AFFAIRE MUSTAFA c. BULGARIE

Reclamantul s-a născut în 1976. Locuiește în Burgas.

Printr-o hotărâre pronunțată la 1 noiembrie 2011 de către un investigator militar, acesta a fost acuzat de organizarea și conducerea unui grup criminal cu scopul de a obține beneficii financiare, precum și pentru traficul ilicit transfrontalier de mărfuri și obiecte de mare valoare în scopuri comerciale. Din cauza connexității infracțiunilor care au fost reprobabile membrilor acestui grup și ca fiind unul dintre cei mai răi, un anume V.C., aparținea forțelor armate la locul faptei reproșate, toți inculpații au fost duși în fața tribunalului militar din Sliven (adică tribunalul militar mai întâi). La 19 noiembrie 2012, Parchetul militar regional din Sliven a depus un act de acuzare împotriva reclamantului și l-a trimis în fața Tribunalului Militar din același oraș.

Prin hotărârea din 8 aprilie 2013, tribunalul militar, aflat în formațiune de judecător militar și de doi jurați, a admis caracterul material al faptelor prezentate de Parchetul Militar în rechizițioana sa și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de cinci ani, precum și la o amendă de 20 000 de levuri bulgare (BGN) (aproximativ 10 226 EUR (EUR). Sesizarea în apel, Curtea Militară de Apel, care se afla în formațiune de trei judecători militari, a confirmat hotărârea Tribunalului Militar la 30 octombrie 2013. Reclamantul trebuie să se asigure că este utilizat în caz de casare. Prin hotărârea din 15 iulie 2014, Curtea Supremă de Casație a anulat hotărârea Curții Militare de apel pentru trei grupuri de vicii de procedură majore. Printre acestea se numără o contradicție între motive și dispozitivul de arestare a instanței militare, o lipsă de apreciere a unei părți din dovezi și o lipsă de temei juridic. Curtea Supremă de Casație a trimis dosarul pentru o nouă examinare de către curtea militară a recursului. Prin hotărârea din 10 noiembrie 2014, Curtea Militară de Apel a pronunțat, din aceleași motive, hotărârea pronunțată la 8 aprilie 2013 de Tribunalul Militar.

În urma unei noi examinări a cauzei, printr-o hotărâre din 15 iulie 2015, Tribunalul Militar din Sliven, aflat în curs de formare a unui judecător militar și a doi jurați, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de cinci ani, precum și la o amendă de 20 000 BGN (aproximativ 10 226 EUR). La apelul reclamantului, Curtea Militară de Apel, care se afla în formațiune de trei judecători militari, a confirmat această hotărâre.

Reclamantul s-a ocupat de casare, punând sub semnul întrebării, printre altele, independența și imparțialitatea tribunalelor militare. Prin hotărârea definitivă din 24 iunie 2016, Curtea Supremă de Casație a confirmat condamnarea reclamantului pentru trafic transfrontalier ilicit, dar a fost acuzată de organizarea și conducerea unui grup criminal. Aceasta a redus durata pedepsei aplicate la trei ani de închisoare și a confirmat valoarea pedepsei.

În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia procesul său în fața instanțelor militare nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție, Curtea Supremă de Casație a considerat că statutul judecătorilor militari oferea garanții suficiente pentru a le proteja independența și imparțialitatea. În special, Comisia a considerat că judecătorii militari beneficiază de aceleași garanții constituționale ca și judecătorii civili și că erau supuși acelorași norme de remunerare, disciplină și promovare. Ea a precizat că, deși aveau un grad militar, ei nu erau ofițeri de carieră și că aceste grade li se atribuiseră de către directorul administrativ al tribunalului căruia îi fusese repartizat. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ PERTINENTE Constituția din 1991

Pasajele relevante în speță ale dispozițiilor constituției în vigoare la data faptelor se citeau după cum urmează: Art. 119 mai (1) Instanța este exercitată de Curtea Supremă de Casație, Curtea Supremă Administrativă, Curțile de apel, tribunalele departamentale, militare și deplânge. (3) art. 129: (1) Judecătorii, procurorii și judecătorii sunt numiți, promovați, retrogradați, transferați și eliberați din funcțiile lor de către Consiliul Suprem al Magistraturii. (...) (3) Judecătorii, procurorii și judecătorii de la tribunal care au fost numiți timp de cinci ani și care au obținut confirmarea funcției lor de către Consiliul Suprem Judiciar devin inamovibili. (...) acestea nu pot fi eliberate din funcțiile lor decât în următoarele cazuri: 1. pensionare la 65 de ani; 2. Demisie ; 3. intrarea în vigoare a unei condamnări definitive la o pedeapsă privativă de libertate pentru infracțiunea premeditată; 4. incapacitate permanentă de a-și exercita funcțiile pentru mai mult de un an; abatere gravă sau neglijență repetată în exercitarea funcțiilor lor, care dăunează reputației autorității judiciare. (...) (5) În cazul în care judecătorul, procurorul sau judecătorul judecător a fost eliberat din funcție în conformitate cu dispozițiile de la alin. (3) pct. (2) și (4), inamovibilitatea dobândită se restabilește cu ocazia unei nominalizări ulterioare (...) □ Codul de procedură penală din 2006 14 . Pasajele relevante în speță din dispozițiile Codului de procedură penală (CPP) se citesc după cum urmează: Articolul De asemenea, tribunalele militare au competența de a cunoaște... infracțiuni comise în comun de militari și de civili. mai puțin de 15 minute. În conformitate cu art. 411a alineatul (1) din CPP, infracțiunile legate de organizarea și conducerea unui grup criminal, precum și dreptul de a face parte dintr-un astfel de grup intră în sfera de competență a Tribunalului Penal specializat. La alineatul (7) din același articol se prevede că cauzele care intră simultan în competența Tribunalului Penal Special și a tribunalelor militare sunt judecate de instanțele militare. În conformitate cu art. 33 alineatul (4) din CPP, instanța se pronunță cu majoritate simplă, iar membrii formării votează în mod egal. Legea privind sistemul judiciar din 2009

Pasajele relevante în speță ale dispozițiilor legii privind sistemul judiciar în vigoare la momentul faptei se citeau după cum urmează: art. 67: (...) (2) Pot fi numite jurați din instanțele militare generalii (amiralii), ofițerii și sergenții care fac parte din corpul militar. a) art. 68: (...) (4) Jurații tribunalelor militare sunt numiți de adunarea generală a judecătorilor curții militare, la propunerea comandanților unităților militare. mai puțin în cazurile prevăzute de lege (...) … a) art. 134: (2) Judecătorii militari, procurorii militari și investigatorii militari sunt obligați să lucreze în uniformă militară. □ art. 161: (...) (5) Odată numiți, judecătorii militari, procurorii militari și investigatorii militari sunt admiși în corpul militar și li se atribuie grade militare. □ art. 307 mai (...) (3) Îndeplinirea obligațiilor profesionale ale judecătorului, procurorului sau investigatorului constituie o abatere disciplinară. (4) Constituie o eroare disciplinară: 1. nerespectarea sistematică a termenelor prevăzute de legile de procedură; orice acțiune sau omisiune care are ca efect amânarea nejustificată a procedurii; orice încălcare a codului deontologic al magistraților bulgari, care aduce atingere prestigiului instituției judiciare; orice acțiune sau omisiune care dăunează prestigiului instituției judiciare; orice încălcare a altor obligații profesionale. (...) (6) Responsabilitatea disciplinară a magistraților este angajată în cazul unei comisii a infracțiunilor prevăzute în alin. (4) și: (...) 2. în cazul judecătorilor militari, procurorilor militari și investigatorilor militari: în cazul unei comisii pentru încălcarea legislației și reglementărilor speciale. □ Competența instanțelor militare de a judeca civili la nivel internațional Proiect de principii privind administrarea justiției de către instanțele militare: raport prezentat de Raportorul special al Subcomisiei pentru promovarea și protecția drepturilor omului (Raportul E/CN.4/2006) al Organizației Națiunilor Unite

Pasajele relevante în speță ale acestui proiect de principii se citesc după cum urmează: Principiul nr. 1. Înființarea instanțelor militare prin constituție sau prin lege □ Instanțele militare, atunci când există, nu pot fi create decât prin constituție sau lege, în conformitate cu principiul separării puterilor. Acestea trebuie să facă parte integrantă din sistemul judiciar normal. Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nr. Respectarea standardelor de drept internațional □ Instanțele militare trebuie să aplice standardele și procedurile recunoscute la nivel internațional ca garanție a unui proces echitabil, în orice situație, inclusiv normele dreptului internațional umanitar. Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nr. Incompetența instanțelor militare de a judeca civilii trebuie, în principiu, să fie incompetente pentru judecarea civililor. În orice caz, statul se asigură că civilii acuzați de o infracțiune, indiferent de natura acesteia, sunt judecați de instanțele civile. Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nr. Competența funcțională a instanțelor militare □ Competența instanțelor militare trebuie limitată la infracțiunile strict militare comise de personalul militar. Instanțele militare pot judeca persoanele considerate ca fiind militare pentru încălcări strict legate de exercitarea funcției lor asimilate. Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nr. Dreptul la o instanță competentă, independentă și imparțială, organizația și funcționarea instanțelor militare trebuie să asigure pe deplin dreptul oricărei persoane la o instanță competentă, independentă și imparțială, în toate fazele procedurii, dreptul la procedură, precum și dreptul la proces. Persoanele selectate pentru a îndeplini funcția de magistrat în instanțele militare trebuie să fie integre și competente și să justifice formarea și calificările juridice necesare. Statutul magistraților militari trebuie să garanteze independența și imparțialitatea acestora, în special în raport cu ierarhia militară. În nici un caz, instanțele militare nu pot recurge la așa-numitele proceduri de judecători și procurori secreți sau Decizie adoptată de Consiliul ONU pentru Drepturile Omului privind integritatea sistemului judiciar din 23 martie 2012 (A/HRC/RES/19/31)

