SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 49089/07 DO Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, Do La 16 octombrie 1998, societatea reclamantă a inițiat o procedură de executare forțată fără hotărâre (ilamsiz chura takibi) (ilamsiz ch'ra takibi) ) împotriva municipiului Gülnar ( La 7 decembrie 1998, acesta din urmă a emis un ordin de plată a creanței. Acest ordin de plată a devenit executoriu la o dată care nu a fost precizată înainte de data la care prezenta hotărâre a fost introdusă. 717,99 de lire turcești (aproximativ 137 180 de euro la această dată) au fost neplătite. Dreptul intern relevant Acțiunea individuală în fața Curții Constituționale turce este descrisă în Decizia Uzun c. Turcia 10755/13, 30 aprilie 2013). GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge de neplata de către municipalitatea creanței în cauză. 10. Invocând art. 13 din Convenție, Comisia se plânge, de asemenea, că nu a dispus de o cale de atac care să îi permită să-și recupereze creanța. Guvernul ridică, printre altele, o excepție de la obligația de epuizare a căilor de atac interne pe motiv că societatea reclamantă nu a epuizat acțiunea individuală în fața Curții Constituționale, accesibilă începând cu 23 septembrie 2012. În acest sens, face trimitere la o decizie a Curții (Tekin și Baysal c. Turcia (dec.) 40192/10 și 8051/12, 4 decembrie 2018), în care, în opinia sa, Curtea Constituțională din Turcia și-a extins competența rațională temporală la situațiile continue care au început înainte de intrarea în vigoare a dreptului individual de recurs și au continuat după această dată. 13. Recurenta se opune acestui argument. Aceasta susține că: epuizarea căilor de atac interne și/sau a căilor de atac apreciază la data depunerii cererii în fața Curții și că prezenta cerere a fost introdusă cu aproximativ cinci ani înainte de intrarea în vigoare a dreptului individual de recurs în fața Curții Constituționale 14. Curtea constată că presupusa încălcare privește neîndeplinirea unei creanțe executorii și că aceasta constituie o situație continuă (a se vedea, mutatis mutandis Lemke c. Turcia, nr 17381/02, § 37, 5 iunie 2007 și Atsuz c. Turcia (dec.) În plus, Comisia constată că această creanță a devenit executorie înainte de intrarea în vigoare a dreptului individual de recurs în fața Curții Constituționale la 23 septembrie 2012. situațiile care, ca în cazul de față, au început înainte de intrarea în vigoare a dreptului individual de recurs și continuă după această dată (Tekin și Baysal, decizia menționată anterior, §§ 25-28, precum și trimiterile la aceasta). 16. Curtea amintește, de asemenea, că a declarat inadmisibilă pentru nu epuizarea căilor de atac interne privind obiecțiunile referitoare la astfel de situații, considerând că părțile interesate ar putea sesiza Curtea Constituțională cu privire la o cale de atac individuală (a se vedea, de exemplu, Tekin și Baysal, decizia menționată anterior, § 28, privind caracterul incompresibil al pedepsei eterne, și Ats , decizie menționată anterior, cu privire la executarea hotărârilor judecătorești definitive). 17. Examinarea prezentei cauze nu dezvăluie nicio circumstanță specială care ar putea conduce la o concluzie diferită. 18. Prin urmare, Curtea consideră că excepția guvernului trebuie să fie primită. Prin urmare, aceasta trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Pe Ö Õ art. 13 din Convenție 19. Recurenta se plânge că nu dispune de o cale de atac care să îi permită să-și recupereze creanța. 20. Curtea tocmai a constatat că acțiunea individuală în fața Curții Constituționale oferă recurentei o acțiune de epuizare în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție (punctele 16-18 de mai sus). 4860/09, §§ 59-60, 26 martie 2013 și Tekin și Baysal , decizie menționată anterior, § 31). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 9 ianuarie 2020. Hasan Bak
Requête n
o
49089/07
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 10 décembre 2019 en un comité composé de
:
Valeriu Grițco,
président
,
Egidijus Kūris,
Darian Pavli,
juges
,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 octobre 2007,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, Doğ-Kar Yapı İnșaat Sanayi ve Ticaret Limited Șirketi, est une société à responsabilité limitée de droit turc ayant son siège social à Ankara. Elle a été représentée par M
es
2.
