Aei Investment Industry S.R.L. și alții împotriva României

CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 17910/15 AEI INVESTIMENT INDUSTRIA S.R.L. împotriva României și a altor 6 cereri (a se vedea lista anexată) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința la 11 februarie 2020 ca comitet compus din: Faris Vehabović, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători și Ilse Freiwirth, grefier adjunct al secțiunii, Având în vedere cererile depuse la 10 aprilie 2015, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE O listă a reclamanților este prezentată în apendice. Dna Niculina Iancu este căsătorită cu A.M.I., unul dintre acuzați în procedura penală detaliată la alineatul (4); și dl Alexandru Emilian Iancu este fiul A.M.I. Companiile candidate, AEI Investment Industry S.R.L., Balcan Petroleum A.G., Balcan Petroleum S.A.

și B.K.P. Management & Invest Group S.A., sunt gestionate de dl Alexandru Emilian Iancu. Compania candidată Pro Domo S.R.L. este deținută de O.I., alt acuzat în procedura penală detaliată mai jos. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin decizia procurorului atașat Curții Înalte de Casare și Justiție din 29 septembrie 2005, nouă persoane, inclusiv O.I. și A.M.I., au fost judecate pentru evaziune fiscală și conspirație de a comite spălare de bani în contextul privatizării mai multor societăți deținute de stat. La 28 noiembrie 2011, județul București a condamnat acuzații, inclusiv O.I. și A.M.I., de mai multe conturi de evaziune fiscală și spălare de bani.

În comun cu alți co-defendenți, O.I. și A.M.I. au fost ordonate să plătească echivalentul de mai mulți miliarde de euro în ceea ce privește daunele cauzate bugetului de stat prin activitatea lor criminală. Pentru a recupera daunele, instanța a hotărât să susțină măsurile de criză inițiate anterior în ceea ce privește activele acuzaților prin decizia procurorului din 12 ianuarie 2005 și o pronunțare a instanței din 20 mai 2010. Toți acuzații au apelat împotriva acestei hotărâri în fața Curții de Apel din București. La o audiere din 15 septembrie 2014, Curtea de Apel din București a permis procurorului, în conformitate cu art. 249 § 1 și 4 din Codul de Procedură Penală („CPC”), extinderea măsurilor de confiscare, astfel încât acestea să aibă legătură cu toate veniturile obținute direct din infracțiunile pentru care au fost judecate acuzații.

Acestea au inclus activele aparținând rudelor acuzate sau altor terțe părți, găsite în România sau în străinătate. Curtea a susținut că confiscarea venitului crimei este o obligație prevăzută de lege în cazul spălării de bani și evaziunii fiscale. Curtea a susținut, de asemenea, că, având în vedere daunele extinse, presupuse, cauzate de infracțiunile pentru care au fost judecate inculpați, aceste măsuri preventive erau necesare pentru a le împiedica să se ascundă, să distrugă sau să vândă bunuri care ar putea servi pentru a acoperi aceste daune.

Curtea a ordonat, de asemenea, identificarea activelor care ar putea fi supuse convulsiilor, precum și ca proprietarii acestora să fie convocați să apară în fața instanței pentru a-și proteja drepturile în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În următoarea audiere din 19 septembrie 2014, Curtea a cerut procurorului o actualizare completă a punerii în aplicare a măsurilor de criză. La ședința din 1 octombrie 2014 reclamantul în cererea nr. 18316/15 (Alexandru Emilian Iancu c. România ), care a fost prezent ca a treia intervinător și reprezentat de un avocat ales, a fost auzit în legătură cu măsurile de criză. Curtea a recunoscut că a fost prezent la audiere în numele său, precum și în numele societăților solicitante în cererile nos 17958/15 ( Balcan Petroleum S.A.

c. România ) și 21008/15 (BKP Management & Invest Group S.A. c. România ). El a susținut că toate activele sale personale, precum și activele aparținând companiilor gestionate de el, au fost achiziționate în mod legal și nu au avut nicio legătură cu infracțiunile examinate. Acuzatul A.M.I. a fost, de asemenea, auzit și a prezentat argumente în ceea ce privește confiscarea activelor din partea societăților candidate Balcan Petroleum A.G. și Balcan Petroleum S.A., care a reprezentat, de asemenea, în fața instanței. Toate documentele referitoare la activele confiscate au fost puse la dispoziția părților, care au fost informate că oricine interesat ar putea depune plângeri împotriva măsurilor de confiscare.

