NÁROŽNÝ v. THE CZECH REPUBLIC

Publicat la 16 februarie 2026 CIFTH SECȚIUNE Cererea nr. 30016/24 Pavel NÁROŽNÑ împotriva Republicii Cehe depusă la 12 octombrie 2024 comunicată la 26 ianuarie 2026 OBIECTUL CAUZEI Cererea se referă la dreptul reclamantului de a avea acuzația penală împotriva acestuia examinată de un „tribunal stabilit de lege” și la presupusa absență de facto În 2009 reclamantul a fost acuzat de crimă. Când instanța de apel a anulat, pentru a treia oară, hotărârea achitabilă emise de instanța de primă instanță, aceasta a atribuit cazul unei alte camere ale aceleiași instanțe, se bazează pe art. 262 din Codul de Procedință Penală. Hotărând abordarea probelor din instanța de primă instanță aproape „destructivă”, a remarcat, în special, că această instanță nu a luat în considerare unele elemente de probă care sunt admisibile în mod procedural, nici nu a fost în măsură să determine constatările factuale care ar constitui o bază suficientă pentru o decizie privind vinabilitatea.

Acest lucru, în opinia sa, a susținut îndoieli justificate că, în cazul în care camera inițială ia decizii suplimentare, acestea ar fi influențate de opiniile sale anterioare. Procesul constituțional împotriva acestei decizii a fost respins de Curtea Constituțională la 30 noiembrie 2016 (decizie nr. IV. ÚS 2293/16). În cea de-a patra rundă a procedurii, o cameră penală dintr-o filială diferită a aceleiași instanțe de primă instanță a constatat că reclamantul a fost vinovat de crimă și l-a condamnat la 25 de ani de închisoare. Curtea de apel a susținut verdictul de vinovăție și a condamnat reclamantul la închisoare pe viață. Curtea Supremă a respins recursul reclamantului în privința punctelor de drept.

Procesul constituțional al reclamantului, în care s-a plâns, printre altele, de încălcarea dreptului său la un judecător legitim și de a fi impus o pedeapsă inumană, a fost respins de Curtea Constituțională pentru a fi nefondată (decizia nr. III. ÚS 720/23 din 5 iunie 2024, pronunțată la 19 iunie 2024). Reclamantul plânge, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că a fost privat de un judecător legal, în esență, deoarece atunci când a atribuit cazul unei alte camere, instanța de apel a vrut să impună propria sa evaluare judecătorului de primă instanță care l-a achitat anterior de trei ori. Reclamantul susține că a fost impus pedeapsa inumană, deoarece există de facto perspectiva de eliberare condiționată pentru prizonieri de viață în Republica Cehă.

Întrebări către părți A avut reclamant o audiere echitabilă în determinarea acuzației penale împotriva lui, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție? În special, camera 29 T a Curții Regionale Ostrava care l-a considerat vinovat poate fi considerată „un tribunal înființat prin lege” și a fost atribuirea cazului acesteia în conformitate cu cerințele articolului 6 § 1 din Convenție? Abordarea procedurală adoptată de Curtea Înaltă Olomouc în acest caz ar putea avea ca consecință faptul că instanța de primă instanță a ajuns la concluzia că singura decizie susceptibilă de a fi acceptată de Curtea Înaltă și de a pune capăt procedurii a fost un verdict vinovat (a se vedea Tempel c. Republica Cehă, nr. 44151/12, 25 iunie 2020)? Instituția unei condamnare pe viață asupra reclamantului constituie o încălcare a articolului 3 din Convenție (a se vedea Vinter și alții c. Regatul Unit [GC], nos.

66069/09 și alții 2 CEDH 2013 (extracte))? Există o perspectiva practică de eliberare condiționată pentru prizonierii de viață în Republica Cehă? Guvernul este solicitat să furnizeze informații cu privire la numărul de deținuți de viață în Republica Cehă, care au fost eliberați până în prezent condiționat în conformitate cu art. 88 alineatul § 5 din Codul penal.

Published on 16 February 2026

FIFTH SECTION

Application no. 30016/24 Pavel NÁROŽNÝ against the Czech Republic lodged on 12 October 2024 communicated on 26 January 2026

SUBJECT MATTER OF THE CASE

The application concerns the applicant’s right to have the criminal charge against him examined by a “tribunal established by law”, and the alleged absence de facto of a prospect of conditional release from life imprisonment imposed on him. In 2009 the applicant was charged with murder. When the appellate court quashed, for the third time, the acquittal judgment issued by the first-instance court, it assigned the case to another chamber of the same court, relying on Article 262 of the Code of Criminal Procedure. Finding the first-instance court’s approach to evidence almost “destructive”, it noted, in particular, that that court had neither considered some pieces of evidence which were procedurally admissible nor had not been able to determine factual findings which would provide a sufficient basis for a decision on guilt.

This, in its view, raised justified doubts that should the original chamber take further decisions, those would be influenced by its previous views. The applicant’s constitutional appeal against that decision was dismissed by the Constitutional Court on 30 November 2016 (decision no. IV. ÚS 2293/16). In the fourth round of the proceedings, a criminal chamber of a different branch of the same first-instance court found the applicant guilty of murder and sentenced him to twenty-five years’ imprisonment. The appellate court upheld the verdict of guilt and sentenced the applicant to life imprisonment. The Supreme Court dismissed the applicant’s appeal on points of law. The applicant’s constitutional appeal, in which he complained inter alia about a breach of his right to a lawful judge and about having been imposed an inhuman punishment, was dismissed by the Constitutional Court for being unfounded (judgment no. III.

ÚS 720/23 of 5 June 2024, pronounced on 19 June 2024). The applicant complains, under Article 6 § 1 of the Convention, that he was deprived of a lawful judge essentially because when assigning the case to another chamber the appellate court wanted to impose its own assessment upon the first-instance court which had previously acquitted him three times. Relying on Article 3 the applicant submits that he was imposed an inhuman punishment since there is de facto no prospect of conditional release for life prisoners in the Czech Republic.

QUESTIONS TO THE PARTIES

1. Did the applicant have a fair hearing in the determination of the criminal charge against him, in accordance with Article 6 § 1 of the Convention? In particular, can the chamber 29 T of the Ostrava Regional Court having found him guilty be regarded as “a tribunal established by law” and was the assignment of the case to that chamber in accordance with the requirements of Article 6 § 1 of the Convention? Could the procedural approach adopted by the Olomouc High Court in the present case have had as a consequence that the first-instance court came to the conclusion that the only decision susceptible of being accepted by the High Court and bring the proceedings to an end was a guilty verdict (see Tempel v. the Czech Republic , no. 44151/12, 25 June 2020)? 2. Does the imposition of a life sentence on the applicant amount to a violation of Article 3 of the Convention (see Vinter and Others v. the United Kingdom [GC], nos.

66069/09 and 2 others, ECHR 2013 (extracts))? Is there a practical prospect of conditional release for life prisoners in the Czech Republic? The Government are requested to provide information on the number of life prisoners in the Czech Republic who have been so far granted conditional release as provided by Article 88 § 5 of the Criminal Code.