Iancu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 20302/11) îndreptată împotriva României, inclusiv un resortisant al acestui stat, M. Dan-Viorel Iancu, reclamantul, a sesizat Curtea la 16 martie 2011, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Guvernul român a fost reprezentat de agenții săi, dl C. Brumar, apoi M. Mocanu de la Ministerul Afacerilor Externe. La 24 mai 2018, cererea a fost comunicată guvernului. Statul membru în cauză se adresează examinării cererii de către un comitet. După ce a examinat guvernul, Curtea a respins-o. FACEȚI CIRCUMSTANȚELE LÂNGII

Reclamantul s-a născut în 1961 și locuiește în Constanța.

Între 1996 și 1997, a fost al doilea căpitan pe nave deținute de compania navală națională Navanța SA Constanța, care este o societate comercială cu capital de stat. La o dată nespecificată în 1998, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Constanța cu privire la o acțiune de recuperare a salariilor neplătite îndreptată împotriva CNM Navrom. Prin hotărârea din 5 octombrie 1998, Tribunalul a acceptat această acțiune.

CNM Navrom a făcut apel și, la 23 martie 1999, tribunalul județean din Constanța a început o procedură de lichidare judiciară a societății CNM Navrom la 26 noiembrie 1998. Societatea P. a fost desemnată lichidator judiciar. Reclamantul a solicitat înregistrarea creanței sale salariale în tabelul creanțelor. Societatea lichidatoare a contestat o parte a creanței în fața Tribunalului de Comerț Constanța.

Prin hotărârea definitivă din 20 martie 2000, Tribunalul de Comerț a acceptat cererea reclamantului și a înscris în tabelul de creanțe ale creanței salariale a lalui …

La cererea reclamantului, la 8 februarie 2011, Tribunalul din Constanța a pronunțat hotărârea din 20 martie 2000 a formulei executorii.

Conform celor mai recente informații înregistrate în baza de date electronică Scris de la tribunalul departamental din Constanța, ultima ședință a procedurii de lichidare judiciară a CNM Navrom a avut loc la 30 septembrie 2019. Prin urmare, reclamantul se află în la … DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE

Dreptul și practica internă relevante privind lichidarea judiciară în general, precum și crearea și lichidarea CNM Navrom în special sunt descrise în Moldoveanu c. România (nr. 13386/02, § 19-24, 29 iulie 2008). 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Reclamantul se plânge că s-a aflat într-o situație în care a obținut plata creanței privind drepturile sale salariale și își consideră că a fost victima unei încălcări a dreptului său de a avea acces la o instanță judecătorească, precum și a dreptului său de a-și respecta bunurile. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, așa cum sunt exprimate în părțile lor relevante în speță: art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. □ Cu privire la admisibilitate

Guvernul susține că reclamantul a așteptat 2011 pentru a aplica formula executorie pe hotărârea din 20 martie 2000 (punctul 11 de mai sus) și, prin urmare, consideră că cererea este tardivă.

Reclamantul susține că prezența acestei formule asupra hotărârii din 20 martie 2000 nu i-ar fi permis să obțină executarea forțată a acestei hotărâri.

Curtea nu poate reține excepția impusă de guvern. Comisia remarcă faptul că prezența formulei executorii asupra hotărârii din 20 martie 2000 nu ar fi avut niciun impact asupra executării acesteia. În această privință, Comisia subliniază că o societate comercială în lichidare judiciară nu putea face obiectul unei executări forțate și că plata oricărei creanțe ar trebui să fie solicitată în cadrul procedurii de faliment (Moldoveanu c. România , nr. 13386/02, § 24, 29 iulie 2008). În cazul de față, Comisia observă că creanța reclamantului a fost înscrisă în tabelul creanțelor începând cu anul 2000 (punctul 10 de mai sus), că nu a fost plătită și că procedura de lichidare judiciară a CNM Navron era încă în curs de desfășurare la 30 septembrie 2019 (punctul 12 de mai sus).

Pe de altă parte, Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv. Prin urmare, aceaceasta ar trebui declarată admisibilă. Pe partea de jos a 19-a. Guvernul consideră că prezenta cauză se diferențiază de cauza Moldoveanu (citată anterior) și susține în această privință că hotărârea din 20 martie 2000, a cărei executare a fost pronunțată de reclamant în cadrul procedurii de lichidare judiciară a CNM Navrom și în temeiul normelor care guvernează această procedură. Acesta arată că această hotărâre nu obliga societatea să onoreze creanța salarială a reclamantului, ci numai recunoaște dreptul acestuia de a vedea creanța sa înscrisă în tabelul creanțelor, astfel încât decontarea sa să se desfășoare în cadrul și în conformitate cu normele procedurii de faliment, în funcție de categoria de creanță în cauză și de eventualele garanții pe care aceasta le-a însoțit.