În acest scop, Curtea de Apel a ordonat ca o listă a proprietăților imobile care au fost confiscate să fie trimisă Biroului Național de Inregistrare a Proprietăților (Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară ) și Biroului Companiilor Comerciale ( Oficiul Național al Registrului Comerțului ), pentru a se înregistra în registrul terenurilor și în registrul societăților comerciale și a deveni public. Lista include numeroase clădiri industriale, case, apartamente și parcele de teren, unele dintre care aparțin reclamanților. Curtea a informat, de asemenea, părțile că măsurile de confiscare se referă, de asemenea, la diferite conturi bancare din România și din străinătate, la acțiunile societăților comerciale și la automobilele care aparțin reclamanților, toate care au fost menționate în raportul audierii.

În aceeași ședință, instanța a informat acuzații și celelalte părți cu privire la necesitatea de a notifica toți proprietarii de bunuri supuse confiscarii, astfel încât să își poată apăra drepturile în cazul în care au dorit. O altă audiere a fost programată pentru 9 octombrie, astfel încât măsurile de criză să poată fi publicizate (a se vedea punctul 9 de mai sus) și toate persoanele cu interes în proprietatea relevantă ar putea fi prezentate și auzite. Reclamantul în cererea nr. 18308/15 (Niculina Iancu c. România ) și societatea reclamantă în cererea nr. 18290/15 (Pro Domo S.R.L. c. România ), care a depus plângeri scrise împotriva măsurilor de criză, au fost convocate la următoarea audiere.

La următoarea audiere, care a avut loc la 9 octombrie 2014, reclamantul Niculina Iancu și societatea reclamantă în cererea nr. 179110/15 (AEI Investment Industry S.R.L. c. România ) au fost reprezentate de un avocat de alegerea lor. Societatea reclamantă a depus, prin intermediul reprezentantului său, o plângere scrisă împotriva măsurii de confiscare, susținând că proprietatea afectată de această măsură a fost achiziționată în mod legal. De asemenea, a prezentat documente în sprijinul acestor acuzații. au prezentat documente pentru a dovedi că activele confiscate de la toate societățile solicitante au fost achiziționate în mod legal și nu există nicio legătură între proprietatea societăților respective și infracțiunile examinate.

Prin urmare, ei au solicitat instanței să ridice măsurile ca fiind ordonate în mod incorect împotriva activelor societăților solicitante. 13. Curtea a amânat pronunțarea hotărârii pentru a permite depunerea de observații scrise în dosar de către toate părțile interesate. La 14 octombrie 2014, Curtea de Apel din București a adoptat o hotărâre finală în acest caz. Într-o hotărâre îndeaproape motivată de 276 de pagini, în care toate dovezile – inclusiv rapoarte de experți, documente, numeroase declarații de martor și tranșuri de conversații telefonice – au fost examinate îndeaproape, Curtea a susținut condamnarea acuzaților pentru crimele cu care au fost acuzate. Curtea a hotărât, de asemenea, să mențină măsurile de confiscare.

În acest sens, a observat că acuzații au comis infracțiuni care au determinat pierderi financiare grave pentru bugetul de stat. au investit venitul direct al acestor infracțiuni în diverse proprietăți cumpărate în numele rudelor lor sau în numele societăților comerciale gestionate de rudele lor, inclusiv reclamanții. Curtea a afirmat, de asemenea, că reclamanții Alexandru Emilian Iancu și Niculina Iancu, care erau rude ale acuzaților și care au fost prezenți în fața instanței, nu au putut justifica afirmația că au achiziționat în mod legal activele confiscate. Nici nu s-a dovedit, din documentele prezentate de părți, că societățile candidate AEI Investment Industry S.R.L., Balkan Petroleum A.G., Balkan Petroleum S.A.

