este în continuare pendinte în fața acestei instanțe (punctul 23). 36. În ceea ce privește cealaltă acțiune individuală a recurentei, care a fost introdusă la 29 mai 2017 (punctul 29), Curtea constată că această procedură nu privește cererea de despăgubire a recurentei, ci numai cererea sa de reintegrare în parcarea în cauză. Astfel, faptul că această acțiune individuală a fost declarată inadmisibilă nu permite scutirea recurentei de obligația de a epuiza căile de atac interne în ceea ce privește cererea sa de despăgubire. Curtea constată, de asemenea, că, în circumstanțele prezentei cauze, nu dispune de niciun element care să îi permită să afirme că acțiunea individuală introdusă la 4 iulie 2018 în fața Curții Constituționale nu este susceptibilă de a aduce o redresare adecvată în fața recurentei. 37. În aceste condiții, Curtea consideră că cererea este, în această etapă, prematură și că aceasta trebuie, prin urmare, declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcută în franceză și comunicat în scris la 5 septembrie 2019. Hasan Bak
Requête n
o
289/11
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 2 juillet 2019 en un comité composé de
:
Julia Laffranque,
présidente,
Ivana Jelić,
Arnfinn Bårdsen,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 septembre 2010,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, Erhas Demir Çelik Oto Yedek Parçaları İthalat ve Ticaret Limited Șirketi, est une société à responsabilité limitée de droit turc ayant son siège social à Istanbul. Elle a été représentée devant la Cour par M. H. Șer, représentant légal de la société requérante.
2.
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
Le contrat de location entre la requérante et la municipalité d’Istanbul
4.
En 1986, la société requérante conclut un contrat de location («
le contrat
») d’une durée initiale de deux ans avec la municipalité d’Istanbul («
la municipalité
») pour un parking à étages dont cette dernière était la propriétaire.
5.
Le contrat fut par la suite renouvelé par tacite reconduction d’année en année.
6.
Par des lettres des 26 et 30 janvier 2007, la municipalité d’Istanbul fit parvenir à la requérante une décision de non-renouvellement du contrat, avec prise d’effet le 1
er
mars 2007.
B.
La procédure relative à la constatation de la qualité de locataire de la requérante
7.
Le 20 février 2007, la requérante saisit le tribunal de grande instance de Beyoğlu d’une action en constatation (
tespit davası
) de sa qualité de locataire.
8.
Le 27 mars 2008, le tribunal de grande instance de Beyoğlu («
le tribunal ») débouta la requérante.
9.
Le 6 novembre 2008, la Cour de cassation infirma le jugement du tribunal au motif qu’en vertu de l’article 287 du code des obligations, le contrat ne pouvait être résilié qu’avec un préavis de six mois. Elle nota à cet égard que les lettres de la municipalité tendant au non-renouvellement du contrat étaient datées des 26 et 30 janvier 2007, alors que la nouvelle période d’un an commençait le 1
er
mars 2007.
10.
Le 17 novembre 2009, le tribunal se conforma à l’arrêt de la Cour de cassation et donna gain de cause à la requérante, après avoir fait siennes les considérations de la haute juridiction.
11.
Le 16 février 2010, la Cour de cassation confirma ce jugement.
12.
Le 3 mai 2010, elle rejeta la demande de rectification formée par la municipalité.
C.
L’expulsion de la requérante et la procédure tendant à l’annulation de l’ordonnance d’expulsion
13.
Le 29 août 2008, à la demande de la municipalité, la sous-préfecture de Beyoğlu rendit une ordonnance d’expulsion à l’encontre de la requérante.
14.
À une date non-précisée, la requérante saisit le tribunal administratif d’Istanbul («
le tribunal administratif
») d’une action en annulation de l’ordonnance d’expulsion.
15.
Le 8 septembre 2008, la requérante avait été contrainte de restituer le parking.
16.
Le 15 septembre 2009, le tribunal administratif, s’appuyant sur l’arrêt de la Cour de cassation du 6 novembre 2008 (voir paragraphe 9 ci
‑
dessus), annula l’ordonnance d’expulsion au motif qu’il ne pouvait être fait état d’une occupation illégale.
17.
Le 8 janvier 2014, le Conseil de l’État confirma le jugement du tribunal administratif.
D.
La procédure d’indemnisation engagée par la requérante
18.
Le 29 juillet 2010, la requérante saisit le tribunal de grande instance d’Istanbul («
le TGI
») d’une demande en indemnisation pour son expulsion. Elle demanda également sa réintégration dans le parking.
19.