În plus, guvernul consideră că: în nici un caz statutul de întreprindere publică nu constituia o garanție absolută pentru CNM Navrom împotriva oricărui risc economic și că nu a asumat răspunderea statului pentru toate datoriile societății. El adaugă că o astfel de ipoteză s-ar opune normelor procedurii de lichidare judiciară prevăzute de lege. Acesta susține că, având în vedere sumele obținute prin cesiunea activelor CNM Navrom, creanța reclamantului nu poate fi onorată în mod a priori.

Reclamantul consideră că cauza sa este similară cu cauza Moldoveanu, menționată anterior. Acesta explică faptul că a depus cererea de recuperare a creanței sale salariale înainte de inițierea procedurii de lichidare judiciară a debitorului, dar că instanțele interne au suspendat hotărârea în momentul în care această procedură a fost inițiată.

Curtea consideră că este necesar în primul rând să se ia în considerare argumentul principal al guvernului, care susține că prezenta cauză se referă la cauza Moldoveanu, citată anterior, și că, în primul rând, deschiderea procedurii de lichidare judiciară a CNM Navrom, care a avut loc înainte ca hotărârea din 20 martie 2000 să stabilească creanța salarială a reclamantului (punctul 8 de mai sus), justifica întârzierea și, dacă este cazul, lipsa de plată a acestei creanțe.

În primul rând, Comisia constată că, în ceea ce privește procedura de faliment, nu există nicio diferență de natură între creanțele stabilite înainte de inițierea acestei proceduri și cele stabilite ulterior.

În această privință, Comisia observă că, în dreptul intern, o creanță stabilită înainte de inițierea unei proceduri de lichidare judiciară nu este privilegiată numai din acest motiv. Într-adevăr, nu există nicio diferență în ceea ce privește modalitățile de recuperare a creanțelor în funcție de data la care acestea au fost stabilite. În temeiul Legii nr. 64/1995, după inițierea procedurii de lichidare judiciară, recuperarea creanțelor, inclusiv a creanțelor stabilite înainte de inițierea procedurii respective, nu poate interveni decât în cadrul acestei proceduri (punctele 8 și 13 de mai sus).

Curtea consideră că nu poate, prin urmare, să subscrie la argumentul că deschiderea procedurii de lichidare judiciară justifica întârzierea sau chiar lipsa plății creanței reclamantului.

Aceasta reamintește jurisprudența sa potrivit căreia aceleași principii se aplică atunci când creanțele salariale au fost stabilite după deschiderea procedurii de lichidare judiciară și în cadrul acesteia (Liseytseva și Maslov c. Rusia , nr. 39483/05 și 40527/10, § 183-192, 9 octombrie 2014 și jurisprudența citată anterior). Din această jurisprudență reiese că, pentru a stabili dacă răspunderea statului este scutită în cazul unei neplăți a datoriilor rezultate din insolvența unei persoane juridice, este necesar să se stabilească nu data de stabilire a creanțelor, ci existența unei independențe instituționale și operaționale suficiente a societății în cauză față de autoritățile statului.

În speță, nu se contestă faptul că CNM Navrom este o întreprindere publică (punctul 6 de mai sus). În ceea ce privește legătura dintre aceasta din urmă și autorități, Curtea amintește că a stabilit deja această chestiune în cauza Moldoveanu (citată anterior la punctul 34): mai mult decât atât, observând că CNM Navrom era o persoană juridică distinctă, Curtea consideră, având în vedere cele de mai sus, că statul nu a demonstrat că aceasta are o independență instituțională și operațională suficientă față de autorități, astfel încât statul să poată fi exonerat de răspunderea sa în temeiul Convenției pentru acțiunile și omisiunile sale (...) Curtea consideră că concluzia de mai sus rămâne valabilă în speță și că statul este responsabil pentru lipsa de plată a creanței reclamantului.

Comisia reamintește că, presupunând că desfășurarea unei proceduri de lichidare judiciară ar putea justifica o anumită întârziere în plata unei creanțe, autoritățile nu pot pretinde lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie întemeiată pe o hotărâre. Prin urmare, faptul că o procedură de lichidare judiciară este în curs de desfășurare cu privire la o societate aflată în responsabilitatea statului nu poate justifica, în temeiul convenției, lipsa de plată a unei creanțe care rezultă dintr-o hotărâre definitivă (Moldoveanu, citată anterior, § 35 și jurisprudența citată anterior).