Pasajele relevante în speță ale Rezoluției privind integritatea sistemului judiciar se citesc după cum urmează: "Consiliul pentru Drepturile Omului (...) 1. Ia act de secțiunile relevante ale rapoartelor Raportorului special privind independența judecătorilor și avocaților în această privință, precum și de raportul privind problema administrației judiciare de către instanțele militare prezentat de Raportorul special al SubComisia pentru promovarea și protecția drepturilor omului [E/CN.4/2006/58] ; (...) 8. Solicită statelor care au instituit tribunale militare sau tribunale speciale pentru a judeca autorii în materie penală să se asigure că aceste tribunale fac parte integrantă din sistemul judiciar general și că acestea aplică procedurile regulate care sunt recunoscute de dreptul internațional ca garantând un proces echitabil, în special dreptul de a face apel la un verdict de vinovăție și la o condamnare (...) La 7 august 2013, Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite a transmis Adunării Generale raportul întocmit de Raportor special privind independența judecătorilor și a avocaților pentru luarea în considerare în cadrul celei de a șaizecea sesiuni. Punctele relevante în speță din acest raport se citesc după cum urmează: În multe țări, competența personală a tribunalelor militare este limitată la membrii în activitate ai forțelor armate acuzate de infracțiuni sau de încălcare a disciplinei militare. În anumite cazuri, constituția interzice în mod expres instanțelor militare să își exercite competența față de persoane străine forțelor armate care rezervă judecata acestor persoane instanțelor de drept comun. Astfel, Curtea Supremă de Justiție a Columbiei a subliniat, în decizia sa nr. 20 din 5 martie 1987, că procesul civililor în fața instanțelor militare era neconstituțional. 31. Uneori, competența personală a tribunalelor militare se extinde asupra civililor asimilați militarilor din cauza funcțiilor lor sau a locului în care se află, sau din cauza naturii infracțiunii. Acestea pot fi civili care sunt angajați de forțele armate sau repartizați într-o instituție militară sau în apropiere, persoane care au comis acte calificate de gladiatori militari, sau persoane care au comis o infracțiune comisă ca complicitate cu militarii. În unele țări, cazurile legate de terorism sau alte încălcări ale intereselor fundamentale ale statului sunt, de asemenea, justificate de tribunalele militare. (...) B. Judecata civililor de către tribunale militare (...) 47. Instrumentele internaționale ale drepturilor omului nu abordează în mod explicit problema judecății civililor de către instanțele militare. Cu toate acestea, există o serie de instrumente juridice neobligatorii și jurisprudența unor instanțe internaționale și regionale că există o reticență puternică de a extinde competența penală a tribunalelor militare la civili. 48. În conformitate cu principiile fundamentale privind independența magistraturii, fiecare are dreptul de a fi judecat de instanțele ordinare în conformitate cu procedurile legale stabilite și nu este creat un tribunal care să nu stabilească procedurile stabilite în mod corespunzător în conformitate cu legea pentru a priva instanțele ordinare de competența lor (principiul nr. 5). 49. În conformitate cu această teză, principiul nr. 5 al proiectului de principii privind administrarea justiției de către instanțele militare prevede că instanțele militare trebuie, în principiu, să fie incompetente pentru a judeca civilii și că, în orice situație, statul se asigură că civilii acuzați de o infracțiune, oricare ar fi natura, sunt judecați de instanțele civile. Comentând acest principiu, se afirmă că practica de a aduce civili în fața instanțelor militare ridică probleme serioase în ceea ce privește administrarea echitabilă, imparțială și independentă a justiției, fiind adesea justificată de necesitatea de a permite aplicarea unor proceduri excepționale care nu sunt conforme cu standardele obișnuite ale justiției (a se vedea E/CN.4/2006/58). 20). 50. O serie de alte instrumente internaționale recomandă, de asemenea, statelor să restricționeze competența instanțelor militare față de civili în beneficiul instanțelor de drept comun. 51. La punctul 22 din observația sa generală nr. 32, Comitetul pentru drepturile omului subliniază că, deși Pactul internațional privind drepturile civile și politice nu interzice judecarea civililor de către instanțe militare sau de excepție, solicită ca astfel de procese să respecte pe deplin dispozițiile articolului 14 din pact și că garanțiile prevăzute în acest articol nu sunt nici limitate, nici modificate de caracterul militar sau excepțional al instanței în cauză. Comitetul precizează, de asemenea, că judecarea civililor de către instanțe militare sau de excepție ar trebui să fie excepțională, adică limitată la cazurile în care statul parte la pact poate demonstra că recursul la astfel de instanțe este necesar și justificat din motive obiective și serioase și în care, în ceea ce privește categoria specifică a persoanelor și infracțiunilor în cauză, instanțele civile obișnuite nu sunt în măsură să dea curs acestor procese. Prin urmare, este de datoria statului parte care aduce civili în fața instanțelor militare să demonstreze, în ceea ce privește categoria specifică a persoanelor în cauză: (a) că instanțele judecătorești de drept comun nu trebuie să cunoască cauzele; (b) că sesizarea altor forme de instanțe de drept comun de înaltă securitate sau de excepție nu este adecvată; și (c) sesizarea instanțelor militare garantează respectarea deplină a drepturilor pârâtului, astfel cum se prevede la art. 14 din pact. În observațiile sale finale cu privire la rapoartele prezentate de statele părți în temeiul articolului 40 din pact, Comitetul va solicita până în prezent guvernelor mai multor țări ale UE să interzică judecarea civililor de către instanțele militare. 52. Din jurisprudența Comitetului pentru drepturile omului reiese că simpla invocare a dispozițiilor juridice interne pentru procesul de către instanțele militare a anumitor categorii de infracțiuni grave nu poate justifica, în temeiul Pactului, recurgerea la astfel de instanțe. În lipsa unei justificări precise a necesității de a aduce o anumită categorie de civili în fața tribunalelor militare, Comitetul a considerat întotdeauna că aceste procese nu îndeplinesc cerințele art. 14 din pact. 53. De fapt, practica statelor tinde să limiteze competența rațională a tribunalelor militare la infracțiunile penale și la încălcarea disciplinei imputate membrilor forțelor armate în serviciu activ. Excepțiile privind civilii asimilați personalului militar sunt, în general, avute în vedere și interpretate restrictiv (a se vedea A/63/223). 26). 54. Raportorul special dorește să sublinieze faptul că judecarea civililor în fața tribunalelor militare sau a instanțelor excepționale ridică serioase îndoieli cu privire la independența justiției spusă de tribunalele militare și la respectarea garanțiilor enunțate în art. 14 din pact. Prin urmare, Comisia consideră că competența instanțelor militare trebuie limitată la infracțiunile strict militare comise de personalul forțelor armate. (...) V. Concluziile (...) 87. Jurisprudența privind instanțele militare de către Comitetul pentru Drepturile Omului și mecanismele internaționale și regionale de apărare a drepturilor omului arată că independența și imparțialitatea acestor instanțe, judecata civililor sau a militarilor acuzați de încălcări grave ale drepturilor omului și garanțiile de proces echitabil în fața acestor instanțe sunt foarte problematice. (...) 89. În măsura în care acestea au ca obiect specific judecarea infracțiunilor legate de funcția militară, instanțele militare trebuie să își exercite competența în ceea ce îi privește pe singurii membri ai armatelor care au comis o infracțiune militară sau o infracțiune disciplinară, numai atunci când infracțiunea sau greșeala nu caracterizează o încălcare gravă a drepturilor omului. Acest principiu nu poate fi exclus decât în circumstanțe excepționale și numai în scopul de a judeca civilii aflați în străinătate care sunt asimilați personalului militar. 90. Pentru a garanta independența și integritatea sistemului judiciar, statele au obligația de a deține instanțe de drept comun independente, reglementate, competente și responsabile și, prin urmare, în măsură să lupte împotriva acestora. Aceștia nu pot permite nerespectarea acestei obligații pentru a aduce civili în fața instanțelor militare sau a instanțelor speciale. VI. Recomandările 91. Raportorul special ar dori, prin următoarele recomandări, să ajute statele care au instituit justiție militară să se asigure că instanțele militare administrează justiția în deplină conformitate cu dreptul internațional al drepturilor omului și cu standardele internaționale aferente. (...) 98. Competența rațională a tribunalelor militare, instanțe specializate care au vocația de a răspunde nevoilor speciale ale armatelor în materie de disciplină, trebuie să fie limitată la infracțiunile cu caracter strict militar, sau, cu alte cuvinte, la infracțiunile care, prin natura lor, afectează interesele protejate din punct de vedere juridic de ordinea militară, cum ar fi dezertarea, de insubordonarea sau părăsirea poștală sau de comandă. 99. Statele nu trebuie să invoce conceptul de "acte legate de funcție" pentru a priva instanțele de drept comun de competența lor în beneficiul instanțelor militare. Infracțiunile de drept comun comise de membri ai forțelor armate trebuie judecate în fața instanțelor de drept comun, cu excepția cazului în care acestea nu sunt în măsură să își exercite competența din cauza circumstanțelor speciale ale încălcării dreptului comunitar (exclusiv în cazul în care sunt comise în afara teritoriului statului), aceste cazuri trebuind să fie prevăzute în mod expres de lege. Judecata civililor de către tribunalele militare 100. Toate tribunalele militare trebuie să-i judece pe singurii membri ai armatelor care au comis o infracțiune militară sau o încălcare a disciplinei militare. 101. Se interzice judecarea civililor de către instanțele militare, cu excepția cazului în care se prevede la punctul 102 de mai jos. Orice instanță militară înființată pe teritoriul unui stat nu își poate exercita în nici un caz competența față de civili acuzați de infracțiuni pe acest teritoriu. 102. Judecata civililor de către tribunalele militare trebuie limitată strict la cazuri excepționale privind civili asimilați personalului armatelor din cauza funcțiilor lor sau a locului în care se află, care sunt acuzați că au comis o infracțiune în afara teritoriului statului, și în cazul în care instanțele de drept comun, la fața locului sau în statul de origine, nu sunt în măsură să cunoască cauza. 103. Sarcina de a demonstra existența acestor circumstanțe excepționale revine statului, aceste circumstanțe trebuind să fie stabilite de la caz la caz, deoarece nu este suficient să deferi prin lege anumite categorii de instanțe militare in abstracto. Aceste cazuri excepționale trebuie definite în mod expres prin lege (...) Alte elemente relevante privind situația internațională în materie de judecată a civililor de către instanțele militare sunt menționate în Hotărârile Maszni c. România (nr. 59892/00, § 27-33, 21 septembrie 2006) și Ergin c. Turcia (nr. 6) (nr. 47533/99, § 20-25, CEDO 2006 - VI (extracturi)). CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA

Reclamantul se plânge că procesul său în fața instanței militare și a instanței militare nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție. În special, acesta arată că tribunalul militar era format dintr-un judecător militar și doi ofițeri și o instanță militară a trei judecători militari. Prin urmare, Comitetul consideră că aceste două instanțe nu pot fi considerate drept instanțe independente și imparțiale. În această privință, acesta susține că prezentarea, în calitate de civil, în fața unor instanțe formate exclusiv din militari constituie în sine o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, ale cărei părți relevante în speță sunt astfel formulate: mai mult, orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. mai puțin de 22 de ani. Guvernul luptă la această teză. Cu privire la admisibilitate

Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenie și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de Pe fond Argumentele părților

Potrivit reclamantului, după ce au devenit magistrați militari, sunt integrați în corpul militar, li se atribuie un grad și sunt supuși, de asemenea, disciplinei militare. El arată că jurații tribunalului militar sunt încă ofițeri militari numiți la propunerea comandanților unităților militare. De asemenea, acesta indică faptul că atât judecătorii militari, cât și jurații sunt obligați să poarte uniforma militară în timpul audierilor.

Reclamantul nu consideră că a fost necesar să fie examinat cazul său de către instanțele militare. Acesta arată că legea prevede o competență exclusivă a instanțelor militare pentru a cunoaște infracțiuni comise în comun de militari și de persoane civile. Pe de altă parte, acesta adaugă că singurul motiv pentru care cazul său a fost examinat de tribunalele militare a fost că unul dintre inculpați a aparținut forțelor armate la momentul faptei reproșate (punctul 6 de mai sus). În sfârșit, faptul că Curtea Supremă de Casație era competentă să cunoască o cauză în ultimă instanță, reclamantul consideră că acest lucru nu putea schimba procedura, art. 396 alineatul (2) din CPP, care conferă competență exclusivă instanțelor militare.

Guvernul susține că judecătorii din instanțele militare îndeplinesc criteriile de independență și de imparțialitate prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție. Acesta arată că modul lor de numire, inamovibilitatea și stabilitatea ocupării forței de muncă care le-ar fi recunoscute, precum și drepturile și obligațiile lor sunt identice cu cele ale omologilor lor civili și oferă garanții suficiente în ochii săi de independență și imparțialitate. El adaugă că judecătorii militari nu sunt legați de ordinele și instrucțiunile emise de Ministerul Apărării.

Guvernul susține că competența de a judeca pe reclamant trebuie să revină instanțelor militare, astfel încât acestea să analizeze toate faptele. Acesta arată că infracțiunile de care a fost acuzat reclamantul se referă la organizarea și conducerea unui grup criminal, precum și a actelor comise în cadrul activităților desfășurate de un astfel de grup și că, prin urmare, acestea erau inseparabile de cele care erau puse în sarcina altor inculpați. În cele din urmă, acesta adaugă că cauzele examinate de instanțele militare nu erau supuse unor norme procedurale specifice și că Curtea Supremă de Casație era încă în ultimă instanță. Principii generale

Curtea reafirmă că, pentru a stabili dacă o instanță poate să fie considerată ca fiind o instanță independentă, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, trebuie să se țină seama, printre altele, de modul de desemnare și de durata mandatului membrilor săi, de existența unei protecții împotriva presiunilor externe și de punctul de a ști dacă există sau nu un aspect de independență (a se vedea, printre multe altele, Maktouf și Damjanov Bosnia și Herțegovina [GC], nr. 2312/08 și 34179/08, § 49, CEDO 2013 (extracturi)). Pe de altă parte, Comisia consideră că, în contextul specific al prezentei cauze, problema de injumătățire a unui tribunal trebuie apreciată în conformitate cu o abordare obiectivă care să ducă la asigurarea faptului că: aceasta oferă suficiente garanții pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă (a se vedea, printre multe altele, Bouut c. Austria, 22 februarie 1996, § 31, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1996 - II și Thomann c. Elveția , 10 iunie 1996, § 30, Rec., 1996 - III).

Curtea subliniază că este necesar să se facă o distincție între procedurile civile și administrative și, pe de o parte, procedurile penale. Circumstanțele prezentei specii în ceea ce privește o procedură penală, aceasta va limita examinarea sa la acest domeniu specific.

Aceasta reamintește că Convenția nu se aplică în cazul în care instanțele militare se pronunță asupra unor acuzații în materie penală împotriva unor membri ai personalului militar, cu condiția respectării garanțiilor de independență și de culpă prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenție ( Morris c. Regatul Unit, nr. 38784/97, § 59, CEDO 2002 - I, Cooper c. Regatul Unit [GC], nr. 48843/99, § 106, CEDO 2003-XII și Önen c. Turcia, (dec.), nr. 32860/96, 10 februarie 2004).

Cu toate acestea, acest lucru este diferit atunci când legislația națională împuternicește acest tip de instanță să judece civili în materie penală (Ergin c. Turcia (nr. 6) , nr. 47533/99, § 41, CEDO 2006 - VI (extracturi) și Maszni c. România, nr. 59892/00, § 43, 21 septembrie 2006 ; punctele 17-20 de mai sus). Situațiile în care o instanță militară își exercită jurisdicția cu privire la un civil pentru acte îndreptate împotriva forțelor armate pot ridica îndoieli rezonabile cu privire la imparțialitatea obiectivă a unei astfel de instanțe (Ergin, citată anterior, § 49). Curtea consideră că acest lucru este din ce în ce mai important atunci când:își desfășoară activitatea de drept comun, având în vedere, printre altele, evoluia concepiei rolului tribunalelor militare la nivel internaional (punctul 19 de mai sus). Un sistem judiciar în cadrul căruia o instanță militară este obligată să judece o persoană care nu face parte din armată poate fi perceput cu ușurință ca anihilând distanța necesară între instanță și părțile la o procedură penală, chiar dacă există suficiente măsuri de protecție pentru a garanta independența acestei instanțe (Ergin, citată anterior, punctul 49).

Curtea observă că nu se poate susține că Convenția exclude absolut orice competență a instanțelor militare pentru a cunoaște cazuri care implică civili. Cu toate acestea, Comisia consideră că existența unei astfel de competențe ar trebui să facă obiectul unei examinări deosebit de riguroase (ibidem, § 42, și Maszni, citată anterior, § 44; punctele 17-20 de mai sus).

De altfel, ea a acordat importanță în multe dintre precedentele împrejurării că un civil trebuie să se prezinte în fața unei jurisdicții compuse, chiar și parțial, din militari (a se vedea, printre multe altele, Șahiner c. Turcia, nr. 29279/95, § 45, CEDO 2001 - IX, Öcalan c. Turcia [GC], nr. 46221/99, § 116, CEDO 2005 - IV, Ergin, citată anterior, § 43, Maszni, citată anterior, § 45, Ahmet Do Turcia, nr. 37033/03, § 23, 10 martie 2009 și Pop și alții c. România, nr. 31269/06, § 53-55, 24 martie 2015). Aceasta a considerat că o astfel de situație punea în discuție în mod serios încrederea pe care instanțele trebuie să și-o asume într-o societate democratică (a se vedea mutatis mutandis , Canevi și alte c. Turcia, nr. 4039/98, § 33, 10 noiembrie 2004).

Această preocupare a determinat deja Curtea să afirme că faptul că astfel de instanțe decid acuzații în materie penală îndreptate împotriva civililor nu poate fi judecat ca fiind în conformitate cu art. 6 din Convenție decât în circumstanțe excepționale. Curtea este susținută în abordarea sa prin tendința care există la nivel internațional de a exclude din jurisdicția instanțelor militare domeniul penal în cazul în care: judecarea civililor (Ergin, citată anterior, § 44 și 45, și Maszni, menționat anterior, §§ 46 și 47; paragrafele 17 - 20 de mai sus).

Aceasta reamintește că poziția specială pe care o ocupă armata în organizarea constituțională a statelor democratice trebuie să fie limitată la domeniul securității naționale, iar sistemul judiciar din domeniul societății civile, în principiu. De asemenea, aceasta ține seama de existența unor norme speciale care reglementează organizarea internă și structura ierarhică a forțelor armate (Ergin, citată anterior, § 46, și Maszni, citată anterior, § 50).

Puterea justiției penale militare nu ar trebui să se extindă asupra civililor decât dacă există motive imperative care justifică o astfel de situație, pe o bază legală clară și previzibilă. Pentru fiecare caz trebuie să se demonstreze că există astfel de motive, in concreto. Atribuirea în abstract prin legislația națională a anumitor categorii de infracțiuni în fața instanțelor militare nu poate fi suficientă (Ergin, citată anterior, punctul 47, și Maszni, citată anterior, punctul 51).

