CUARTA DECIZIE A SECȚIUNEI Nr. 18077/15 ESV EUROFERMA S.R.L. împotriva României și a altor trei cereri (a se vedea lista anexată) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 17 decembrie 2019 în calitate de comitet compus din: Faris Vehabović, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători și Andrea Tamietti, secretar adjunct al secțiunii, Având în vedere cererile depuse mai sus la diferitele date indicate în tabelul adăugat, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE O listă a reclamanților, atât cetățenilor români, cât și societățile solicitante, care sunt amândoi înregistrate în România, este prezentată în apendice. Reclamanții – dl Ștefan Eugeniu Iancu și dl Victor Octavian Iancu – sunt fiii O.I. și nepotii A.M.I. Societatea reclamantă ESV Euroferma S.R.L. este co-deținută și co-gestionată de către solicitant Ștefan Eugeniu Iancu, împreună cu fiul A.M.I. Societatea reclamantă, Uton S.A., este deținută de O.I. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin decizia procurorului atașat Curții Înalte de Casare și Justiție din 29 septembrie 2005, nouă persoane (inclusiv O.I. și A.M.I.) au fost judecate pentru evaziune fiscală și conspirație de a comite spălare de bani în contextul privatizării mai multor societăți deținute de stat. La 28 noiembrie 2011, județul București a condamnat acuzații (inclusiv O.I. și A.M.I.) pentru mai multe conturi de evaziune fiscală și spălare de bani. În comun cu alți co-defendenți, O.I. și A.M.I. au fost ordonate să plătească echivalentul de mai mulți miliarde de euro în compensare pentru daunele cauzate bugetului de stat prin activitatea lor penală. În vederea recuperării acestor bani, instanța a hotărât să pună în aplicare măsuri de confiscare introduse anterior în ceea ce privește activele inculpate prin o decizie a procurorului din 12 ianuarie 2005 și o pronunțare a instanței din 20 mai 2010. Toți acuzații au interzis apeluri împotriva acestei hotărâri în fața Curții de Apel din București. În cadrul unei audieri din 15 septembrie 2014, Curtea de Apel din București a permis o cerere depusă de procuror și, pe baza art. 249 și 4 din Codul de Procedură Penală („CP”), a prelungit măsurile de confiscare pentru a acoperi toate veniturile directe ale crimelor care constituie obiectul procesului – inclusiv activele care aparțin rudelor sau terțelor. Curtea a susținut că, având în vedere cantitatea mare de daune care se presupune că sunt cauzate de infracțiunile care au fost obiectul procesului, aceste măsuri preventive sunt necesare pentru a prelua În plus, Curtea a ordonat identificarea activelor care ar putea fi supuse convulsiilor și că proprietarii lor să fie convocați să apară în fața instanței pentru a-și proteja drepturile în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. La 15 septembrie 2014, reclamantul Ștefan Eugeniu Iancu a vândut o parcelă de teren sub rezerva măsurilor de criză de mai sus acordate societății reclamante ESV Euroferma S.R.L. În următoarea audiere din 19 septembrie 2014, instanța a permis o cerere depusă de unul dintre inculpați și a ordonat anchetatorilor să elaboreze o listă separată care identifică toate activele care ar putea fi confiscate pentru a acoperi daunele cauzate de acest inculpat în cazul în care condamnarea sa a fost susținută. De asemenea, instanța a solicitat o actualizare completă în legătură cu aplicarea măsurilor de criză adoptate anterior. În audierea din 1 octombrie 2014 unele dintre persoanele afectate de măsurile de criză au fost prezente în calitate de intervenitori terți și au depus plângeri. Curtea a informat inculpații și celelalte părți care prezintă necesitatea de a aduce în fața instanței toți proprietarii cunoscuți de active supuse de criză. În aceeași audiere, toate documentele referitoare la proprietatea confiscată au fost puse la dispoziția părților, care au fost informate că oricine cu interes în acest sens ar putea depune o plângere împotriva măsurilor de confiscare. În acest scop, Curtea de Apel a ordonat ca o listă a bunurilor imobile care au fost confiscate să fie trimisă biroului național de înregistrare a proprietăților ( Agenția Națională de Cadastruși Publicitate Imobiliară ) și Biroul Companiilor Comerciale ( Oficiul Național al Registrului Comerțului ) pentru a se înregistra măsurile de securitate în registrul terestrelor și în registrul întreprinderilor comerciale și a fi astfel făcute publice. Lista includea numeroase clădiri industriale, case, apartamente și parcele de teren – unele dintre ele deținute de solicitanți. Măsurile de confiscare se referă, de asemenea, la diverse conturi bancare și acțiuni ale societăților comerciale aparținând reclamanților și societăților solicitante, precum și la o motocicletă aparținând reclamantului Ștefan Eugeniu Iancu. Curtea a programat o altă audiere pentru 9 octombrie 2014 astfel încât măsurile de securitate să poată fi înscrise în registrul de terenuri și toate persoanele cu interes în proprietatea relevantă ar putea fi prezentate și auzite. Curtea a ordonat, de asemenea, ca reclamanții Victor Octavian Iancu și Ștefan Eugeniu Iancu și societatea reclamantă Uton S.A. să fie convocate să apară la următoarea audiere. La următoarea audiere din 9 octombrie 2014, reclamanții Ștefan Eugeniu Iancu și Victor Octavian Iancu, împreună cu societatea reclamantă Uton S.A., au fost reprezentați de avocații aleși. Reclamanții Ștefan Eugeniu Iancu și Victor Octavian Iancu, prin intermediul reprezentantului lor, au contestat măsura de criză, susținând că proprietatea afectată de măsura a fost achiziționată legal de acestea; acestea au prezentat documente pentru a demonstra această afirmație. Reclamantul Ștefan Eugeniu Iancu a susținut, de asemenea, că terenurile supuse măsurii de criză – deținute în prezent de societatea reclamantă ESV Euroferma S.R.L. – au