Le 4 novembre 2016, le TGI débouta la requérante. Il constata que le contrat de location avait pris fin le 1
er
mars 2007 et que la requérante avait continué à jouir du bien jusqu’au 8 septembre 2008. Dès lors, la requérante ne pouvait prétendre à une quelconque indemnité, compte tenu de l’absence de préjudice. Il rejeta également la demande de la requérante d’obtenir sa réintégration dans le parking.
20.
Le 4 octobre 2017, la cour d’appel d’Istanbul rejeta l’appel de la requérante formé contre ce jugement.
21.
Le 15 mai 2018, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par la requérante et confirma la décision du TGI.
22.
Le 4 juillet 2018, la requérante saisit la Cour constitutionnelle d’un recours individuel. Elle dénonçait, entre autres, une violation de son droit à un procès équitable en raison du rejet de sa demande d’indemnisation par les juridictions internes malgré les décisions rendues en sa faveur dans le cadre des procédures relatives à la constatation de sa qualité de locataire et à l’annulation de l’ordonnance d’expulsion.
23.
Il ressort du dossier que la procédure afférente à ce recours est toujours pendante devant la Cour constitutionnelle.
E.
La procédure administrative tendant à la demande de réintégration dans le parking
24.
Entre-temps, le 6 août 2015, la requérante avait demandé à l’administration de l’intégrer dans le parking.
25.
Le 26 août 2015, l’administration rejeta sa demande.
26.
À une date non-précisée, la requérante saisit le tribunal administratif d’Istanbul d’une demande en annulation du refus de l’administration.
27.
Le 8 décembre 2016, le tribunal administratif d’Istanbul débouta la requérante, considérant notamment que le jugement du tribunal du 17
novembre 2009 (paragraphe 10) ne concernait que la période entre le 1
er
mars 2007 et le 1
er
mars 2008.
28.
Le 13 avril 2017, le tribunal administratif régional d’Istanbul confirma ce jugement.
29.
Le 29 mai 2017, la requérante forma un recours individuel devant la Cour constitutionnelle. Elle se plaignait notamment d’une violation de son droit à un procès équitable en raison des décisions des 8 décembre 2016 et 13 avril 2017.
30.
Le 24 mai 2018, la Cour constitutionnelle déclara le recours de la requérante irrecevable pour défaut manifeste de fondement.
GRIEF
31.
Invoquant l’article 6 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, la requérante se plaint de l’inexécution des décisions judiciaires rendues en sa faveur.
32.
Le Gouvernement soulève, entre autres, une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes au motif que le recours individuel de la requérante introduit le 4 juillet 2018 est pendante devant la Cour constitutionnelle.
33.
La requérante rétorque qu’elle doit être dispensée de l’obligation d’épuiser les voies de recours internes au motif que son recours individuel introduit le 29 mai 2017 a été déclaré irrecevable par la Cour constitutionnelle.
34.
La Cour rappelle les principes généraux qui découlent de sa jurisprudence bien établie concernant la règle de
l’épuisement
des voies de recours internes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Vučković et autres c. Serbie
(exception préliminaire) [GC], n
os
17153/11 et 29 autres, §§ 69-77, 25 mars 2014).
35.
La Cour observe qu’après son expulsion du parking, la requérante a saisi le TGI d’une demande en indemnisation pour son expulsion et pour l’impossibilité d’obtenir sa réintégration dans le parking. Cette juridiction ayant débouté la requérante de ses demandes, elle a introduit le 4 juillet 2018 un recours individuel devant la Cour constitutionnelle. La Cour note que la procédure afférente à ce recours est toujours pendante devant cette instance (paragraphe 23).
36.
S’agissant de l’autre recours individuel de la requérante, qui a été introduit le 29 mai 2017 (paragraphe 29), la Cour observe que cette procédure ne concernait pas la demande d’indemnisation de la requérante mais seulement sa demande d’obtenir sa réintégration dans le parking en cause. Ainsi, le fait que ce recours individuel a été déclaré irrecevable ne permet pas de dispenser la requérante de l’obligation d’épuiser les voies de recours internes quant à sa demande d’indemnisation. La Cour note également que, dans les circonstances de la présente affaire, elle ne dispose d’aucun élément lui permettant de dire que le recours individuel introduit le 4 juillet 2018 devant la Cour constitutionnelle n’est pas susceptible d’apporter un redressement approprié au grief de la requérante.
37.
Dans ces conditions, la Cour estime que la requête est, à ce stade, prématurée et qu’elle doit donc être déclarée irrecevable en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 5 septembre 2019.
Hasan Bakırcı
Julia Laffranque
Greffier adjoint
Présidente