Într-adevăr, o astfel de atribuire in abstract ar putea plasa civilii în cauză într-o poziție semnificativ diferită de cea a cetățenilor judecați de instanțele obișnuite. Cu toate că instanțele militare pot respecta standardele Convenției în aceeași măsură ca instanțele obișnuite, diferențele de tratament legate de natura și de motivul pentru care există astfel de instanțe pot duce la o problemă de injumătățire în fața justiției, care ar trebui evitată pe cât posibil, în special în materie penală (Ergin , citată anterior, § 48, și Maszni , citată anterior, § 52). Aplicarea acestor principii în speță

În prezenta cauză, Curtea constată că, prin intermediul dispozițiilor legale privind competența instanțelor militare, reclamantul, care nu deținea nicio legătură de loialitate sau de subordonare cu armata, a fost totuși adus în fața instanțelor militare pentru infracțiuni de drept comun (punctul 6 de mai sus).

În sfârșit, având în vedere faptul că argumentele prezentate de către … Turcia, 9 iunie 1998, § 65, Rec., 1998 - IV, și Siraklar c. Turcia, 28 octombrie 1998, § 38, Rec., 1998 - VII).

Aceasta observă că instanța militară care a pronunțat în cauza reclamantului era compusă din un judecător și doi jurați, în timp ce instanța militară a recursului este pronunțată în formațiune a trei judecători militari (punctele 8 și 10 de mai sus).

În acest sens, Comisia constată că statutul judecătorilor militari oferă anumite garanții de independență și imparțialitate. Astfel, judecătorii militari urmează aceeași formare profesională ca omologii lor civili și beneficiază de garanții constituționale identice cu cele de care beneficiază judecătorii civili, în măsura în care sunt numiți de Consiliul Superior al Magistraturii, sunt inamovibili și se bucură de stabilitatea ocupării forței de muncă (punctul 13 de mai sus).

Pe de altă parte, Legea privind sistemul judiciar prevede că judecătorii militari sunt supuși disciplinei militare (punctul 16 de mai sus). Odată numiți judecători militari, aceștia din urmă intră în corpul militar și li se atribuie un grad. În ceea ce îi privește pe jurații tribunalului militar, aceștia sunt încă ofițeri ai armatei, numiți de adunarea judecătorilor curții militare, la cererea comandanților unităților militare. Prin urmare, un inculpat poate fi găsit vinovat și condamnat de o instanță militară pe baza votului conciliant al celor doi jurați (punctul 15 de mai sus).

Este adevărat că, în ceea ce privește statutul judecătorilor militari, dreptul bulgar prevedea un regim foarte apropiat de cel al statutului judecătorilor civili (punctele 13 și 16 de mai sus). În plus, aceleași norme procedurale se aplică în cauzele examinate de instanțele militare și în cele tratate de instanțele penale ordinare. Cu toate acestea, elemente precum supunerea judecătorilor militari la disciplina militară, apartenența lor formală la corpul militar, precum și statutul juraților Tribunalului Militar, care sunt prin definiție ofițeri ai armatei, presupun că instanțele militare în drept bulgar nu pot fi considerate echivalente cu instanțele ordinare. Curtea consideră că aceste caracteristici ale tribunalelor militare sunt de natură să ridice anumite îndoieli cu privire la independența și imparțialitatea acestora (a se vedea mutatis mutandis Tan Turcia, nr. 32219/05, § 83, 17 noiembrie 2015 ; Maszni, citată anterior, § 56, și Miroshnik c. Ucraina, nr. 75804/01, § 64, 27 noiembrie 2008).

În această privință, trebuie remarcat faptul că, pentru a justifica competența instanțelor militare față de solicitant, guvernul susține că aceasta era necesară pentru ca aceste instanțe să efectueze o analiză a tuturor faptelor. Curtea observă că Ö Õ se bazează mai ales pe connexitatea infracțiunilor care au fost reproșate reclamantului și altor inculpați, care au vizat infracțiunile comise în cadrul unui grup criminal, precum și pe organizarea și conducerea unui astfel de grup și pe complicitatea persoanelor implicate. Cu toate acestea, Comisia remarcă faptul că, în dreptul bulgar, cauzele referitoare la grupurile infracționale intră, în principiu, în sfera de competență a Tribunalului Penal specializat. De fapt, motivul întemeiat în speță pentru care cauza a fost examinată de tribunalele militare a fost că unul dintre inculpați a aparținut forțelor armate, la art. 411a alineatul (2) din CPP, care dispunea de competența instanțelor militare la mai mare decât competența Tribunalului Penal Special (punctele 6 și 14 de mai sus).

Cu toate acestea, Curtea amintește principiul stabilit în jurisprudența sa potrivit căruia puterea justiției penale militare nu ar trebui să se extindă la civili decât dacă există motive imperative care justifică o astfel de situație (Ergin , citată anterior, § 47, și Maszni , citată anterior, § 51). Acest principiu este de acord, de asemenea, cu tendința internațională de a exclude din jurisdicția tribunalelor militare domeniul penal în cazul în care este vorba despre judecarea civililor (punctele 17-20 de mai sus). Pentru fiecare caz în parte trebuie demonstrate astfel de motive imperative, atribuirea prin legislația națională în mod abstract a anumitor categorii de jurisdicții militare nu poate fi suficientă. Or, în speță, dispozițiile CPP bulgare prevăd o competență exclusivă de facto a instanțelor militare pentru a cunoaște infracțiuni comise în comun de militari și de persoane civile, chiar și în afara activităților militare.

Curtea subliniază importanța deosebită pe care o are modul în care dreptul de proprietate asupra căruia reclamantul a fost inculpat a fost adus în fața instanțelor militare. În acest sens, Comisia observă că cauza a fost trimisă în fața instanțelor militare și a fost examinată de acestea pe baza dispozițiilor legale privind competența instanțelor militare, în lipsa unei evaluări a circumstanțelor individuale, cu excepția faptului că unul dintre inculpați era militar la momentul faptelor și, prin urmare, fără o examinare in concreto (a se vedea punctul 36 de mai sus) . a fost rezonabil din partea autorităților interne să ia în considerare complicitatea la infracțiunile reproșate, Curtea consideră că și alte elemente ar fi trebuit să fie luate în considerare în speță. Prin urmare, Comisia observă că cauza reclamantului se referea la un grup criminal, dintre care numai unul dintre așa-numiții membri avea, la momentul respectiv, calitatea de militar și că: nicio încălcare a forțelor armate și nici o încălcare a dreptului de proprietate asupra armatei na.

Curtea admite că considerațiile legate de connexitatea infracțiunilor și de complicitate sunt în favoarea hotărârii tuturor inculpaților de către aceeași instanță. Cu toate acestea, necesitatea de a avea cauza judecată de un tribunal militar nu poate fi considerată absolută. Într-adevăr, în unele cazuri, s-ar putea avea în vedere judecarea tuturor inculpaților de către o instanță civilă. Prin urmare, Curtea nu poate subscrie în mod expres de către guvern, potrivit căruia aceste considerații sunt doar suficiente pentru a constitui, în speță, motive imperative mai degrabă decât să aducă atingere hotărârii judecătorești a unui civil de către o instanță penală militară (a se vedea, mutatis mutandis, Ahmet Do mai sus, punctul 30).

Este adevărat că, în pofida dispoziției explicite a articolului [39] alineatul (2) din CPP, care prevede competența exclusivă a instanțelor militare pentru toate infracțiunile conexe comise de un civil și un militar, Curtea Supremă de Casație a examinat argumentul reclamantului cu privire la lipsa independenței și a dejudecării acestor instanțe (punctele 12 și 14 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea ia notă de faptul că înălțarea instanței nu este supusă unei analize care i-ar fi permis să identifice deficiențele identificate în prezenta cauză (punctul 46 de mai sus). În calitate de instanță de Casație, Curtea Supremă de Casație nu avea o jurisdicție deplină pentru a examina din nou cauza. Competența exclusivă a instanțelor militare care decurg direct din dispozițiile legii, recursul reclamantului în fața Înaltei Jurisdicții nu putea schimba procedura (Pop și alții, citată anterior, punctul 56 și Maszni, citată anterior, punctul 58).

Având în vedere cele de mai sus, examinate în special în lumina evoluțiilor de mai sus la nivel internațional (punctele 17-20 de mai sus), Curtea consideră că îndoielile exprimate de reclamant în ceea ce privește independența și imparțialitatea instanțelor militare pot fi considerate justificate în mod obiectiv (a se vedea, mutatis mutandis, Maszni, citată anterior, § 59, Ergin, citată anterior, § 54, și Incal , citată anterior, § 72 in fine).

Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. mai mult de

Reclamantul solicită 5 000 EUR pentru prejudiciile morale pe care le consideră a fi suferit din cauza condamnării sale de către instanțele militare.

Guvernul contestă această pretenție și invită Curtea să o respingă. Comitetul consideră că este excesivă și nesustenabilă și consideră că constatarea încălcării ar oferi în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea reamintește că, în speță, a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Comisia consideră că reclamantul poate trece pentru că a trecut printr-o anumită suferință din cauza faptelor cauzei. Având în vedere natura încălcării, Curtea, hotărând în echitate, consideră că este necesar să se acorde reclamantului 2 500 EUR pentru prejudicii morale. Proaspăt și cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită, de asemenea, 3 120 EUR pentru cheltuielile de judecată și cheltuielile de judecată suportate pentru procedura în fața Curții, care corespunde, potrivit declarațiilor sale, unei taxe de traducere de 2 220 EUR pentru avocați și unei taxe de traducere de 900 EUR. Acesta prezintă un contract încheiat cu avocatul său la 1 noiembrie 2016 și un număr de lucru realizat de acesta pentru un total de 52 de ore la rata orară de 60 EUR. Acesta arată că traducerea a fost realizată în cadrul cabinetului de avocatură al reprezentantului său, de asemenea, pe baza unui tarif orar de 60 EUR. El solicită ca sumele alocate de Curte pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată să fie plătite direct avocatului său, dl Y.C. Vandova.