fost achiziționate de el în mod legal de către un membru al familiei sale. El a vândut ulterior terenurile societății reclamante ESV Euroferma S.R.L. – o societate deținută de el (a se vedea punctul 1). Prin urmare, nu exista nicio legătură între această proprietate și infracțiunile care au constituit obiectul procesului. Reprezentantul societății reclamante Uton S.A. a susținut că dreptul societății de a se apăra a fost încălcat deoarece a fost implicat în proceduri doar la faza de recurs. De asemenea, a susținut că nu s-a stabilit nicio legătură între activele confiscate și infracțiunile care constituie obiectul procedurii și a solicitat instanței să ridice măsura ca fiind ordonată în mod incorect împotriva activelor societății reclamante Uton S.A. 12. Curtea a amânat pronunțarea hotărârii pentru a permite tuturor părților interesate să prezinte observații scrise. La 14 octombrie 2014, Curtea de Apel din București a dat hotărârea finală în acest caz. Curtea a susținut condamnările inculpatelor pentru crimele cu care au fost acuzate într-o hotărâre de 276 de pagini, în care toate dovezile – inclusiv rapoarte de experți, documente, numeroase declarații de martor și transcripții de conversații telefonice – au fost examinate îndeaproape. Curtea a hotărât, de asemenea, să mențină măsurile de confiscare până la recuperarea daunelor cauzate de infracțiunile care au fost obiectul procesului. În acest sens, Curtea a observat că acuzații au comis infracțiuni care au determinat pierderi financiare grave pentru bugetul de stat. au investit venitul direct al acestor infracțiuni în diverse proprietăți, pe care le-au cumpărat în numele rudelor lor sau în numele societăților comerciale (inclusiv societățile solicitante) și care au fost supuse convulsiilor în cazul instantaneu. În plus, instanța a susținut că reclamanții Ștefan Eugeniu Iancu și Victor Octavian Iancu – care au fost fiii acuzaților și care au fost prezenți în cadrul procedurii judiciare – nu ar putea justifica afirmația lor că au achiziționat legal activele confiscate, nici dacă ar fi fost dovedit prin documentele prezentate de părți că societățile solicitante ESV Euroferma S.R.L. (administrat de solicitant Ștefan Eugen Iancu) și Uton S.A. (deținerea inculpatului O.I.) au achiziționat în mod legal activele confiscate de la ei. În răspunsul la argumentele prezentate în cadrul procedurii (a se vedea punctul 10 de mai sus), instanța a susținut că procedura de punere în aplicare a măsurilor de confiscare a fost în conformitate cu legea și că drepturile procedurale ale tuturor părților interesate au fost respectate. În plus, autoritățile relevante de înregistrare a terenurilor și registrul societăților comerciale au fost notificate cu privire la măsurile, iar proprietarii proprietăților proprietăților confiscate au fost convocați să apară în fața instanței și au folosit pe deplin drepturile lor procedurale. În plus, instanța a susținut că confiscarea de venituri directe ale infracțiunii – precum confiscarea în cadrul procedurii în curs – a fost în deplină conformitate cu Constituția. Legea internă relevantă și documentele internaționale 15. O descriere detaliată a dreptului și practicii interne și documentele internaționale referitoare la confiscarea și confiscarea de venituri ale infracțiunii pot fi găsite în Telbis și Viziteu v. România (nr. 47911/15, §§ 35-44, 26 iunie 2018). În baza articolului 13 din Convenție, reclamanții din cererile 18077/15, 18301/15 și 18321/15 au plâns că cazul lor nu a fost examinat la două niveluri de competență în cadrul procedurii care au dus la confiscarea activelor lor. 18. Reclamanții din cererile 18077/15, 18301/15 și 18321/15 s-au plângut, de asemenea, că confiscarea proprietăților lor – presupune că fără garanții procedurale suficiente – au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Considerând la art. 18 din Convenție, societatea reclamantă în cererea 18952/15 se plângea, de asemenea, în substanță în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că drepturile sale de proprietate au fost limitate de convulsiile ordonate în hotărârea din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel din București (a se vedea punctele 13 și 14 de mai sus). 19. În conformitate cu art. 17 din Convenție, toate reclamanții se plângeau că Curtea de Apel din București a făcut trimitere la dispozițiile articolelor 6 și 13 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pentru justificarea legii măsurilor de confiscare, care de fapt erau ilegale. Având în vedere asemănările factuale și juridice ale cererilor, Curtea decide să își ordone aderarea (art. 42 § 1 din Regulamentul de procedură). Plaintele în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția 21. Reclamanții se plâng de încălcarea drepturilor în temeiul articolului 1 din Convenție, ale căror părți relevante se referă după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal ... imparțial ...” Echitatea procedurii (toate cererile) Reclamanții se plângea că procedura finalizată cu hotărârea din 14 octombrie 2014 (a se vedea punctele 13 și 14 de mai sus) nu a fost corectă deoarece Curtea de Apel din București a ordonat confiscarea activelor lor fără a fi informată cu privire la dovezile sau elementele care justifică această măsură și fără a avea ocazia de a-și apăra drepturile în cadrul procedurii penale împotriva O.I. și A.M.I. Curtea își reiterează jurisprudența bine stabilită conform căreia, în cazurile în care se implică confiscarea și confiscarea proprietăților reclamanților în cadrul procedurii penale împotriva terților, aceste măsuri constituie o ingerință în dreptul reclamanților la bucurarea pașnică a bunurilor lor. Deoarece drepturile de proprietate sunt drepturi civile în sensul articolului § 1 din Convenție, această dispoziție este aplicabilă în temeiul șefului său civil (a se vedea Silickienė c. Lituania , nr. 20496/02 , §§ 45-46, 10 aprilie 2012, și Yldirim c. Italia (dec.), nr. 38602/02 , CEDH 2003-IV). 