În speță, Curtea constată că, la data ultimei informații (30 septembrie 2019… Comisia consideră că argumentele guvernului nu pot constitui o justificare valabilă în această privință (a se vedea, mutatis mutandis, Moldoveanu, citată anterior, punctul 35).

Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că a avut loc în speță o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. □ Vătămare

Reclamantul solicită, pentru prejudicii materiale, plata creanței salariale stabilite prin hotărârea din 20 martie 2000 (aproximativ 6 250 EUR (EUR) punctul 10 de mai sus). De asemenea, solicită 32 808 dolari din SUA (USD) cu titlu de dobânzi întârziate. Pe de altă parte, fără a mai menționa o sumă exactă, acesta solicită repararea prejudiciului moral pe care a declarat că l-a suferit din cauza lipsei de plată a creanței sale salariale.

Guvernul consideră că Curtea ar trebui să acorde reclamantului numai suma stabilită prin hotărârea din 20 martie 2000.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca urmare a privării sumei reprezentate de creanța salarială care a fost stabilită prin hotărârea din 20 martie 2000 (a se vedea, mutatis mutandis, Moldoveanu, citată anterior, punctul 43). Având în vedere elementele de care dispune, aceasta îi acordă daune materiale echivalente cu suma alocată prin această hotărâre, și anume 6 250 EUR.

Pe de altă parte, Curtea consideră că persoana în cauză a suferit un prejudiciu moral din cauza frustrării cauzate de lipsa de plată a creanței sale salariale timp de mai mulți ani. În plus, Comisia consideră că acest prejudiciu nu este compensat suficient prin constatarea încălcării (a se vedea, mutatis mutandis, Moldoveanu, citată anterior, punctul 44). Având în vedere toate elementele de care dispune, Curtea alocă reclamantului 3 000 EUR pentru prejudiciu moral. Proaspăt și cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită, de asemenea, 2 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pe care a declarat că le-a angajat pentru a veni la Strasbourg în vederea unei eventuale ședințe în fața Curții.

Guvernul indică faptul că reclamantul nu a furnizat nicio justificare pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată solicitate și consideră că cererea trebuie respinsă.

Având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată. Interesul moratoriu

Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L.UNANIMITATE, declară cererea admisibilă; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție; A declarat (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, pentru a converti în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului: 6250 EUR (șase mii două sute cincizeci de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă, pentru daune materiale; 3 000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă, pentru prejudicii morale; (b) de la expirarea termenului menționat și până la plata respectivă, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; revocată cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Încheiat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 14 ianuarie 2020, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din regulament. Andrea Tamietti Faris Vehabović Grefier adjunct președinte

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par ses agents, M me C. Brumar, puis M. V. Mocanu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 24 mai 2018, la requête a été communiquée au Gouvernement.

Le Gouvernement s’oppose à l’examen de la requête par un comité. Après avoir examiné l’objection du Gouvernement, la Cour la rejette. EN FAIT

Le requérant demanda l’inscription de sa créance salariale au tableau des créances. La société liquidatrice contesta une partie de la créance devant le tribunal de commerce de Constanța. 10 . Par un jugement définitif du 20 mars 2000, le tribunal de commerce accueillit la demande du requérant et ordonna l’inscription au tableau des créances de la créance salariale de l’intéressé, qui se composait de la somme de 6 740 dollars des États-Unis (USD) et de la somme de 4 974 060 lei roumains (ROL) et représentait ainsi environ 6 250 euros (EUR) au total. 11 . À la demande du requérant, le 8 février 2011 le tribunal de Constanța revêtit le jugement du 20 mars 2000 de la formule exécutoire. 12 . Selon les dernières informations enregistrées dans la base de données électroniques Ecris du tribunal départemental de Constanța, la dernière audience de la procédure de liquidation judiciaire de la CNM Navrom a eu lieu le 30 septembre 2019. Le requérant se trouve donc dans l’impossibilité d’obtenir le paiement du montant octroyé par le jugement définitif du 20 mars 2000 depuis dix-neuf ans et six mois.

