SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 15181/17 Hendrik Hielke LOONSTRA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 27 august 2019 într-o Cameră compusă din Robert Spano, președinte, Marko Bošnjak, Julia Laffranque, Valeriu Grițco, Ivana Jelić, Arnfin Bårdsen, Saadet Yüksel, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune; Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 februarie 2017, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE Circumstanțele din speță Reclamantul, domnul Hendrik Hielke Loonstra, este un resortisant olandez născut în 1951 și rezident în Groningen. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul E. Karadut, avocat care își desfășoară activitatea la Bal La 15 iulie 2004, reclamantul a cumpărat de la o treime un teren înscris în cadastru sub numărul de lot 265 parcelă nr 2, în districtul Ayval Electroluxk (Çanakkale). Titlul său de proprietar a fost înscris în registrul funciar fără o clauză specială. La 27 august 2004, Trezoreria publică a solicitat Tribunalului de Mare Instanță din Ayval.K Anularea titlului de proprietate al reclamantului și înscrierea terenului în registrul peisagistic specific ca mai exact, în temeiul articolului 4 din Legea nr. 4342 privind protecția terenurilor de pășunat. La 25 decembrie 2013, Tribunalul de Mare Instanță din Ayvalek, după efectuarea unor expertize la fața locului și după consultarea registrelor antice, a constatat că terenul în litigiu era înscris în registrul funciar fără a avea la origine un document legal și a estimat că terenul era, începând cu 1936, pășunatul satului și a fost înscris în numele Trezoreriei Publice. La 5 octombrie 2015, recursul reclamantului a fost respins. La 30 martie 2016, cererea de rectificare a fost respinsă. La 24 iunie 2016, acțiunea individuală în fața Curții Constituționale a fost, de asemenea, respinsă. Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 24 octombrie 2016. În acest fel, zonele de împădurire, de împădurire și de împădurire nu pot face obiectul unei proprietăți private, nu pot fi utilizate în afara destinației lor (...) În conformitate cu această legislație, terenurile clasificate la pășune, pășune și iernări după stabilirea cadastrului sunt înscrise într-un registru anume. Legea nr. 5685, intrată în vigoare la 3 iunie 2007, introduce un amendament la Legea nr. 4342. În conformitate cu art. 3 de tranziție, terenurile care se află în zonele de pășune, de pășune și de iarnă transmise proprietății Trezoreriei publice pot fi revândute foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora la un preț stabilit de primăriile calculate de la data destituirii titlului de proprietate și însoțite de interesele legale de la acea dată. art. 1007 din Codul civil stabilește principiul conform căruia statul este răspunzător pentru orice prejudiciu cauzat de erori în ținerea registrului în cauză. Pentru mai multe informații cu privire la evoluția judiciară a Curții de Casație, a se vedea Decizia Mehmet Altunay Turcia 42936/07, §§ 20-28, 17 aprilie 2012). GRIEF 10. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul susține că pierderea terenului său, în opinia sa lipsită de temei, și absența unui recurs în această privință a încălcat dreptul său la respectarea proprietăților sale. Curtea reamintește doar în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În această privință, ea subliniază că orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca art. 35 alineatul (1) să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante să evite sau să corecteze presupusele încălcări ( În acest caz, Curtea constată că reclamantul a cumpărat terenul în litigiu, având încredere în registrele funciare. Acest lucru nu conținea nicio semnalare cu privire la clasificarea terenului ca 4312 (punctul 8 de mai sus). Din hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din D.Ayval.ćk rezultă că acest teren fusese înregistrat în registru din greșeală, deoarece acesta era clasificat încă de la locul de pășunat (punctul 4 de mai sus). 