24. Curtea a examinat anterior cadrul juridic român în ceea ce privește problema confiscării și confiscarea veniturilor crimei de la terți și a constatat că este în conformitate cu garanțiile de judecată echitabilă prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Telbis și Viziteu c. România , nr. 47911/15 , §§ 53-58, 26 Iunie 2018). În acest sens, Curtea a susținut că legislația internă oferă terților posibilitatea, dacă doresc, de a participa pe deplin la procedura în care se decide o măsură de confiscare (ibid., § 54). 25. În ceea ce privește cazul actual, reclamanții Ștefan Eugeniu Iancu (depunerea nr. 18301/15), Victor Octavian Iancu (depunerea nr. 18321/15) și societatea reclamantă Uton S.A. (depunerea nr. 18952/15) au fost convocate să apară la Curtea de Apel din București (a se vedea punctul 9 în amendă de mai sus) și au fost admise ca părți la procedura penală împotriva O.I. și A.M.I. (a se vedea punctul 10 de mai sus și a se compara Silickienė citat mai sus, § 48, în cazul în care reclamantul nu a fost parte la procedura penală. Societatea reclamantă ESV Euroferma S.R.L. (depunerea nr. 18077/15), care, în timpul procedurii penale, a dobândit o parcelă de terenuri sub rezerva unei incarcări de la solicitant Ștefan Eugeniu Iancu (a se vedea punctul 6 mai sus), avea interesele sale în fața instanței interne de către reclamantul respectiv (de exemplu, Ștefan Eugeniu Iancu), care a fost, de asemenea, administratorul său (a se vedea punctele 1 și 10 mai sus). În plus, Curtea constată că documentele din dosarul cauzei indică faptul că reclamanții în cererile nr. 18301/15, 18321/15 și 18952/15 – inclusiv reclamantul Ștefan Eugeniu Iancu, în numele societății reclamante ESV Euroferma S.R.L. – au fost reprezentate de avocați de alegerea lor și au avut ocazia ample de a-și prezenta argumentele cu privire la punctele de fapt și dreptul în fața Curții de Apel din București, atât în scris, cât și oral în audieri (a se vedea punctele 8, 10 și 11 de mai sus). Curtea internă a examinat în mod corespunzător și a răspuns la argumentele lor având în vedere dovezile justificative disponibile în dosarul de cauză și a concluzionat că activele confiscate constituie o parte din venitul direct al activității O.I. și A.M.I. și că reclamanții și societățile solicitante nu au demonstrat că aceste active au fost achiziționate în mod legal de către acestea (a se vedea punctele 13 și 14 de mai sus). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile românești au oferit reclamanților ocazia rezonabilă și suficientă de a-și proteja interesele în mod corespunzător, prin urmare, această plângere este întemeiată în mod evident și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 §§ a) și 4 din Convenție. Imparțialitatea Curții de Apel (depunerea nr. 18321/15) 27. Reclamantul Victor Octavian Iancu a susținut, de asemenea, că comitetul de proces care a ordonat confiscarea activelor sale nu era imparțial. Curtea constată că nu există dovezi în dosar pentru a indica că cele de mai sus Reclamantul menționat a epuizat căile de recurs interne cu privire la această chestiune; mai precis, nu există dovezi că el a prezentat vreodată Curtea de Apel la București o cerere de recuziune a comisiei în cauză. 28. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că această plângere este inadmisibilă pentru neepuizarea recoursurilor interne și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 1 și 4 din Convenție. Lipsa examinării cazului la două nivele de jurisdicție (depunerea nr. 18077/15, 18301/15 și 18321/15) 29. Respectând art. 13 din Convenție, societatea reclamantă ESV Euroferma S.R.L. și reclamanții Ștefan Eugeniu Iancu și Victor Octavian Iancu se plângeau de asemenea că cazul nu a fost examinat la două niveluri de competență în cadrul procedurii care au dus la confiscarea activelor lor. 30. Curtea reiterează că, în temeiul jura novit curia principiul nu este obligat de motivele juridice adăugate de solicitant în temeiul Convenției și a Protocolelor în cauză și are competența de a decide privind caracterizarea care trebuie acordată în legislație faptelor unei plângeri prin examinarea în temeiul articolelor sau a dispozițiilor Convenției care sunt diferite de cele invocate de solicitant (a se vedea Radomilja și alții c. Croația c. [GC], nr. 37685/10 și 22768/12, § 126, CEDO 2018). Având în vedere natura și substanța plângerilor reclamanților, Curtea consideră că acestea sunt examinate în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea reiterează, de asemenea, că Convenția nu garantează un drept la o jurisdicție dublă în materie civilă. De fapt, având în vedere că nu oferă niciun drept la apel în cazuri civile, art. 6 § 1 nu impune statelor să creeze instanțe de recurs sau de casă (a se vedea Mugliett c. Malta (dec.), nr. 46661/12, § 37, 28 mai 2013). 32. Rezultă că această parte a cererilor este întemeiată în mod evident și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § § 3 a) și 4 din Convenție. Reclamanții au susținut că confiscarea proprietăților lor fără a fi fost condamnată pentru nimic – presupus că fără suficiente garanții procedurale – au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se menționează după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 34. În primul rând, Curtea reiterează că a examinat deja plângeri similare și a considerat că acestea sunt în conformitate cu dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea Telbis și Viziteu citat mai sus, §§ 72-82). 