Le requérant se plaint d’avoir été dans l’impossibilité d’obtenir le paiement de la créance portant sur ses droits salariaux et se dit victime d’une atteinte à son droit d’accès à un tribunal ainsi qu’à son droit au respect de ses biens. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes en l’espèce : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Sur la recevabilité

Le Gouvernement avance que le requérant a attendu 2011 pour faire apposer la formule exécutoire sur le jugement du 20 mars 2000 (paragraphe 11 ci-dessus) et considère que la requête est donc tardive.

Le requérant soutient que la présence de cette formule sur le jugement du 20 mars 2000 ne lui aurait pas permis d’obtenir l’exécution forcée de ce jugement.

La Cour ne saurait retenir l’exception soulevée par le Gouvernement. Elle note que la présence de la formule exécutoire sur le jugement du 20 mars 2000 n’aurait eu aucune incidence sur son exécution. À cet égard, elle souligne qu’une société commerciale en liquidation judiciaire ne pouvait pas faire l’objet d’une exécution forcée et que le paiement de toute créance devait être sollicité dans le cadre de la procédure de faillite ( Moldoveanu c. Roumanie , n o 13386/02, § 24, 29 juillet 2008). En l’espèce, elle observe que la créance du requérant a été inscrite au tableau des créances dès 2000 (paragraphe 10 ci-dessus), qu’elle n’a pas été payée et que la procédure de liquidation judiciaire de la CNM Navron était, au 30 septembre 2019, encore pendante (paragraphe 12 ci-dessus).

Par ailleurs, la Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. Sur le fond

Le Gouvernement estime que la présente affaire se différencie de l’affaire Moldoveanu (précitée) et soutient à cet égard que le jugement du 20 mars 2000, dont le requérant réclame l’exécution, a été rendu dans le cadre de la procédure de liquidation judiciaire de la société CNM Navrom et en vertu des règles gouvernant cette procédure. Il indique que ce jugement n’obligeait pas la société à honorer la créance salariale du requérant, mais reconnaissait seulement à ce dernier le droit de voir sa créance inscrite au tableau des créances, pour que son règlement se fît dans le cadre et selon les règles de la procédure de faillite, en fonction de la catégorie dont relevait la créance en question et des éventuelles garanties dont elle s’accompagnait.

De plus, le Gouvernement estime qu’en aucun cas le statut d’entreprise publique ne constituait pour la CNM Navrom une garantie absolue contre tout risque économique et n’engageait la responsabilité de l’État pour l’ensemble des dettes de la société. Il ajoute que pareille hypothèse irait à l’encontre des règles de la procédure de liquidation judiciaire prévues par la loi. Il avance que, au vu des sommes obtenues grâce à la cession des actifs de la CNM Navrom, la créance du requérant ne pourra a priori pas être honorée.

Le requérant considère que son affaire est similaire à l’affaire Moldoveanu , précitée. Il expose qu’il a introduit la demande de recouvrement de sa créance salariale avant l’ouverture de la procédure de liquidation judiciaire du débiteur, mais que les juridictions internes ont sursis à statuer dès lors que cette procédure a été ouverte.

La Cour estime qu’il convient tout d’abord d’examiner l’argument principal du Gouvernement, qui soutient que la présente affaire se différencie de l’affaire Moldoveanu , précitée, et que l’ouverture de la procédure de liquidation judiciaire de la CNM Navrom, qui est intervenue avant que le jugement du 20 mars 2000 n’établît la créance salariale du requérant (paragraphe 8 ci-dessus), justifiait le retard, et le cas échéant le défaut, de paiement de cette créance.

Elle constate pour commencer qu’au regard de la procédure de faillite il n’existe pas de différence de nature entre les créances établies avant l’ouverture de cette procédure et celles établies après. 24. À cet égard, elle note qu’en droit interne une créance établie avant l’ouverture d’une procédure de liquidation judiciaire n’est pas privilégiée de ce seul fait. En effet, il n’existe pas de différence quant aux modalités de recouvrement des créances selon la date à laquelle celles-ci ont été établies. En vertu de la loi n o 64/1995, une fois la procédure de liquidation judiciaire ouverte, le recouvrement des créances, y compris celles établies avant l’ouverture de ladite procédure, ne peut intervenir que dans le cadre de cette procédure (paragraphes 8 et 13 ci-dessus).

La Cour estime qu’elle ne peut donc souscrire à l’argument consistant à dire que l’ouverture de la procédure de liquidation judiciaire justifiait per se le retard, voire le défaut, de paiement de la créance du requérant.