și B.K.P. Management & Invest Group S.A. – administrate de reclamantul Alexandru Emilian Iancu, dar, de fapt, controlate de acuzatul A.M.I. – și Pro Domo S.R.L., care aparținea inculpatului O.I., achiziționaseră în mod legal activele confiscate de la ei. În răspunsul la argumentele prezentate în cadrul procedurii (a se vedea punctele 8, 10 și 11 de mai sus), instanța a susținut că procedura de punere în aplicare a măsurilor de criză a fost în conformitate cu legea și că drepturile procedurale tuturor părților interesate au fost respectate. În plus, autoritățile relevante de înregistrare a terenurilor și registrul societăților comerciale au fost notificate cu privire la măsurile, iar proprietarii proprietăților proprietăților confiscate au fost convocați să apară în fața instanței și au folosit pe deplin drepturile lor procedurale.

În plus, instanța a susținut că confiscarea de venituri directe ale infracțiunii, cum ar fi confiscarea în cadrul procedurii în curs, este în deplină conformitate cu cadrul juridic național privind incarcarea și cu Constituția. Legea internă relevantă și documentele internaționale 16. O descriere detaliată a dreptului și practicii interne și a documentelor internaționale privind confiscarea și confiscarea veniturilor crimei se poate găsi în Telbis și Viziteu v. România (nr. 47911/15, §§ 35-44, 26 iunie 2018). COMPLAINTE 17. Reclamanții au plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedurile care au culminat în procesul de confiscare a activelor lor au fost nejustificate. În conformitate cu același articol, ei au plâns, de asemenea, că judecătorii care examinau recursul lor nu au fost imparțiale.

18. Reclamanții în cererile nr. 179110/15, 17953/15, 17958/15, 18290/15 și 21108/15 se plângeau, de asemenea, în temeiul articolului 7 din Convenție, că pedeapsa instituită împotriva acestora nu avea nicio bază în temeiul legislației interne. 19. În baza articolului 13 din Convenție, reclamanții se plângeau că nu aveau acces la două niveluri de competență în cadrul procedurii care au dus la confiscarea activelor lor. 20. De asemenea, reclamanții se plângeau că confiscarea proprietății lor fără garanții procedurale suficiente au fost în încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția. 21. În conformitate cu art. 17 din Convenție, reclamanții în cererile nr. 18308/15 și 18316/15 s-au plâns că Curtea de Apel din București s-a bazat pe dispozițiile articolelor 6 și 13 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pentru a justifica legalitatea măsurilor de criză, care erau de fapt ilegale.

Având în vedere asemănările factuale și juridice ale cererilor, Curtea decide să își ordone aderarea (art. 42 § 1 din Regulamentul de procedură). Plaintele în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție (toate cererile) 23. Reclamanții se plâng de încălcarea drepturilor în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, ale căror părți relevante se citesc după cum urmează: "În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal ... imparțial ..." Echitatea procedurii 24. Reclamanții se plângea că procedura finalizată cu hotărârea din 14 octombrie 2014 (a se vedea punctele 14 și 14 de mai sus) nu a fost corectă deoarece Curtea de Apel din București a ordonat confiscarea activelor lor fără a fi informată cu privire la dovezile sau elementele care justifică aceste măsuri și fără a avea ocazia lor de a-și apăra drepturile în cadrul procedurii penale împotriva O.I.

și A.M.I. Curtea reiterează jurisprudența sa bine stabilită în sensul că, în cazurile în care se implică confiscarea și confiscarea proprietăților reclamanților în cadrul procedurii penale împotriva terților, aceste măsuri constituie o ingerință în dreptul reclamanților la bucurarea pașnică a bunurilor lor. Deoarece drepturile de proprietate sunt drepturi civile în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, această dispoziție este aplicabilă în temeiul șefului său civil (a se vedea Silickienė c. Lituania , nr. 20496/02, §§ 45-46, 10 aprilie 2012, și Yldirim c. Italia (dec.), nr. 38602/02, CEDH 2003-IV).