35. În cazul actual, măsurile adoptate în ceea ce privește activele reclamanților au constituit controlul utilizării proprietăților în sensul articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 la Convenție (ibid., §§ 69 și 72). Curtea constată că măsurile au fost prescrise prin lege, deoarece acestea au fost ordonate în temeiul articolului 249 §§ și 4 din CCP (a se vedea punctul 5 mai sus). În plus, Curtea consideră că măsura în cauză – și anume confiscarea proprietăților obținute prin infracțiuni – a fost în conformitate cu interesul general al comunității (a se vedea Iordăchescu c. România [Comitetul] (dec.) nr. 32889/09, § 46, 23 mai 2017). 36. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă un echilibru echitabil a fost atins între obiectivul legitim și drepturile fundamentale ale reclamanților și dacă există suficiente garanții procedurale în vigoare. 37. În acest sens, Curtea constată în primul rând că procedurile în cadrul cărora s-a hotărât măsura de criză au făcut în mod clar parte dintr-o politică de prevenire a crimei, în ceea ce privește care statele beneficiază de o marjă largă de apreciere atât în ceea ce privește existența unei probleme care afectează interesul public, care necesită măsuri de control, cât și modalitatea adecvată de aplicare a acestor măsuri (a se vedea Arcuri și alții c. Italia (dec.), nr. 52024/99, CEDH 2001-VII). 38. Curtea consideră că concluziile sale în ceea ce privește art. 6 § 1 (a se vedea punctele 23-26 de mai sus) sunt, de asemenea, relevante în contextul articolului 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește problema dacă procedurile interne oferă reclamanților o oportunitate rezonabilă de a-și pune cazul în favoarea autorităților pentru a contesta în mod eficient măsurile în cauză (a se vedea Telbis și Viziteu, citat mai sus, § 78). Cu privire la acest punct, Curtea acordă importanță faptului că toate reclamanții – care dețineau bunuri supuse convulsiilor la momentul adoptării măsurii – au fost convocați să apară în cadrul procedurii și au fost în măsură să își prezinte argumentele în persoană și prin intermediul reprezentanților legali ai alegerii lor. De asemenea, din documentele din dosar se poate observa că societatea reclamantă ESV Euroferma S.R.L. – care a achiziționat drepturi de proprietate asupra unei parcele de terenuri supuse de confiscare la aceeași dată cu acea criză (a se vedea punctele 5 și 6 de mai sus) – a avut interesele sale apărate în cadrul procedurii de către solicitant Ștefan Eugeniu Iancu, administratorul și proprietarul său (a se vedea punctele 1 și În plus, instanța internă a tratat – și a respins cu un raționament suficient – toate argumentele reclamanților în sensul că proprietatea în cauză nu a fost obținută prin infracțiuni. 39. Prin urmare, Curtea constată că nu există nimic în desfășurarea procedurii pentru a sugera fie că reclamanții au fost negați o oportunitate rezonabilă de a-și pune cazul, fie că concluziile instanței interne au fost afectate de arbitrare. Măsurile de confiscare au fost aplicate de către instanța internă pe baza (i) a dovezii că activele în cauză au avut origini ilicite și (ii) incapacitatea reclamanților de a dovedi contrariul (a se vedea punctele 13-14 de mai sus; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Telbis și Viziteu, citate mai sus, § 79). 40. Având în vedere toate considerațiile de mai sus și, în special, modul în care instanța internă a evaluat corect cazul, Curtea constată că procedura în cauză nu poate fi considerată arbitrară. Având în vedere marja largă de apreciere dispusă de state în urmărirea unei politici de combatere a infracțiunii și faptul că instanța internă a oferit reclamanților o oportunitate rezonabilă de a-și pune cazul prin intermediul procedurilor adversare, Curtea concluzionează că ingerința în dreptul reclamantului la bucurarea pașnică a bunurilor lor nu a fost disproporționată față de obiectivul legitim urmărit (a se vedea, mutatis mutandis Bongiorno și alții c. Italia, nr. 4514/07 , §§ 51, 5 ianuarie 2010, și Telbis și Viziteu citate mai sus, § 81) și nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 41. De aceea, această plângere trebuie respinsă ca fiind în mod evident nepotrivit, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Denumirea în temeiul articolului 17 din Convenția 42. Reclamanții se plâng în cele din urmă că Curtea de Apel din București se bazase pe dispozițiile articolelor 6 și 13 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, pentru a justifica licența măsurii de criză, în încălcarea articolului 17 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „Nimic din [convenția] nu poate fi interpretat ca insinuând pentru orice stat, grup sau persoană orice drept de a se implica în orice activitate sau de a efectua orice act care vizează distrugerea oricărui dintre drepturile și libertățile prevăzute în prezentul regulament sau la limitarea lor într-o mai mare măsură decât este prevăzută în convenție.” 43. Curtea observă că art. 17 din Convenție poate fi aplicat numai în conjuncție cu dispozițiile de fond ale Convenției. În măsura în care se referă la stat, art. 17 a fost invocat în susținerea că un stat a acționat într-un mod menit să distrugă oricare dintre aceste drepturi și libertăți sau să le limiteze într-o măsură mai mare decât cea prevăzută în Convenția (a se vedea Mozer c. Republica Moldova și Rusia [GC], nr. 11138/10, § 222, 23 februarie 2016). 44. Curtea consideră că plângerea (cum a fost formulată de reclamanții) – care presupune încălcarea articolului 17 din cauza verificării conformității măsurilor adoptate la nivel intern cu articolele 6 și 13 din Convenția și cu art. 1 din Protocolul nr. În orice caz, Curtea nu constată nicio dovadă care să sugereze că Statul pârât a stabilit să distrugă în mod deliberat oricare dintre drepturile invocate de solicitanți în acest caz sau să limiteze oricare dintre aceste drepturi într-o mai mare măsură decât cea prevăzută în Convenție. 45. Rezultă că această plângere este, vădit nefondată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se alăture cererilor; declara cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 16 ianuarie 2020. Andrea Tamietti Faris Vehabović Președintele Adjunct Registrului APPENDIX nr. Cerere nr. Locată la solicitant Data nașterii Localul de Reședință Reprezentat de 18077/15 10/04/2015 ESV EUROFERMA S.R.L. București Maria Carolina NIȚĂ 18301/15 10/04/2015 Ștefan Eugeniu IANCU 25/11/1993 Dobroiești Maria Carolina NIȚĂ 18321//15 10/04/2015 Victor Octavian IANCU 14/04/1997 Dobroieștiti Maria Carolina NIȚĂ 18952/15 10/04/2015 UTON S.A. București Tudorița TIGVA