Elle rappelle sa jurisprudence selon laquelle les mêmes principes s’appliquent lorsque les créances salariales ont été établies après l’ouverture de la procédure de liquidation judiciaire et dans le cadre de celle-ci ( Liseytseva et Maslov c. Russie , n os 39483/05 et 40527/10, §§ 183-192, 9 octobre 2014, et la jurisprudence qui y est citée). Il ressort de cette jurisprudence que pour savoir si la responsabilité de l’État est exonérée dans le cas d’un défaut de paiement de dettes résultant de l’insolvabilité d’une personne morale, il convient de déterminer non la date d’établissement des créances, mais l’existence d’une indépendance institutionnelle et opérationnelle suffisante de la société en cause vis-à-vis des autorités de l’État.

En l’espèce, il n’est pas contesté que la CNM Navrom est une entreprise publique (paragraphe 6 ci-dessus). Quant au lien unissant cette dernière aux autorités, la Cour rappelle qu’elle a déjà tranché cette question dans l’affaire Moldoveanu (précitée, § 34) : « Tout en notant que la CNM Navrom était une personne morale distincte, la Cour estime, au vu de ce qui précède, que le Gouvernement n’a pas démontré que celle-ci jouissait d’une indépendance institutionnelle et opérationnelle suffisante vis-à-vis des autorités pour que l’État puisse être exonéré de sa responsabilité au regard de la Convention pour ses actions et omissions (...) »

La Cour estime que la conclusion ci-dessus demeure valable en l’espèce et que l’État est responsable pour le défaut de paiement de la créance du requérant.

Elle rappelle qu’à supposer que le déroulement d’une procédure de liquidation judiciaire puisse justifier un certain retard dans le paiement d’une créance, les autorités ne sauraient prétexter du manque de ressources pour ne pas honorer une dette fondée sur une décision de justice. Partant, le fait qu’une procédure de liquidation judiciaire soit en cours à l’égard d’une société relevant de la responsabilité de l’État ne saurait, aux termes de la Convention, justifier le défaut de paiement d’une créance découlant d’un arrêt définitif ( Moldoveanu , précité, § 35, et la jurisprudence qui y est citée).

En l’espèce, la Cour constate qu’à la date des dernières informations (30 septembre 2019 – paragraphe 12 ci-dessus), le requérant se trouvait dans l’impossibilité d’obtenir le paiement du montant octroyé par le jugement définitif du 20 mars 2000 depuis dix-neuf ans et six mois. Elle estime que les arguments du Gouvernement ne sauraient constituer une justification valable à cet égard (voir, mutatis mutandis , Moldoveanu , précité, § 35).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il y a eu en l’espèce violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

Le requérant réclame, pour préjudice matériel, le paiement de la créance salariale établie par le jugement du 20 mars 2000 (environ 6 250 euros (EUR) – paragraphe 10 ci-dessus). Il demande également 32 808 dollars des États-Unis (USD) à titre d’intérêts de retard. Par ailleurs, sans mentionner de montant exact, il sollicite la réparation du préjudice moral qu’il dit avoir subi à raison du défaut de paiement de sa créance salariale.

Le Gouvernement estime que la Cour ne devrait octroyer au requérant que la somme établie par le jugement du 20 mars 2000.

La Cour estime que le requérant a subi un préjudice matériel du fait de la privation du montant représenté par la créance salariale qui a été établie par le jugement du 20 mars 2000 (voir, mutatis mutandis , Moldoveanu , précité, § 43). Compte tenu des éléments dont elle dispose, elle lui octroie pour dommage matériel l’équivalent de la somme allouée par ce jugement, à savoir 6 250 EUR.

Par ailleurs, la Cour estime que l’intéressé a subi un préjudice moral du fait de la frustration provoquée par le défaut de paiement de sa créance salariale pendant plusieurs années. Elle considère en outre que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par le constat de violation (voir, mutatis mutandis , Moldoveanu , précité, § 44). Eu égard à l’ensemble des éléments dont elle dispose, la Cour alloue au requérant 3 000 EUR pour préjudice moral. Frais et dépens

Le requérant demande également 2 000 EUR pour les frais et dépens qu’il dit avoir engagés pour venir à Strasbourg en vue d’une éventuelle audience devant la Cour.

Le Gouvernement indique que le requérant n’a fourni aucun justificatif pour les frais et dépens réclamés et considère que la demande doit être rejetée.

Compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement : 6 250 EUR (six mille deux cent cinquante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage matériel ; 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour préjudice moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 janvier 2020, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Andrea Tamietti Faris Vehabović Greffier adjoint Président