13. Curtea amintește că, în ceea ce privește calea de deviere, Curtea a putut deja să constate, în cadrul Deciziei Altunay c. Turcia 42936/07, §§ 38, 17 aprilie 2012), precum și în cauza Dinç și alții c. Turcia; 34098/05, § 18, 13 noiembrie 2014) că Curtea de Casație a concluzionat că o persoană privată de titlul său de proprietate, din cauza clasificării terenului fără a fi menționată pe registrul funciar - deoarece terenul se afla în domeniul forestier sau în banda de coastă - avea dreptul de a solicita unei instanțe judiciare să fie despăgubită în temeiul articolului 1007 din Codul civil ( Altunay , decizie menționată anterior, § 26, Vural c. Turcia , n 38218/04 § 16, 12 septembrie 2017, Mustafa Kocer c. Turcia (dec.), n 47722/08 § 18, 12 septembrie 2017). Ea declarase deja această cale de atac eficientă în cadrul unui alt litigiu referitor la o eroare în ținerea registrului funciar, care a făcut posibilă vânzarea terenului ( Makhume Ubay și alții c. Turcia (dec.), 16252/04, § 38, 30 septembrie 2008). 14. Prin urmare, până în prezent, nu există termene legale pentru a împiedica reclamantul să se prevaleze de această cale de atac internă accesibilă acestuia. 15. Curtea observă că, în speță, reclamantul nu a epuizat această cale de atac pe care sistemul juridic național i-o oferă pentru a-și remedia doleanțele. Aceasta nu stabilește nicio împrejurare excepțională de natură să scutească reclamantul de obligația de a-l epuiza. 16. Aceasta reamintește că, după epuizarea căilor de atac interne, reclamantul poate introduce o nouă cerere în fața Curții pentru examinarea respectării dispozițiilor Convenției, așa cum prevede aceasta. 17. În consecință, cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 19 septembrie 2019. Stanley Naismith Robert Spano Modululer Președintele
Requête n
o
15181/17
Hendrik Hielke LOONSTRA
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 27 août 2019 en une Chambre composée de
:
Robert Spano,
président,
Marko Bošnjak,
Julia Laffranque,
Valeriu Grițco,
Ivana Jelić,
Arnfinn Bårdsen,
Saadet Yüksel,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 2 février 2017,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
A.
Les circonstances de l’espèce
1.
Le requérant, M. Hendrik Hielke Loonstra, est un ressortissant néerlandais né en 1951 et résidant à Groningen. Il a été représenté devant la Cour par M
e
2.
Le 15 juillet 2004, le requérant acheta à un tiers un terrain inscrit au cadastre sous le numéro de lot 265 parcelle n
o
2, dans le district d’Ayvalık (Çanakkale). Son titre de propriétaire fut inscrit au registre foncier sans clause particulière.
3.
Le 27 août 2004, le Trésor public demanda au tribunal de grande instance d’Ayvalık annulation du titre de propriété du requérant et l’inscription du terrain dans le registre foncier spécifique en tant que «
pâturage
», sur le fondement de l’article 4 de la loi n
o
4342 relative à la protection des terrains de pâturage.
4.
Le 25 décembre 2013, le tribunal de grande instance d’Ayvalık, après avoir procédé à des expertises sur les lieux, et des consultations des registres anciens, constata que le terrain litigieux était inscrit sur le registre foncier sans avoir à son origine un document légal et estima que le terrain était, depuis 1936, le pâturage du village et ordonna l’inscription du terrain au nom du Trésor public.
5.
Le 5 octobre 2015, le pourvoi du requérant fut rejeté.
6.
Le 30 mars 2016, la demande de rectification fut rejetée.
7.
Le 24 juin 2016, le recours individuel devant la Cour constitutionnelle fut également rejeté. Ce jugement fut notifié au requérant le 24
octobre 2016.
B.
Le droit interne
8.
L’article 4 de la loi n
o
4342 relative aux zones de pâturage, dite loi «
Mera kanunu
» se lit ainsi en ses parties pertinentes en l’espèce
:
«
(...) Les zones de pâturage, d’alpage et d’hivernage ne peuvent pas faire l’objet de propriété privée, ne peuvent pas être utilisées en dehors de leur destination (...)