Guvernul contestă aceste pretenții. Comitetul consideră că acestea sunt excesive și că documentele justificative prezentate nu demonstrează suficient realitatea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată solicitate.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 1 500 EUR. Această sumă trebuie plătită direct avocatului său, M. Y.C. Vandova, în numele firmei de avocatură Dokovska, Atanasov și Parteneri. Interesul moratoriu

Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, ÎN L Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 28 noiembrie 2019, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Claudia Westerdiek Angelika Nußberger Modulul Președinte

Le requérant a été représenté par M e Y.C. Vandova, avocate à Sofia. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») a été représenté par ses agentes, M me M. Dimova et M me B. Simeonova, du ministère de la Justice.

Le requérant se plaignait en particulier que les tribunaux militaires n’eussent pas rempli les garanties d’indépendance et d’impartialité et que son procès devant ces juridictions n’eût donc pas répondu aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention.

Le 26 avril 2017, le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention relativement à l’absence alléguée d’indépendance et d’impartialité des tribunaux militaires a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. EN FAIT

Le 19 novembre 2012, le parquet militaire régional de Sliven déposa un acte d’accusation contre le requérant et renvoya ce dernier en jugement devant le tribunal militaire de la même ville. 8 . Par un jugement du 8 avril 2013, le tribunal militaire, siégeant en formation d’un juge militaire et de deux jurés, admit la matérialité des faits exposés par le parquet militaire dans son réquisitoire et condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de cinq ans ainsi qu’à une amende de 20 000 levs bulgares (BGN) (soit environ 10 226 euros (EUR)). Saisie en appel, la cour militaire d’appel, siégeant en formation de trois juges militaires, confirma le jugement du tribunal militaire le 30 octobre 2013.

Le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 15 juillet 2014, la Cour suprême de cassation annula le jugement de la cour militaire d’appel pour trois groupes de vices de procédure majeurs. Elle releva notamment une contradiction entre les motifs et le dispositif de l’arrêt de la cour militaire d’appel, un défaut d’appréciation d’une partie des preuves et un manque d’argumentation juridique. La Cour suprême de cassation renvoya le dossier pour un nouvel examen par la cour militaire d’appel. Par un arrêt du 10 novembre 2014, la cour militaire d’appel annula pour les mêmes motifs le jugement rendu le 8 avril 2013 par le tribunal militaire. 10 . À la suite d’un nouvel examen de l’affaire, par un jugement du 15 juillet 2015, le tribunal militaire de Sliven, siégeant en formation d’un juge militaire et de deux jurés, condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de cinq ans ainsi qu’à une amende de 20 000 BGN (soit environ 10 226 EUR). Sur appel du requérant, la cour militaire d’appel, siégeant en formation de trois juges militaires, confirma ce jugement.

Le requérant se pourvut en cassation, contestant, entre autres, l’indépendance et l’impartialité des tribunaux militaires. Par un arrêt définitif du 24 juin 2016, la Cour suprême de cassation confirma la condamnation du requérant pour trafic transfrontalier illicite, mais l’acquitta des charges d’organisation et de direction d’un groupe criminel. Elle réduisit la durée de la peine infligée à trois ans d’emprisonnement et confirma le montant de l’amende. 12 . Concernant l’argument du requérant selon lequel son procès devant les tribunaux militaires ne répondait pas aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour suprême de cassation considéra que le statut des juges militaires fournissait des garanties suffisantes propres à préserver leur indépendance et leur impartialité. Plus particulièrement, elle estima que les juges militaires jouissaient des mêmes garanties constitutionnelles que celles dont bénéficiaient les juges civils et qu’ils étaient soumis aux mêmes règles de rémunération, de discipline et de promotion. Elle précisa que, bien que possédant un grade militaire, ils n’étaient pas des officiers de carrière, et que ces grades leur avaient été attribués par le dirigeant administratif du tribunal auquel ils avaient été affectés.

Selon l’article 411a, alinéa 1 du CPP, les infractions concernant l’organisation et la direction d’un groupe criminel ainsi que l’appartenance à un tel groupe relèvent de la compétence du Tribunal pénal spécialisé. L’alinéa 7 du même article prévoit que les affaires relevant simultanément de la compétence du Tribunal pénal spécialisé et des tribunaux militaires sont jugées par les tribunaux militaires. Selon l’article 33 alinéa 4 du CPP, lе tribunal se prononce à la majorité simple et les membres de la formation votent à voix égale. La loi sur le pouvoir judiciaire de 2009 16 . Les passages pertinents en l’espèce des dispositions de la loi sur le pouvoir judiciaire en vigueur à l’époque des faits se lisaient comme suit : Article 67 « (...) (2) Peuvent être nommés jurés des tribunaux militaires les généraux (les amiraux), les officiers et les sergents faisant partie du corps militaire. » Article 68 « (...) (4) Les jurés des tribunaux militaires sont nommés par l’assemblée générale des juges de la cour militaire d’appel, sur proposition des commandants des unités militaires. » Article 97 « (1) Le tribunal militaire statue en formation d’un juge et deux jurés, sauf dans les cas prévus par la loi (...) » Article 101 « (...) (2) La cour militaire d’appel (...) statue sur les recours introduits contre les actes des tribunaux militaires (...) » Article 105 « La cour d’appel statue en formation de trois juges, sauf dans les cas prévus par la loi. » Article 134 « (...) (2) Les juges militaires, les procureurs militaires et les enquêteurs militaires sont obligés de travailler en uniforme militaire. » Article 161 « (...) (5) Une fois nommés, les juges militaires, les procureurs militaires et les enquêteurs militaires sont admis dans le corps militaire et des grades militaires leur sont attribués. » Article 307 « (...) (3) L’inexécution fautive des obligations professionnelles du juge, du procureur ou de l’enquêteur constitue une faute disciplinaire. (4) Constitue une faute disciplinaire : 1. le non-respect systématique des délais prévus par les lois de procédure ; 2. toute action ou omission qui a pour effet de retarder la procédure de manière injustifiée ; 3. toute violation du code de déontologie des magistrats bulgares, qui porte atteinte au prestige de l’institution judiciaire ; 4. toute action ou omission qui nuit au prestige de l’institution judiciaire ; 5. tout manquement à d’autres obligations professionnelles. (...) (6) La responsabilité disciplinaire des magistrats est engagée en cas de commission de l’une des infractions prévues par l’alinéa 4 ainsi que : (...) 2. pour les juges militaires, les procureurs militaires et les enquêteurs militaires : en cas de commission de l’une des infractions prévues par les lois et les règlements spéciaux. » La compétence des juridictions militaires pour juger des civils à l’échelle internationale Projet de principes sur l’administration de la justice par les tribunaux militaires : rapport présenté par le Rapporteur spécial de la Sous-Commission de la promotion et de la protection des droits de l’homme (Rapport E/CN.4/2006/58) de l’Organisation des Nations unies 17 . Les passages pertinents en l’espèce de ce projet de principes se lisent comme suit : Principe n o 1. Création des juridictions militaires par la constitution ou la loi « Les juridictions militaires, lorsqu’elles existent, ne peuvent être créées que par la constitution ou la loi, dans le respect du principe de la séparation des pouvoirs. Elles doivent faire partie intégrante de l’appareil judiciaire normal. » Principe n o 2. Respect des normes de droit international « Les tribunaux militaires doivent appliquer les normes et les procédures reconnues au plan international comme garantissant un procès équitable, en toutes circonstances, y compris les règles du droit international humanitaire. » Principe n o 5. Incompétence des juridictions militaires pour juger des civils « Les juridictions militaires doivent, par principe, être incompétentes pour juger des civils. En toutes circonstances, l’État veille à ce que les civils accusés d’une infraction pénale, quelle qu’en soit la nature, soient jugés par les tribunaux civils. » Principe n o 8. Compétence fonctionnelle des juridictions militaires « La compétence des juridictions militaires doit être limitée aux infractions d’ordre strictement militaire commises par le personnel militaire. Les juridictions militaires peuvent juger des personnes assimilées au statut de militaire pour des infractions strictement liées à l’exercice de leur fonction assimilée. » Principe n o 13. Droit à un tribunal compétent, indépendant et impartial « L’organisation et le fonctionnement des juridictions militaires doivent pleinement assurer le droit de toute personne à un tribunal compétent, indépendant et impartial, lors de toutes les phases de la procédure, celle de l’instruction comme celle du procès. Les personnes sélectionnées pour remplir les fonctions de magistrat dans les juridictions militaires doivent être intègres et compétentes et justifier de la formation et des qualifications juridiques nécessaires. Le statut des magistrats militaires doit garantir leur indépendance et leur impartialité, notamment par rapport à la hiérarchie militaire. En aucun cas, les juridictions militaires ne peuvent avoir recours aux procédures dites de juges et procureurs secrets ou « sans visage ». » Résolution adoptée par le Conseil des droits de l’homme des Nations unies sur l’intégrité de l’appareil judiciaire du 23 mars 2012 (A/HRC/RES/19/31)

