Publicat pe 16 februarie 2026 Secțiunea a doua Cerere nr 26639/25 Șemsi çELEB Începând cu 1990, reclamantul este coproprietar al unui teren care, ca urmare a unei modificări a planului de afaceri în 1990, a fost clasificat într-o zonă rezervată construirii unei școli primare. Cu toate acestea, administrația nu a inițiat nici o procedură de expropriere și nici nu a luat măsuri concrete în ceea ce privește proprietatea în cauză. Ca urmare a restricției care rezultă în exercitarea drepturilor sale de proprietate, reclamantul a introdus, în 2012, o acțiune în fața instanței judecătorești de mare instanță, prin care solicita acordarea unei despăgubiri în temeiul a ceea ce este de expropriere de facto. Or, ca urmare a unei modificări legislative intervenite înainte de pronunțarea hotărârii, competența rațională Materiae a fost transferat de la instanțele civile la instanțele administrative; prin urmare, instanța de mare instanță este declarată incompetentă și a respins cererea. După ce hotărârea a devenit definitivă, Comisia a introdus, în 2014, aceeași acțiune în fața instanței administrative, care și-a îndeplinit obligațiile. Cu toate acestea, în recurs, Curtea Administrativă a infirmat hotărârea în 2017 pe motiv că instanța administrativă nu ar fi trebuit să se pronunțe asupra fondului cauzei. În urma unei cereri de rectificare formulată de reclamant și primită în 2021, cauza a fost retrimisă Tribunalului Administrativ. În cadrul procedurii ulterioare, Tribunalul Administrativ a dispus o inspecție la fața locului și o expertiză, însă o nouă modificare legislativă, care a intrat în vigoare în 2022, a realocat competența raționalizată a instanțelor civile. Instanța administrativă a respins apoi cererea reclamantului pentru necompetență. Această hotărâre a fost confirmată în apel de către Curtea Administrativă în 2023. Cererea de rectificare formulată de reclamant a fost, de asemenea, respinsă în 2024. Curtea Constituțională a respins obiecțiile întemeiate pe art. 6 alin. (1) din Convenția privind accesul la o instanță și durata procedurii, precum și pe cele întemeiate pe art. 1 din Protocolul 1 la Convenția privind respectarea bunurilor. 1 la Convenție era în mod evident greșit fondată, în timp ce plângerea referitoare la presupusa durată excesivă a procedurii trebuia respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne. Reclamantul se plângea la art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenției de a nu-și putea exercita pe deplin dreptul de proprietate pe teritoriul său; deplânge faptul că procedura judiciară inițiată în 2012 nu a avut loc din cauza a două modificări legislative succesive care au condus la transferuri de competență între instanțele civile și administrative. Reclamantul a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 1 din convenție, în special având în vedere principiul procedurii unice (Alfa Glass Anonymi Emboriki Etairia Yalopinakon c. Grecia, nr 74515/13, § 32 și următoarele, 28 ianuarie 2021), putea fi solicitat reclamantului să introducă o nouă acțiune în fața instanțelor judiciare Restricțiile care afectează binele reclamantului au încălcat dreptul acestuia de a-și respecta bunurile în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție În acest cadru, astfel de restricții sunt conforme cu dreptul intern (a se vedea Yel și alții c. Turcia, nr. 28241/18, §§ 88-90, 13 iulie 2021) să impună o sarcină excesivă reclamantului (a se vedea, printre altele, Hakan Ar Electroluxc. Turcia, nr 13331/07, §§ 35-47, 11 ianuarie 2011)
Publié le 16 février 2026
Requête n
o
26639/25
Șemsi ÇELEBİ
contre la Türkiye
introduite le 18 août 2025
communiquée le 26 janvier 2026
La requête porte sur l’impossibilité pour le requérant de faire un usage normal de son terrain en raison de son classement en zone «
établissement scolaire
» sur le plan d’urbanisme depuis 1990, ainsi que sur les incertitudes qui en résultent quant au sort du bien.
Le requérant est copropriétaire d’un terrain qui, à la suite d’une modification du plan d’urbanisme en 1990, a été classé en zone réservée à la construction d’une école primaire.
Toutefois, l’administration n’a engagé aucune procédure d’expropriation ni pris aucune mesure concrète concernant le bien litigieux.
En raison de la restriction qui en est résultée dans l’exercice de ses droits de propriété, le requérant a introduit, en 2012, une action devant le tribunal de grande instance, sollicitant l’octroi d’une indemnisation au titre de ce qu’il qualifiait d’expropriation de fait.
Or, suite à une modification législative, intervenue avant le prononcé du jugement, la compétence
ratione materiae
fut transféré des juridictions civiles aux juridictions administratives.
En conséquence, le tribunal de grande instance s’est déclaré incompétent et a rejeté la demande. Une fois ce jugement devenu définitif, l’intéressé a introduit, en 2014, la même action devant le tribunal administratif, lequel a fait droit à ses prétentions.
Cependant, saisie en appel, la cour administrative a infirmé le jugement en 2017 au motif que le tribunal administratif n’aurait pas dû statuer sur le fond de l’affaire.
À la suite d’une demande de rectification introduite par le requérant et accueillie en 2021, l’affaire a été renvoyée de nouveau devant le tribunal administratif.
Dans le cadre de la procédure ultérieure, le tribunal administratif a ordonné une inspection sur place et une expertise. Toutefois, une nouvelle modification législative, entrée en vigueur en 2022, a réattribué la compétence
ratione materiae
aux juridictions civiles.
Le tribunal administratif a alors rejeté la demande du requérant pour défaut de compétence. Ce jugement a été confirmé en appel par la cour administrative en 2023. La demande de rectification introduite par le requérant a également été rejetée en 2024.
Saisie d’une requête individuelle, la Cour constitutionnelle a rejeté les griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention relatifs à l’accès à un tribunal et à la durée de la procédure, ainsi que le grief tiré de l’article 1 du Protocole
n
o
1 à la Convention relatif au respect des biens.
Elle a considéré que le grief tiré de l’accès à un tribunal et celui fondé sur l’article
1 du Protocole n
o
1 à la Convention étaient manifestement mal fondés, tandis que le grief relatif à la durée prétendument excessive de la procédure devait être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes.
Le requérant se plaint sous l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention de ne pas pouvoir exercer pleinement son droit de propriété sur son terrain. Il déplore que la procédure judiciaire engagée en 2012 n’ait pas abouti en raison de deux modifications législatives successives ayant entraîné des transferts de compétence entre les juridictions civiles et administratives.
1.
Le requérant a-t-il épuisé les voies de recours internes au sens de l’article
35
§
1 de la Convention
?
En particulier, eu égard au principe de la procédure unique (
Alfa Glass Anonymi Emboriki Etairia Yalopinakon c.
Grèce
, n
o
74515/13, §§ 32 et suivants, 28
janvier 2021), pouvait-on exiger du requérant qu’il introduise une nouvelle action devant les juridictions judiciaires
?
2.
Les restrictions affectant le bien du requérant ont-elles violé le droit de ce dernier au respect de ses biens au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
?
3.
Dans ce cadre, de telles restrictions sont-elles conformes au droit interne (
voir
Yel et autres c. Turquie
, n
o
28241/18, §§ 88-90, 13
juillet 2021)
?
4.
Dans l’affirmative, ont
‑
elles fait peser une charge excessive sur le requérant (voir, parmi d’autres,
Hakan Arı c. Turquie
, n
o
13331/07, §§
35-47, 11
janvier 2011)
?