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 16 octobre 1998, la société requérante entama une procédure d’exécution forcée sans jugement (
ilamsiz icra takibi
) contre la municipalité de Gülnar («
la municipalité
») devant le bureau de l’exécution et du recouvrement des créances d’Ankara afin de recouvrer une créance dont la municipalité était redevable en vertu d’un contrat datant de janvier 1998.
5.
Le dossier fut ensuite transféré au bureau de l’exécution et de recouvrement des créances de Gülnar («
le bureau de l’exécution
»).
6.
Le 7 décembre 1998, ce dernier notifia à la municipalité une injonction de payer la créance. Cette injonction de payer devint exécutoire à une date non précisée avant l’introduction de la présente requête.
7.
Il ressort d’un document émanant du bureau de l’exécution et soumis par la requérante qu’au 5 février 2018, une partie de la créance – soit 645
717,99 livres turques (environ 137 180 euros à cette date) – demeurait impayée.
Le droit interne pertinent
8.
Le recours individuel devant la Cour constitutionnelle turque est décrit dans la décision
Uzun c. Turquie
(n
o
10755/13, 30 avril 2013).
9.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint du non
‑
paiement par la municipalité de la créance en cause.
10.
Invoquant l’article 13 de la Convention, elle se plaint également de ne pas avoir disposé d’une voie de recours lui permettant de recouvrer sa créance.
Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1
11.
La requérante se plaint du non-paiement par la municipalité de la créance pourtant exécutoire.
12.
Le Gouvernement soulève, entre autres, une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies des recours internes au motif que la société requérante n’a pas épuisé
le recours individuel devant la Cour constitutionnelle, accessible depuis le 23 septembre 2012. Sur ce point, il renvoie à une décision de la Cour (
Tekin et Baysal c. Turquie
(déc.) n
os
40192/10 et 8051/12, 4 décembre 2018), dans laquelle, selon lui, celle
‑
ci a relevé que la Cour constitutionnelle turque étendait sa compétence
ratione temporis
aux situations continues qui avaient débuté avant l’entrée en vigueur du droit de recours individuel et se poursuivaient après cette date.
13.
La requérante s’oppose à cet argument. Elle fait valoir que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie à la date de l’introduction de la requête devant la Cour et que la présente requête a été introduite environ cinq ans avant l’entrée en vigueur du droit de recours individuel devant la Cour constitutionnelle.
14.
La Cour observe que la violation alléguée concerne le non-paiement d’une créance exécutoire et qu’elle constitue une situation continue (voir,
mutatis mutandis
,
Lemke c. Turquie
, n
o
17381/02, § 37, 5 juin 2007, et
Atsız c.
Turquie
(déc.) n
os
32460/13 et 7 autres requêtes, § 13, 30 avril 2019). Elle note, en outre, que cette créance est devenue exécutoire avant l’entrée en vigueur du droit de recours individuel devant la Cour constitutionnelle le 23
septembre 2012.
15.
Cela dit, elle rappelle que la Cour constitutionnelle turque étend sa compétence
ratione temporis
aux situations qui, comme en l’espèce, ont débuté avant l’entrée en vigueur du droit de recours individuel et se poursuivent après cette date (
Tekin et Baysal
, décision précitée, §§ 25-28, et les références y figurant).
16.
La Cour rappelle également avoir déclaré irrecevable pour non
‑
épuisement des voies de recours internes des griefs portant sur de telles situations en considérant que les intéressés pouvaient saisir la Cour constitutionnelle d’un recours individuel (voir, par exemple,
Tekin et Baysal
, décision précitée, § 28, concernant la nature incompressible de la peine perpétuelle,
et Atsız
, décision précitée, concernant l’inexécution des décisions judiciaires définitives).
17.
L’examen de la présente affaire ne révèle aucune circonstance particulière pouvant conduire à une conclusion différente.
18.
Partant, la Cour estime que l’exception du Gouvernement doit être accueillie. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Sur le grief tiré de l’article 13 de la Convention
19.
La requérante se plaint de ne pas disposer d’une voie de recours lui permettant de recouvrer sa créance.
20.
La Cour vient de constater que le recours individuel devant la Cour constitutionnelle offre à la requérante un recours à épuiser au sens de l’article
35 § 1 de la Convention (paragraphes 16-18 ci-dessus).
21.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35
§§ 3 a) et 4 de la Convention (
Turgut et autres c. Turquie
(déc.), n
o
4860/09, §§ 59-60, 26 mars 2013, et
Tekin et Baysal
, décision précitée, § 31).
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 9 janvier 2020.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Greffier adjoint
Président