Les passages pertinents en l’espèce de la Résolution sur l’intégrité de l’appareil judiciaire se lisent comme suit : « Le Conseil des droits de l’homme (...) 1. Prend note des sections pertinentes des rapports du Rapporteur spécial sur l’indépendance des juges et des avocats à ce sujet ainsi que du rapport sur la question de l’administration de la justice par les tribunaux militaires soumis par le Rapporteur spécial de la Sous-Commission de la promotion et de la protection des droits de l’homme [E/CN.4/2006/58] ; (...) 8. Demande aux États qui ont institué des tribunaux militaires ou des tribunaux spéciaux pour juger les auteurs d’infractions pénales de veiller à ce que ces tribunaux fassent partie intégrante de l’appareil judiciaire général et qu’ils appliquent les procédures régulières qui sont reconnues par le droit international comme garantissant un procès équitable, notamment le droit de former appel d’un verdict de culpabilité et d’une condamnation (...) » Note du 7 août 2013 du Secrétaire général des Nations unies transmettant le rapport de la Rapporteuse spéciale sur l’indépendance des juges et des avocats (A/68/285) 19 . Le 7 août 2013, le Secrétaire général des Nations unies a transmis à l’Assemblée générale le rapport établi par la Rapporteuse spéciale sur l’indépendance des juges et des avocats pour prise en considération lors de sa soixante-huitième session. Les paragraphes pertinents en l’espèce de ce rapport se lisent comme suit : « 30. Dans nombre de pays, la compétence personnelle des tribunaux militaires est limitée aux membres en activité des forces armées accusés d’infractions pénales ou de manquements à la discipline militaire. Dans certains cas, la constitution interdit expressément aux tribunaux militaires d’exercer leur compétence à l’égard de personnes étrangères aux forces armées réservant le jugement de ces personnes aux tribunaux de droit commun. La Cour suprême de justice de la Colombie a ainsi fait observer, dans sa décision n o 20 du 5 mars 1987, que le procès de civils devant des tribunaux militaires était inconstitutionnel. 31. Parfois, la compétence personnelle des tribunaux militaires s’étend aux civils assimilés aux militaires en raison de leurs fonctions ou du lieu où ils se trouvent, ou à cause de la nature de l’infraction reprochée. Il peut s’agir de civils qui sont employés par les forces armées ou affectés dans un établissement militaire ou à proximité, de personnes ayant commis des actes qualifiés d’infractions militaires, ou de l’auteur d’une infraction commise en complicité avec des militaires. Dans certains pays, des affaires liées au terrorisme ou à d’autres atteintes aux intérêts fondamentaux de l’État sont également justiciables des tribunaux militaires. (...) B. Jugement de civils par des tribunaux militaires (...) 47. Les instruments internationaux des droits de l’homme ne traitent pas expressément de la problématique du jugement de civils par des tribunaux militaires. Néanmoins, il ressort d’un certain nombre d’instruments juridiques non contraignants et de la jurisprudence d’instances internationales et régionales qu’il existe une forte réticence à étendre la compétence pénale des tribunaux militaires aux civils. 48. Aux termes des Principes fondamentaux relatifs à l’indépendance de la magistrature chacun a le droit d’être jugé par les juridictions ordinaires selon les procédures légales établies et il n’est pas créé de juridictions n’employant pas les procédures dûment établies conformément à la loi afin de priver les juridictions ordinaires de leur compétence (principe n o 5). 49. Dans le droit fil de cette thèse, le principe n o 5 du projet de principes sur l’administration de la justice par les tribunaux militaires stipule que les juridictions militaires doivent, par principe, être incompétentes pour juger des civils et qu’en toutes circonstances, l’État veille à ce que les civils accusés d’une infraction pénale, quelle qu’en soit la nature, soient jugés par les tribunaux civils. Il est dit dans le commentaire de ce principe que la pratique consistant à traduire des civils devant des tribunaux militaires pose de sérieux problèmes en ce qui concerne l’administration équitable, impartiale et indépendante de la justice étant souvent justifiée par la nécessité de permettre l’application de procédures exceptionnelles qui ne sont pas conformes aux normes ordinaires de la justice (voir E/CN.4/2006/58, par. 20). 50. Un certain nombre d’autres instruments internationaux recommandent également aux États de restreindre la compétence des tribunaux militaires vis-à-vis des civils au profit des juridictions de droit commun. 51. Au paragraphe 22 de son observation générale n o 32, le Comité des droits de l’homme fait observer que, bien que le Pacte international relatif aux droits civils et politiques n’interdise pas le jugement de civils par des tribunaux militaires ou d’exception, il exige que de tels procès respectent intégralement les prescriptions de l’article 14 du Pacte et que les garanties prévues dans cet article ne soient ni limitées ni modifiées par le caractère militaire ou exceptionnel du tribunal en question. Le Comité précise également que le jugement de civils par des tribunaux militaires ou d’exception devrait être exceptionnel, c’est-à-dire limité aux cas où l’État partie au Pacte peut démontrer que le recours à de tels tribunaux est nécessaire et justifié par des raisons objectives et sérieuses et où, relativement à la catégorie spécifique des personnes et des infractions en question, les tribunaux civils ordinaires ne sont pas en mesure d’entreprendre ces procès. Il incombe donc à l’État partie qui traduit des civils devant des tribunaux militaires de démontrer, relativement à la catégorie spécifique des personnes en question : a) que les tribunaux de droit commun ne sont pas aptes à connaître de l’affaire ; b) que la saisine d’autres formes variantes de tribunaux de droit commun de haute sécurité ou d’exception ne convient pas ; et c) que la saisine de tribunaux militaires garantit le plein respect des droits de l’accusé, prescrit par l’article 14 du Pacte. Dans ses observations finales sur les rapports présentés par les États parties en application de l’article 40 du Pacte, le Comité va jusqu’à demander aux gouvernements de plusieurs pays d’interdire le jugement de civils par des tribunaux militaires. 52. Il ressort de la jurisprudence du Comité des droits de l’homme que la simple invocation des dispositions juridiques internes pour le procès par les tribunaux militaires de certaines catégories de délits graves ne peut justifier, aux termes du Pacte, le recours à de tels tribunaux. En l’absence de justification précise de la nécessité de traduire telle ou telle catégorie de civils devant des tribunaux militaires, le Comité a toujours considéré que ces procès ne satisfaisaient pas aux prescriptions de l’article 14 du Pacte. 53. De fait, la pratique des États tend à circonscrire la compétence ratione personae des tribunaux militaires aux infractions pénales et manquements à la discipline imputés à des membres des forces armées en service actif. Les exceptions concernant les civils assimilés au personnel militaire sont généralement envisagées et interprétées restrictivement (voir A/63/223, par. 26). 54. La Rapporteuse spéciale tient à souligner que juger des civils devant des tribunaux militaires ou d’exception suscite de sérieux doutes quant à l’indépendance de la justice dite par les tribunaux militaires et au respect des garanties énoncées à l’article 14 du Pacte. Elle estime donc que la compétence des tribunaux militaires doit être restreinte aux infractions strictement militaires commises par des membres du personnel des armées. (...) V. Conclusions (...) 87. Il ressort de la jurisprudence dégagée sur les tribunaux militaires par le Comité des droits de l’homme et les mécanismes internationaux et régionaux de défense des droits de l’homme que l’indépendance et l’impartialité de ces tribunaux, le jugement de civils ou de militaires accusés de graves violations de droits de l’homme et les garanties de procès équitable devant ces juridictions font sérieusement problème. (...) 89. Dans la mesure où ils ont pour objet spécifique de juger des infractions liées à la fonction militaire, les tribunaux militaires doivent exercer leur compétence à l’égard des seuls membres des armées auteurs d’une infraction militaire ou d’une faute disciplinaire, et ce, uniquement lorsque l’infraction ou la faute ne caractérise pas une violation grave des droits de l’homme. Il ne peut être dérogé à ce principe que dans des circonstances exceptionnelles et à seule fin de juger des civils se trouvant à l’étranger qui sont assimilés au personnel des armées. 90. Afin de garantir l’indépendance et l’intégrité du système judiciaire, les États ont pour obligation d’instituer des tribunaux de droit commun indépendants, impartiaux, compétents et responsables, et par conséquent en mesure de combattre l’impunité. Ils ne peuvent s’autoriser de leur manquement à cette obligation pour traduire des civils devant des tribunaux militaires ou des juridictions spéciales. VI. Recommandations 91. La Rapporteuse spéciale voudrait, par les recommandations suivantes, aider les États ayant institué une justice militaire à veiller à ce que les tribunaux militaires administrent la justice de manière pleinement conforme au droit international des droits de l’homme et aux normes internationales y relatives. (...) 98. La compétence ratione materiae des tribunaux militaires, juridictions spécialisées ayant vocation à répondre aux besoins particuliers des armées en matière de discipline, doit être circonscrite aux infractions pénales « d’ordre strictement militaire » ou, autrement dit, aux infractions qui, de par leur nature même, touchent aux intérêts juridiquement protégés de l’ordre militaire, telles que la désertion, l’insubordination ou l’abandon de poste ou de commandement. 99. Les États ne doivent pas invoquer le concept d’actes liés à la fonction pour priver les juridictions de droit commun de leur compétence au profit de tribunaux militaires. Les infractions pénales de droit commun commises par des membres des armées doivent être jugées devant les tribunaux de droit commun, à moins que ceux ‑ ci ne soient pas en mesure d’exercer leur compétence à cause des circonstances particulières de l’infraction (exclusivement dans le cas d’infractions commises en dehors du territoire de l’État), ces cas devant être expressément prévus par la loi. D. Jugement de civils par des tribunaux militaires 100. Tous tribunaux militaires doivent juger les seuls membres des armées auteurs d’une infraction militaire ou d’un manquement à la discipline militaire. 101. Le jugement de civils par des tribunaux militaires doit être interdit, sous réserve de la seule exception prévue au paragraphe 102 ci-après. Tout tribunal militaire institué sur le territoire d’un État ne peut en aucun cas exercer sa compétence à l’égard de civils accusés d’une infraction pénale sur ce territoire. 102. Le jugement de civils par des tribunaux militaires doit être limité strictement à des cas exceptionnels concernant des civils assimilés au personnel des armées en raison de leurs fonctions ou du lieu où ils se trouvent, qui sont accusés d’avoir commis une infraction en dehors du territoire de l’État, et lorsque les tribunaux de droit commun, sur place ou dans l’État d’origine, ne sont pas en mesure de connaître de l’affaire. 103. La charge de prouver l’existence de ces circonstances exceptionnelles incombe à l’État, ces circonstances devant être établies au cas par cas, car il ne suffit pas de déférer par la loi certaines catégories d’infractions aux tribunaux militaires in abstracto . Ces cas exceptionnels doivent être expressément définis par la loi (...) » 20 . D’autres éléments pertinents concernant la situation internationale dans le domaine du jugement des civils par des tribunaux militaires sont relatés dans les arrêts Maszni c. Roumanie (n o 59892/00, §§ 27-33, 21 septembre 2006) et Ergin c. Turquie (n o 6) (n o 47533/99, §§ 20-25, CEDH 2006 ‑ VI (extraits)). EN DROIT

Le Gouvernement combat à cette thèse. Sur la recevabilité

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. Sur le fond Les arguments des parties

Selon le requérant les juges, une fois devenus magistrats militaires, sont intégrés dans le corps militaire, se voient attribuer un grade et sont également soumis à la discipline militaire. Il expose que les jurés du tribunal militaire sont toujours des officiers de l’armée nommés sur proposition des commandants des unités militaires. Il indique également que tant les juges militaires que les jurés sont obligés de revêtir l’uniforme militaire lors des audiences.