Application no. 18077/15
ESV EUROFERMA S.R.L. against Romania
and 3 other applications
(see list appended)
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 17
December 2019 as a Committee composed of:
Faris Vehabović,
President,
Iulia Antoanella Motoc,
Carlo Ranzoni,
judges,
and Andrea Tamietti,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above applications lodged on the various dates indicated in the appended table,
Having deliberated, decides as follows:
1
.
A list of the applicants, who are both Romanian nationals, and the applicant companies, which are both registered in Romania, is set out in the appendix. The applicants – Mr Ștefan Eugeniu Iancu and Mr Victor Octavian Iancu – are O.I.’s sons and A.M.I.’s nephews. The applicant company ESV Euroferma S.R.L. is co-owned and co-managed by the applicant Ștefan Eugeniu Iancu, together with A.M.I.’s son. The second applicant company, Uton S.A., is owned by O.I.
The circumstances of the case
2.
The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.
3.
By a decision of the prosecutor’s office attached to the High Court of Cassation and Justice dated 29 September 2005, nine people (including O.I. and A.M.I.) were tried for tax evasion and conspiracy to commit money laundering within the context of the privatisation of several State
‑
owned companies.
4.
On 28 November 2011 the Bucharest County Court convicted the defendants (including O.I. and A.M.I.) on several counts of tax evasion and money laundering. Jointly with certain other co-defendants, O.I. and A.M.I. were ordered to pay the equivalent of several billion euros in compensation for damage caused to the State budget by their criminal activity. In order to recover that money, the court decided to enforce seizure measures previously put in place in respect of the defendants’ assets by a decision of the prosecutor dated 12 January 2005 and a court order of 20 May 2010. All the defendants lodged appeals against that judgment with the Bucharest Court of Appeal.
5
.
At a hearing on 15 September 2014 the Bucharest Court of Appeal allowed an application lodged by the prosecutor and, on the basis of Article
249
§§
1
and 4 of the Code of Criminal Procedure (“the CCP”), extended the seizure measures to cover all the direct proceeds of the crimes forming the object of the trial – including those assets belonging to relatives of the defendants or to third parties. The court held that, in view of the large amount of damage allegedly caused by the crimes that had been the object of the trial, those preventive measures were necessary in order to pre
‑
empt the hiding, destruction or sale of assets that might otherwise serve to cover that damage. The court furthermore ordered that assets that might be subject to seizure be identified, and that their owners be summoned to appear before the court in order to protect their rights under the civil limb of Article
6 §
1 of the Convention.
6
.
On 15 September 2014 the applicant Ștefan Eugeniu Iancu sold a plot of land subject to the above seizure measures to the applicant company ESV
Euroferma
7.
At the next hearing on 19 September 2014 the court allowed an application lodged by one of the defendants and ordered the investigators to draw up a separate list identifying all assets that might be seized to cover the damage caused by that defendant in the event that his conviction was upheld. The court also requested a full update in connection with the enforcement of the seizure measures previously adopted.
8
.
At the hearing on 1 October 2014 some of the people affected by the seizure measures were present as third-party interveners and lodged complaints. The court informed the defendants and the other parties present of the necessity to bring before the court all known owners of assets subject to seizure.
9
.
At the same hearing, all documents concerning the seized property were made available to the parties, who were informed that anyone with an interest in so doing could lodge a complaint against the seizure measures. To that end, the Bucharest Court of Appeal ordered that a list of the immovable property that had been seized be sent to the National Property Registration Office (
Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară
) and to the Commercial Companies Office (
Oficiul Național al Registrului Comerțului
) in order for the security measures to be entered in the land register and the commercial companies’ register and thus be made public. The list included numerous industrial buildings, houses, apartments and plots of land – some of them owned by the applicants. The seizure measures also concerned various bank accounts and shares in commercial companies belonging to the applicants and the applicant companies, as well as a motorcycle belonging to the applicant Ștefan Eugeniu Iancu. The court scheduled another hearing for 9 October 2014 so that the security measures could be entered in the land registry and all those with an interest in the relevant property could come forward and be heard. The court also ordered that the applicants Victor Octavian Iancu and Ștefan Eugeniu Iancu and the applicant company Uton S.A. be summoned to appear at the next hearing.