»
Conformément à cette législation, les terrains classés pâturages, alpages et hivernages après l’établissement du cadastre sont inscrits sur un registre foncier spécifique.
La loi n
o
5685, entrée en vigueur le 3 juin 2007, introduit un amendement à la loi n
o
4342.D’après l’article 3 transitoire, les terrains qui se trouvent dans les zones de pâturage, alpages et hivernages transmis à la propriété du Trésor public peuvent être revendus à leurs anciens propriétaires ou à leurs héritiers moyennant un prix fixé par les mairies calculé à partir de la date de la destitution du titre de propriété et assorti des intérêts légaux à compter de cette date.
9.
L’article 1007 du code civil pose le principe selon lequel l’État est responsable de tout dommage résultant d’erreurs dans la tenue du registre foncier. Pour de plus amples renseignements sur l’évolution jurisprudentielle de la Cour de cassation, voir la décision
Mehmet Altunay
c.
Turquie
(n
o
42936/07, §§ 20-28, 17 avril 2012).
GRIEF
10.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, le requérant soutient que la perte de son terrain, à ses yeux dépourvue de fondement, et l’absence d’indemnisation à cet égard a enfreint son droit au respect de ses biens.
11.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. À cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux États contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (
Gherghina c. Roumaine
[GC], n
o
42219/07, §
115, 9 juillet 2015).
12.
En l’espèce, la Cour observe que le requérant a acheté le terrain litigieux en faisant confiance aux registres fonciers. Ceci ne comportait aucun signalement quant au classement du terrain en tant que «
pâturage
» tel que prévoit la loi n
o
4312 (paragraphe 8 ci-dessus). Il ressort du jugement du tribunal de grande instance d’Ayvalık que ledit terrain avait été enregistré sur le registre par erreur car il était classé dès l’origine zone de pâturage (paragraphe 4 ci-dessus).
13.
La Cour rappelle que, concernant la voie d’indemnisation, elle a déjà pu constater, dans le cadre de la décision
Altunay c. Turquie
(n
o
42936/07, §§
33
‑
38, 17 avril 2012), et de l’arrêt
Dinç et autres c.
Turquie,
(n
o
34098/05, § 18, 13 novembre 2014) que la Cour de cassation avait conclu qu’une personne privée de son titre de propriété, en raison de la classification du terrain sans être mentionné sur le registre foncier - parce que le terrain relevait du domaine forestier ou de la bande littorale -, avait le droit de demander à un tribunal judiciaire à être indemnisée sur le fondement de l’article 1007 du Code civil (
Altunay
, décision précitée, §
26,
Vural c. Turquie
, n
o
38218/04 § 16, 12 septembre 2017,
Mustafa Koçer c.
Turquie
(déc.), n
o
47722/08, § 18, 12 septembre 2017). Elle avait déjà déclaré cette voie de recours efficace dans le cadre d’un autre litige relatif à une erreur dans le tenue du registre foncier qui avait rendu possible la vente du terrain (
Makpule Ubay et autres c. Turquie
(déc.), n
o
16252/04, §§
33
‑
38, 30
septembre 2008).
14.
En l’occurrence, à ce jour, aucun délai légal n’empêche le requérant de se prévaloir de ce recours interne accessible à lui.
15.
La Cour observe qu’en l’espèce le requérant n’a pas épuisé cette voie de recours que le système juridique national lui offre pour remédier à ses doléances. Elle ne décèle aucune circonstance exceptionnelle de nature à dispenser le requérant de l’obligation de l’épuiser.
16.
Elle rappelle qu’après l’épuisement des voies de recours internes, le requérant peut introduire une nouvelle requête devant la Cour pour faire examiner le respect des dispositions de la Convention, comme il l’entend.
17.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 19 septembre 2019.
Stanley Naismith
Robert Spano
Greffier
Président