Le requérant n’estime pas qu’il était nécessaire de faire examener son affaire par les tribunaux militaires. Il expose que la loi prévoit une compétence exclusive des juridictions militaires pour connaître des infractions commises conjointement par des militaires et des personnes civiles. Par ailleurs, il ajoute que la seule raison pour laquelle son affaire a été examinée par les tribunaux militaires était qu’un des accusés avait appartenu aux forces armées à l’époque des faits reprochés (paragraphe 6 ci ‑ dessus). Enfin, le fait que la Cour suprême de cassation était compétente pour connaître de l’affaire en dernière instance, le requérant considère que cela ne pouvait rien changer à la procédure, l’article 396, alinéa 2 du CPP donnant compétence exclusive aux tribunaux militaires.

Le Gouvernement soutient que les juges siégeant dans les tribunaux militaires répondent aux critères d’indépendance et d’impartialité exigés par l’article 6 § 1 de la Convention. Il indique que leur mode de nomination, l’inamovibilité et la stabilité de l’emploi qui leur seraient reconnues, ainsi que leurs droits et obligations sont identiques à ceux de leurs homologues civils et offrent des garanties suffisantes à ses yeux d’indépendance et d’impartialité. Il ajoute que les juges militaires ne sont pas liés par les ordres et les instructions émis par le ministère de la Défense.

Le Gouvernement plaide que la compétence pour juger le requérant devait revenir aux juridictions militaires afin qu’elles procédassent à une analyse de l’ensemble des faits. Il expose que les infractions dont le requérant était accusé concernaient l’organisation et la direction d’un groupe criminel ainsi que des actes commis dans le cadre des activités menées par un tel groupe et que, dès lors, elles étaient indissociables de celles qui étaient mises à la charge des autres accusés. En dernier lieu, il ajoute que les affaires examinées par les tribunaux militaires n’étaient pas soumises à des règles procédurales spécifiques et que la Cour suprême de cassation statuait toujours en dernière instance. Principes généraux

La Cour réaffirme d’emblée que, pour établir si un tribunal peut passer pour « indépendant » aux fins de l’article 6 § 1 de la Convention, il faut prendre en compte, notamment, le mode de désignation et la durée du mandat de ses membres, l’existence d’une protection contre les pressions extérieures et le point de savoir s’il y a ou non apparence d’indépendance (voir, parmi beaucoup d’autres, Maktouf et Damjanović c. Bosnie ‑ Herzégovine [GC], n os 2312/08 et 34179/08, § 49, CEDH 2013 (extraits)). Par ailleurs, elle estime que, dans le contexte spécifique de la présente affaire, la question de l’impartialité d’un tribunal doit s’apprécier selon une démarche objective amenant à s’assurer qu’il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime (voir, parmi beaucoup d’autres, Bulut c. Autriche , 22 février 1996, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ II, et Thomann c. Suisse , 10 juin 1996, § 30, Recueil 1996 ‑ III).

La Cour observe qu’il convient de faire une distinction entre, d’une part, les procédures civiles et administratives et, d’autre part, les procédures pénales. Les circonstances de la présente espèce concernant une procédure pénale, elle limitera son examen à ce domaine précis.

Elle rappelle que la Convention n’interdit pas que les tribunaux militaires statuent sur des accusations en matière pénale contre des membres du personnel relevant de l’armée, à condition que soient respectées les garanties d’indépendance et d’impartialité prévues à l’article 6 § 1 de la Convention ( Morris c. Royaume-Uni , n o 38784/97, § 59, CEDH 2002 ‑ I, Cooper c. Royaume-Uni [GC], n o 48843/99, § 106, CEDH 2003-XII, et Önen c. Turquie , (déc.), n o 32860/96, 10 février 2004).

Toutefois, il en va différemment lorsque la législation nationale habilite ce type de juridiction à juger des civils en matière pénale ( Ergin c. Turquie (n o 6) , n o 47533/99, § 41, CEDH 2006 ‑ VI (extraits), et Maszni c. Roumanie , n o 59892/00, § 43, 21 septembre 2006 ; paragraphes 17-20 ci ‑ dessus). Les situations dans lesquelles un tribunal militaire exerce sa juridiction relativement à un civil pour des actes dirigés contre les forces armées peuvent susciter des doutes raisonnables quant à l’impartialité objective d’un tel tribunal ( Ergin , précité, § 49). La Cour estime qu’il en va d’autant plus ainsi lorsqu’il s’agit d’infractions de droit commun, compte tenu, notamment, de l’évolution de la conception du rôle des tribunaux militaires au niveau international (paragraphe 19 ci-dessus). Un système judiciaire dans le cadre duquel une juridiction militaire est amenée à juger une personne ne relevant pas de l’armée peut facilement être perçu comme annihilant la distance nécessaire entre la juridiction et les parties à une procédure pénale, même s’il existe des mesures de protection suffisantes pour garantir l’indépendance de cette juridiction ( Ergin , précité, § 49).

La Cour observe que l’on ne saurait soutenir que la Convention exclut absolument toute compétence des tribunaux militaires pour connaître d’affaires impliquant des civils. Cependant, elle estime que l’existence d’une telle compétence devrait faire l’objet d’un examen particulièrement rigoureux ( ibidem , § 42, et Maszni , précité, § 44 ; paragraphes 17-20 ci ‑ dessus).

Elle a d’ailleurs attaché de l’importance dans nombre de précédents à la circonstance qu’un civil doive comparaître devant une juridiction composée, même en partie seulement, de militaires (voir, parmi beaucoup d’autres, Șahiner c. Turquie , n o 29279/95, § 45, CEDH 2001 ‑ IX, Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 116, CEDH 2005 ‑ IV, Ergin , précité, § 43, Maszni , précité, § 45, Ahmet Doğan c. Turquie , n o 37033/03, § 23, 10 mars 2009, et Pop et autres c. Roumanie , n o 31269/06, §§ 53-55, 24 mars 2015). Elle a considéré que pareille situation mettait gravement en cause la confiance que les juridictions se doivent d’inspirer dans une société démocratique (voir, mutatis mutandis , Canevi et autres c. Turquie , n o 40395/98, § 33, 10 novembre 2004).

Cette préoccupation a déjà amené la Cour à affirmer que le fait que pareils tribunaux décident d’accusations en matière pénale dirigées contre des civils ne peut être jugé comme étant conforme à l’article 6 de la Convention que dans des circonstances exceptionnelles. La Cour est confortée dans son approche par la tendance qui existe au niveau international à exclure de la juridiction des tribunaux militaires le domaine pénal lorsqu’il s’agit de juger des civils ( Ergin , précité, §§ 44 et 45, et Maszni , précité, §§ 46 et 47 ; paragraphes 17 ‑ 20 ci-dessus).

Elle rappelle que la place particulière qu’occupe l’armée dans l’organisation constitutionnelle des États démocratiques doit être limitée au domaine de la sécurité nationale, le pouvoir judiciaire relevant pour sa part, en principe, du domaine de la société civile. Elle tient également compte de l’existence de règles spéciales régissant l’organisation interne et la structure hiérarchique des forces armées ( Ergin , précité, § 46, et Maszni , précité, § 50). 36 . Le pouvoir de la justice pénale militaire ne devrait s’étendre aux civils que s’il existe des raisons impérieuses justifiant une telle situation, et ce, en s’appuyant sur une base légale claire et prévisible. L’existence de telles raisons doit être démontrée pour chaque cas, in concreto . L’attribution in abstracto par la législation nationale de certaines catégories de délits aux juridictions militaires ne saurait suffire ( Ergin , précité, § 47, et Maszni , précité, § 51).

En effet, une telle attribution in abstracto pourrait placer les civils concernés dans une position sensiblement différente de celle des citoyens jugés par des juridictions ordinaires. Bien que les tribunaux militaires puissent respecter les normes de la Convention dans la même mesure que les juridictions ordinaires, des différences de traitement liées à la nature et la raison d’être de ces tribunaux peuvent donner lieu à un problème d’inégalité devant la justice, qui devrait être évité autant que faire se peut, notamment en matière pénale ( Ergin , précité, § 48, et Maszni , précité, § 52). Application de ces principes en l’espèce

Dans la présente affaire, la Cour note que, par le jeu des dispositions légales concernant la compétence des juridictions militaires, le requérant, qui n’avait aucun lien de loyauté ni de subordination avec l’armée, a toutefois été traduit devant des tribunaux militaires pour des infractions de droit commun (paragraphe 6 ci-dessus).