10
.
At the next hearing on 9 October 2014, the applicants Ștefan Eugeniu Iancu and Victor Octavian Iancu, together with the applicant company Uton S.A., were represented by the lawyers of their choice. The applicants Ștefan Eugeniu Iancu and Victor Octavian Iancu, through their representative, contested the seizure measure, asserting that the property affected by the measure had been lawfully acquired by them; they submitted documents in order to prove that assertion. The applicant Ștefan Eugeniu Iancu furthermore argued that the land subject to the seizure measure – which was currently owned by the applicant company ESV
Euroferma
S.R.L. – had been acquired by him lawfully, having been given to him by a member of his family. He had subsequently sold the land to the applicant company ESV Euroferma S.R.L. – a company that he owned (see paragraph
6 above); therefore, there was no connection between this property and the crimes that had formed
the object of the trial.
11
.
The representative of the applicant company Uton S.A. argued that that company’s right to defend itself had been breached because it had been involved in the proceedings only at the appeal phase. He also argued that no connection had been established between the seized assets and the crimes forming the object of the proceedings and asked the court to lift the measure as having been wrongfully ordered against the assets of the applicant company Uton S.A.
12.
The court postponed the pronouncement of judgment in order to allow all interested parties to submit written comments.
13
.
On 14 October 2014 the Bucharest Court of Appeal gave the final judgment in the case. The court upheld the defendants’ convictions for the crimes with which they had been charged in an extensively reasoned judgment of 276 pages, in which all the evidence – including expert reports, documents, numerous witness statements and transcripts of phone conversations – was thoroughly examined.
14
.
The court also decided to maintain the seizure measures until the recovery of the damage caused by the crimes which were the object of the trial. In that regard, the court observed that the defendants had committed crimes that had resulted in serious financial losses to the State budget. It held that there was ample evidence proving that O.I. and A.M.I. had invested the direct proceeds of those crimes in various properties, which they had bought in the name of their relatives or on behalf of commercial companies (including the applicant companies) and which were subject to seizure in the instant case. The court furthermore held that the applicants Ștefan Eugeniu Iancu and Victor Octavian Iancu – who were the sons of the defendants and who had been present during the court proceedings – could not justify their contention that they had lawfully acquired the seized assets. Nor had it been proved by the documents submitted by the parties that the applicant companies ESV Euroferma S.R.L. (administered by the applicant Ștefan Eugen Iancu) and Uton S.A. (belonging to the defendant O.I.) had lawfully acquired the assets seized from them. In reply to the arguments raised during the proceedings (see paragraph 10 above), the court held that the procedure for putting in place the seizure measures had been in accordance with the law and that the procedural rights of all interested parties had been respected. Moreover, the relevant land registration authorities and the registry of commercial companies had been notified of the measures, and the owners of the seized property had been summoned to appear before the court and had made full use of their procedural rights. In addition, the court held that the seizure of direct proceeds of crime – like the seizure in the current proceedings – was in full compliance with the Constitution.
Relevant domestic law and international documents
15.
A detailed description of the domestic law and practice and international documents concerning the seizure and confiscation of proceeds of crime can be found in
Telbis and Viziteu v. Romania
(no.
47911/15, §§
35-44, 26 June 2018).
16.
The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention that the proceedings that had culminated in the seizure of their assets had been unfair. Under the same Article, the applicant Victor Octavian Iancu also complained that the appeal bench dealing with his case had not been impartial.
17.
Relying on Article 13 of the Convention, the applicants in applications 18077/15, 18301/15 and 18321/15 complained that their case had not been examined at two levels of jurisdiction in the proceedings that had resulted in the seizure of their assets.
18.
The applicants in applications 18077/15, 18301/15 and 18321/15 also complained that the seizure of their property – allegedly without sufficient procedural guarantees – had been in breach of Article
1 of Protocol
No.
1 to the Convention. Relying on Article 18 of the Convention, the applicant company in application 18952/15 also complained in substance under Article 1 of Protocol No. 1 that its property rights had been limited by the seizure ordered in the judgment of 14 October 2014 of the Bucharest Court of Appeal (see paragraphs 13 and 14 above).
19.
Under Article 17 of the Convention, all the applicants complained that the Bucharest Court of Appeal had referred to the provisions of Articles
6 and 13 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention in justifying the lawfulness of the seizure measures, which had in fact been unlawful.
Joinder of the applications
20.
Given the factual and legal similarities of the applications, the Court decides to order their joinder (Rule 42 § 1 of the Rules of Court).
Complaints under Article 6 § 1 of the Convention
21.
The applicants complained of a breach of their rights under Article
6
§
1 of the Convention, the relevant parts of which read as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by an ... impartial tribunal ...”
Fairness of the proceedings (all applications)
22
.
The applicants complained that the proceedings finalised with the judgment of 14 October 2014 (see paragraphs 13 and 14 above) had not been fair because the Bucharest Court of Appeal had ordered the seizure of their assets without their being informed of the evidence or elements justifying this measure, and without their having an opportunity to defend their rights within the framework of the criminal proceedings against O.I. and A.M.I.
23
.
The Court reiterates its well-established case-law according to which in cases involving the seizure and confiscation of applicants’ property within the framework of criminal proceedings against third parties, these measures constitute an interference with the applicants’ right to the peaceful enjoyment of their possessions. As property rights are civil rights within the meaning of Article
6
1.of the Convention, that provision is applicable under its civil head (see
Silickienė v. Lithuania
, no.
20496/02
, §§
45-46, 10
April 2012, and
Yldirim v. Italy
(dec.), no.
38602/02
24.
The Court has previously examined the Romanian legal framework in respect of the issue of seizure and confiscation of the proceeds of crime from third parties and found it to be in compliance with the fair trial guarantees set out in Article 6 § 1 of the Convention (see
Telbis and Viziteu v.
Romania
, no. 47911/15, §§ 53-58, 26
June 2018). In this regard, the Court has held that the domestic legislation gives third parties the opportunity, if they so wish, to fully participate in the proceedings in which a seizure or confiscation measure is decided (ibid., § 54).
25.
Turning to the current case, the applicants Ștefan Eugeniu Iancu (application no. 18301/15), Victor Octavian Iancu (application no.
18321/15) and the applicant company Uton S.A. (application no.
18952/15) were summoned to appear before the Bucharest Court of Appeal (see paragraph 9
in fine
above) and were admitted as parties to the criminal proceedings against O.I. and A.M.I. (see paragraph
10 above and compare
Silickienė
,
cited above, § 48, where the applicant was not a party to the criminal proceedings at all). The applicant company ESV Euroferma S.R.L. (application no. 18077/15), which during the criminal proceedings had acquired a plot of land subject to seizure from the applicant Ștefan Eugeniu Iancu (see paragraph 6 above), had its interests defended before the domestic court by that applicant (that is to say Ștefan Eugeniu Iancu), who was also its administrator (see paragraphs 1 and 10 above). Moreover, the Court notes that the documents in the case file indicate that the applicants in applications nos. 18301/15, 18321/15 and 18952/15 – including the applicant Ștefan Eugeniu Iancu on behalf of the applicant company ESV
Euroferma
S.R.L. – were represented by lawyers of their choice and had ample opportunity to present their arguments on points of fact and law before the Bucharest Court of Appeal, both in writing and orally at hearings (see paragraphs 8, 10 and 11 above). The domestic court duly examined and responded to their arguments in the light of the supporting evidence available in the case file and concluded that the seized assets constituted part of the direct proceeds of O.I.’s and A.M.I.’s criminal activity, and that the applicants and the applicant companies had not shown that those assets had been lawfully acquired by them (see paragraphs 13 and 14 above).
26
.
In the light of the above, the Court considers that the Romanian authorities afforded the applicants reasonable and sufficient opportunity to adequately protect their interests. It follows that this complaint is manifestly ill
‑
founded and must be rejected, in accordance with Article 35 §§
3
(a) and
4 of the Convention.
Impartiality of the Court of Appeal (application no. 18321/15)
27.
The applicant Victor Octavian Iancu also alleged that the trial panel that ordered the seizure of his assets had lacked impartiality. The Court notes that there is no evidence in the file to indicate that the above
‑
mentioned applicant has exhausted the domestic remedies on this issue; more specifically there is no evidence that he ever submitted to the Bucharest Court of Appeal an application for the recusal of the panel in question.
28.
In view of the above, the Court finds that this complaint is inadmissible for non-exhaustion of domestic remedies and must be rejected, in accordance with Article
35
§§
1 and
4 of the Convention.
Lack of examination of the case at two levels of jurisdiction (applications nos.18077/15, 18301/15 and 18321/15)
29.
Relying on Article 13 of the Convention, the applicant company ESV
Euroferma
S.R.L. and the applicants Ștefan Eugeniu Iancu and Victor Octavian Iancu also complained that the case had not been examined at two levels of jurisdiction in the proceedings that had resulted in the seizure of their assets.
30.
The Court reiterates that by virtue of the
jura novit curia
principle it is not bound by the legal grounds adduced by the applicant under the Convention and the Protocols thereto and has the power to decide on the characterisation to be given in law to the facts of a complaint by examining it under Articles or provisions of the Convention that are different from those relied upon by the applicant (see
Radomilja and Others v.
Croatia
[GC], nos. 37685/10 and 22768/12, § 126, ECHR 2018). Having regard to the nature and the substance of the applicants’ complaints, the Court considers that they fall to be examined under Article 6 § 1 of the Convention.
31
.
The Court further reiterates that the Convention does not guarantee a right to a double degree of jurisdiction in civil matters. In fact, since it does not provide any right to an appeal in civil cases, Article 6 § 1 does not require States to set up courts of appeal or of cassation (see
Mugliett v.
Malta
(dec.), no. 46661/12, § 37, 28 May 2013).
32.
It follows that this part of the applications is manifestly ill
‑
founded and must be rejected, in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
Complaint under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention
33.
The applicants argued that the seizure of their property without their having been convicted of anything – allegedly without sufficient procedural guarantees – had been in breach of Article 1 of Protocol No.1 to the Convention, which reads as follows:
“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.
The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
34.
The Court firstly reiterates that it has already examined similar complaints and found them to be in compliance with the provisions of Article
1 of Protocol No. 1 to the Convention (see
Telbis and Viziteu
,
cited above, §§ 72-82).
35.