En l’occurrence, étant donné que les arguments avancés par l’intéressé pour contester à la fois l’indépendance et l’impartialité des tribunaux militaires se fondent sur les mêmes éléments de fait et les mêmes arguments, la Cour examinera les deux questions conjointement (voir, mutatis mutandis , Maszni , précité, § 54, Ergin , précité, § 50, Incal c. Turquie , 9 juin 1998, § 65, Recueil 1998 ‑ IV, et Çiraklar c. Turquie , 28 octobre 1998, § 38, Recueil 1998 ‑ VII).

Elle observe que le tribunal militaire ayant statué sur l’affaire du requérant était composé d’un juge et de deux jurés, alors que la cour militaire d’appel s’est prononcée en formation de trois juges militaires (paragraphes 8 et 10 ci-dessus). 41. À cet égard, elle note que le statut des juges militaires fournit certains gages d’indépendance et d’impartialité. Ainsi, les juges militaires suivent la même formation professionnelle que leurs homologues civils et jouissent de garanties constitutionnelles identiques à celles dont bénéficient les juges civils, dans la mesure où ils sont nommés par le Conseil supérieur de la magistrature, sont inamovibles et jouissent de la stabilité de l’emploi (paragraphe 13 ci-dessus).

En revanche, la loi sur le pouvoir judiciaire dispose que les juges militaires sont soumis à la discipline militaire (paragraphe 16 ci-dessus). Une fois nommés juges militaires, ces derniers entrent dans le corps militaire et se voient attribuer un grade. Quant aux jurés du tribunal militaire, ce sont toujours des officiers de l’armée, nommés par l’assemblée des juges de la cour militaire d’appel sur proposition des commandants des unités militaires. Dès lors, un accusé peut être reconnu coupable et condamné par un tribunal militaire sur la base du vote concordant des deux jurés (paragraphe 15 ci-dessus).

Il est vrai que, en ce qui concerne le statut des juges militaires, le droit bulgare prévoyait un régime très proche de celui du statut des juges civils (paragraphes 13 et 16 ci-dessus). En outre, les mêmes règles procédurales s’appliquent dans les affaires examinées par les tribunaux militaires et dans celles traitées par les tribunaux pénaux ordinaires. Toutefois, des éléments tels que la soumission des juges militaires à la discipline militaire, leur appartenance formelle au corps militaire, ainsi que le statut des jurés du tribunal militaire, qui sont par définition des officiers de l’armée, font supposer que les juridictions militaires en droit bulgare ne peuvent pas être considérées comme équivalentes aux juridictions ordinaires. La Cour considère que ces caractéristiques des tribunaux militaires sont de nature à soulever certains doutes quant à leur indépendance et à leur impartialité (voir, mutatis mutandis , Tanıșma c. Turquie , n o 32219/05, § 83, 17 novembre 2015 ; Maszni , précité, § 56, et Miroshnik c. Ukraine , n o 75804/01, § 64, 27 novembre 2008). 44. À cet égard, il convient de remarquer que, pour justifier la compétence des tribunaux militaires envers le requérant, le Gouvernement argue que celle-ci était nécessaire afin que ces juridictions procédassent à une analyse de l’ensemble des faits. La Cour observe que le Gouvernement s’appuie surtout sur la connexité des infractions qui étaient reprochées au requérant et aux autres accusés, infractions qui concernaient des actes commis dans le cadre d’un groupe criminel ainsi que l’organisation et la direction d’un tel groupe, et sur la complicité des personnes impliquées. Elle note, néanmoins, qu’en droit bulgare les affaires concernant les groupes criminels relèvent, en principe, de la compétence du Tribunal pénal spécialisé. En fait, l’unique raison en l’espèce pour laquelle l’affaire a été examinée par les tribunaux militaires était que l’un des accusés avait appartenu aux forces armées, l’article 411a, alinéa 2 du CPP disposant que la compétence des tribunaux militaires l’emporte sur la compétence du Tribunal pénal spécialisé (paragraphes 6 et 14 ci-dessus).

Cela dit, la Cour rappelle le principe établi dans sa jurisprudence selon lequel le pouvoir de la justice pénale militaire ne devrait s’étendre aux civils que s’il existe des raisons impérieuses justifiant une telle situation ( Ergin , précité, § 47, et Maszni , précité, § 51). Ce principe s’accorde aussi avec la tendance internationale à exclure de la juridiction des tribunaux militaires le domaine pénal lorsqu’il s’agit de juger des civils (paragraphes 17-20 ci-dessus). L’existence de telles « raisons impérieuses » devant être démontrée pour chaque cas, l’attribution par la législation nationale de manière abstraite de certaines catégories d’infractions aux juridictions militaires ne saurait suffire. Or, en l’occurrence, les dispositions du CPP bulgare prévoient une compétence de facto exclusive des tribunaux militaires pour connaître des infractions commises conjointement par des militaires et des personnes civiles, même en dehors des activités militaires. 46 . La Cour souligne l’importance particulière que revêt la manière de laquelle l’infraction dont le requérant était inculpé a été déférée aux tribunaux militaires. Elle note a cet égard que l’affaire a été renvoyée devant les tribunaux militaires et a été examinée par ceux-ci sur la base des dispositions légales concernant la compétence des juridictions militaires, en l’absence d’une évaluation des circonstances individuelles hormis le fait qu’un des accusés était militaire à l’époque des faits, et donc sans examen in concreto (voir paragraphe 36 ci-dessus) . S’il était raisonnable de la part des autorités internes d’avoir tenu compte de la complicité dans les infractions reprochées, la Cour estime que d’autres éléments auraient aussi dû être pris en considération en l’espèce. Ainsi, elle observe que l’affaire du requérant concernait un groupe criminel dont seul un des membres allégués avait, à l’époque des faits, la qualité de militaire et qu’aucune infraction contre les forces armées ni aucune violation de la propriété de l’armée n’était en cause.

La Cour admet que les considérations liées à la connexité des infractions et à la complicité militent en faveur du jugement de tous les accusés par un même tribunal. Cependant, la nécessité d’avoir l’affaire jugée par un tribunal militaire ne saurait être considérée comme absolue. En effet, dans certains cas, il pourrait être envisagé de juger tous les accusés par un tribunal civil. Dès lors, la Cour ne saurait souscrire à l’argument avancé par le Gouvernement selon lequel ces considérations sont à elles seules suffisantes pour constituer en l’espèce « des raisons impérieuses » justifiant le jugement d’un civil par un tribunal pénal militaire (voir, mutatis mutandis , Ahmet Doğan , précité, § 30).

Il est vrai que, malgré la disposition explicite de l’article 396, alinéa 2 du CPP prévoyant une compétence exclusive des juridictions militaires pour toutes les infractions connexes commises par un civil et un militaire, la Cour suprême de cassation a examiné l’argument du requérant portant sur l’absence d’indépendance et d’impartialité de ces tribunaux (paragraphes 12 et 14 ci-dessus). Toutefois, la Cour note que la haute juridiction ne s’est pas livrée à une analyse qui lui eût permis de relever les défaillances mises en évidence dans la présente affaire (paragraphe 46 ci-dessus). En tant qu’instance de cassation, la Cour suprême de cassation n’avait pas pleine juridiction pour examiner à nouveau l’affaire. La compétence exclusive des juridictions militaires découlant directement des dispositions de la loi, le pourvoi du requérant devant la haute juridiction ne pouvait rien changer à la procédure ( Pop et autres , précité, § 56, et Maszni , précité, § 58).

Compte tenu des éléments susmentionnés, examinés notamment à la lumière des développements au niveau international exposés ci-dessus (paragraphes 17-20 ci-dessus), la Cour estime que les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité des juridictions militaires peuvent passer pour objectivement justifiés (voir, mutatis mutandis , Maszni , précité, § 59, Ergin , précité, § 54, et Incal , précité, § 72 in fine ).

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Le requérant réclame 5 000 EUR au titre du préjudice moral qu’il estime avoir subi à raison de sa condamnation par des tribunaux militaires.

Le Gouvernement conteste cette prétention et invite la Cour à la rejeter. Il la considère comme étant excessive et non étayée et estime que le constat de violation fournirait en soi une satisfaction équitable suffisante.

La Cour rappelle qu’elle a conclu en l’espèce à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle juge que le requérant peut passer pour avoir éprouvé une certaine détresse en raison des faits de la cause. Compte tenu de la nature de la violation, la Cour, statuant en équité, considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 2 500 EUR pour préjudice moral. Frais et dépens

Le requérant demande également 3 120 EUR pour les frais et dépens engagés pour la procédure devant la Cour, correspondant, à ses dires, à 2 220 EUR d’honoraires d’avocats et 900 EUR de frais de traduction. Il produit un contrat conclu avec son avocate le 1 er novembre 2016 et un décompte du travail effectué par elle pour un total de 52 heures au taux horaire de 60 EUR. Il expose que la traduction a été réalisée au sein du cabinet d’avocats de sa représentante, également sur la base d’un tarif horaire de 60 EUR. Il demande que les sommes allouées par la Cour au titre des frais et dépens soient versées directement à son avocate, M e Y.C. Vandova.

Le Gouvernement conteste ces prétentions. Il estime qu’elles sont excessives et que les pièces justificatives présentées ne démontrent pas suffisamment la réalité des frais et dépens réclamés.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable d’accorder au requérant la somme de 1 500 EUR. Ladite somme est à verser directement à son avocate, M e Y.C. Vandova, sur le compte du cabinet d’avocats « Dokovska, Atanasov et Partenaires ». Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; Dit (a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en levs bulgares, au taux applicable à la date du règlement : (i) 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage moral, à verser directement sur le compte du requérant ; (ii) 1 500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt sur cette somme, pour frais et dépens, à verser sur le compte du cabinet d’avocats « Dokovska, Atanasov et Partenaires » ; (b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 novembre 2019, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Claudia Westerdiek Angelika Nußberger Greffière Présidente