In the current case, the measures adopted with respect to the applicants’ assets constituted control of the use of property within the meaning of the second paragraph of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention (ibid., §§ 69 and 72). The Court notes that the measures were prescribed by law, since they were ordered under Article 249 §§ 1 and 4 of the CCP (see paragraph 5 above). Furthermore, the Court considers that the measure in question – namely the seizure of property obtained through crime – was in line with the general interest of the community (see
Iordăchescu v. Romania
[Committee] (dec.)
,
no. 32889/09, § 46, 23
May 2017).
36.
The Court therefore needs to examine whether a fair balance was struck between the legitimate aim and the applicants’ fundamental rights, and whether there were sufficient procedural guarantees in place.
37.
In this connection, the Court firstly notes that the proceedings during which the seizure measure was decided clearly formed part of a policy aimed at the prevention of crime, in relation to which the States enjoy a wide margin of appreciation with regard to both the existence of a problem affecting the public interest that requires measures of control and the appropriate way to apply such measures (see
Arcuri and Others v.
Italy
(dec.), no. 52024/99, ECHR 2001-VII).
38.
The Court considers that its findings in respect of Article 6 §
1 (see paragraphs 23-26 above) are also relevant within the context of Article 1 of Protocol
No.
1 as regards the question of whether the domestic proceedings afforded the applicants a reasonable opportunity to put their case to the authorities in order to effectively challenge the measures in question (see
Telbis and Viziteu,
cited above, § 78). On this point, the Court attaches importance to the fact that all the applicants – who owned property subject to seizure at the time of the adoption of the measure – were summoned to appear in the proceedings, and they were able to present their arguments in person and through legal representatives of their choice. It can also be seen from the documents in the file that the applicant company ESV Euroferma S.R.L. – which acquired property rights over a plot of land subject to seizure on the same date as that seizure (see paragraphs 5 and 6 above) – had its interests defended in the proceedings by the applicant Ștefan Eugeniu Iancu, its administrator and owner (see paragraphs 1 and
10 above). In addition, the domestic court dealt with – and rejected with sufficient reasoning – all the applicants’ arguments to the effect that the property in question had not been obtained through crime.
39.
The Court thus finds that there is nothing in the conduct of the proceedings to suggest either that the applicants were denied a reasonable opportunity to put their case or that the domestic court’s findings were tainted with arbitrariness. The seizure measure was applied by the domestic court on the basis of (i) evidence that the assets in question had illicit origins and (ii) the applicants’ inability to prove the contrary (see paragraphs 13-14 above; see also,
mutatis mutandis
,
Telbis and Viziteu
,
cited above, § 79).
40.
Having regard to all the above considerations, and in particular the way in which the domestic courts fairly assessed the case, the Court finds that the proceedings in the present case cannot be considered to have been arbitrary. Having regard to the wide margin of appreciation enjoyed by States in the pursuit of a policy designed to combat crime, and to the fact that the domestic court afforded the applicants a reasonable opportunity to put their case through adversarial proceedings, the Court concludes that the interference with the applicants’ right to the peaceful enjoyment of their possessions was not disproportionate to the legitimate aim pursued (see,
mutatis
mutandis
Bongiorno and Others v. Italy,
no.
4514/07
, §§
44
‑
51, 5
January 2010, and
Telbis and Viziteu
,
cited above, § 81) and does not disclose any appearance of a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
41.
It follows that this complaint must be rejected as manifestly ill
‑
founded, in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
Complaint under Article 17 of the Convention
42.
The applicants lastly complained that the Bucharest Court of Appeal had relied on the provisions of Articles 6 and 13 of the Convention and Article
1 of Protocol No. 1 to the Convention in order to justify the lawfulness of the seizure measure, in breach of Article 17 of the Convention, which reads as follows:
“Nothing in [the] Convention may be interpreted as implying for any State, group or person any right to engage in any activity or perform any act aimed at the destruction of any of the rights and freedoms set forth herein or at their limitation to a greater extent than is provided for in the Convention.”
43.
The Court observes that Article 17 of the Convention can only be applied in conjunction with the substantive provisions of the Convention. In so far as it refers to the State, Article 17 has been relied on in alleging that a State has acted in a manner aimed at destroying any of these rights and freedoms or limiting them to a greater extent than is provided for in the Convention (see
Mozer v. the Republic of Moldova and Russia
[GC], no.
11138/10, § 222, 23 February 2016).
44.
The Court considers that the complaint (as formulated by the applicants) – alleging a breach of Article 17 on account of the respondent State’s verification of the compliance of the measures adopted at the domestic level with Articles 6 and 13 of the Convention and Article 1 of Protocol
No.
1 to the Convention – falls outside the scope of Article 17. In any case, the Court finds no evidence to suggest that the respondent State set out to deliberately destroy any of the rights relied on by the applicants in the present case, or to limit any of those rights to a greater extent than is provided for in the Convention.
45.
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected, in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Decides
to join the applications;
Declares
the applications inadmissible.
Done in English and notified in writing on 16 January 2020.
Andrea Tamietti
Faris Vehabović
Deputy Registrar
President
No.
Application no.
Lodged on
Applicant
Date of Birth
Place of Residence
Represented by
1
18077/15
10/04/2015
Bucharest
Maria Carolina NIȚĂ
2
18301/15
10/04/2015
Ștefan Eugeniu IANCU
25/11/1993
Dobroiești
Maria Carolina NIȚĂ
3
18321/15
10/04/2015
Victor Octavian IANCU
14/04/1997
Dobroiești
Maria Carolina NIȚĂ
4
18952/15
10/04/2015
Bucharest
Tudorița TIGVA