26. Curtea a examinat anterior cadrul juridic român privind problema confiscării și confiscării de către terți și a constatat că aceasta este în conformitate cu garanțiile de judecată echitabilă prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Telbis și Viziteu c. România (nr. 47911/15, §§ 53-58, 26 Iunie 2018). În acest sens, Curtea a susținut că legislația internă oferă terților posibilitatea, dacă doresc, de a participa pe deplin la procedura în care se decide o măsură de confiscare sau de confiscare (ibid., § 54). 27. În ceea ce privește cazul actual, societățile solicitante AEI Investition Industry S.R.L. și Pro Domo S.R.L. și reclamantul Niculina Iancu au fost acceptate ca părți ale procedurii penale împotriva O.I.

și A.M.I. (a se vedea punctul 1). Acestea au fost reprezentate de un avocat de alegere și au prezentat plângeri scrise și orale împotriva măsurilor de criză, precum și a dovezilor scrise (a se vedea punctele 10 și 11 de mai sus; compara și contrastul Silickienė citat mai sus, § 48, în cazul în care reclamantul nu a fost parte la procedura penală deloc). Reclamantul Alexandru Emilian Iancu a fost, de asemenea, acceptat ca parte la procedura în numele său și în numele societăților candidate Balkan Petroleum S.A. și B.K.P. Management & Invest Group S.A. El a fost reprezentat de un avocat al alegerii sale și a prezentat argumente orale și scrise împotriva crizei (a se vedea punctul 8 de mai sus).

În sfârșit, societatea reclamantă Balcan Petroleum A.G. a avut interesele sale apărate de acuzatul A.M.I., care a fost reprezentantul său în fața instanței interne (a se vedea punctul 9 de mai sus). Prin urmare, Curtea remarcă că documentele din dosar indică că reclamanții au avut ocazie ample de a-și prezenta argumentele cu privire la punctele de fapt și de drept în fața instanței, atât în scris, cât și oral în audieri (a se vedea paragrafele) 8-12 mai sus). Curtea internă a examinat în mod corespunzător și a răspuns la argumentele lor având în vedere dovezile justificative disponibile în dosar și a concluzionat că activele confiscate fac parte din venitul direct al activității O.I. și A.M.I.

și că reclamanții nu au demonstrat că aceste active au fost achiziționate în mod legal (a se vedea punctele 14-15 de mai sus). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile românești au oferit reclamanților ocazia rezonabilă și suficientă de a-și proteja interesele în mod corespunzător, prin urmare, această plângere este întemeiată în mod evident și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ a) și 4 din Convenție. Imparțialitatea Curții de Apel 29. Reclamanții au susținut că judecătorii care au ordonat confiscarea activelor lor nu au fost imparțiale. Curtea constată că nu există dovezi în dosar că reclamanții au solicitat vreodată Curtea de Apel de la București pentru recuzul grupului în cauză.

30. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că această plângere este inadmisibilă pentru neepuizarea recourslor interne și trebuie respinsă în conformitate cu articolele 1 și 4 din Convenție. Lipsa accesului la două niveluri de competență 31. În baza articolului 13 din Convenție, reclamanții se plâng de asemenea că nu au avut acces la două niveluri de competență în cadrul procedurii care au dus la confiscarea activelor lor.

32. Curtea reiterează că, în temeiul iura novit curia principiul, aceasta nu este obligată de motivele juridice derivate de reclamanții în temeiul Convenției și de protocolele acestora și are competența de a decide privind caracterizarea care trebuie acordată în legislație faptelor unei plângeri prin examinarea în temeiul articolelor sau a dispozițiilor Convenției care sunt diferite de cele invocate de solicitanți (a se vedea Radomilja și alții c. Croația c. [GC], nr. 37685/10 și 22768/12, § 126, CEDO 2018). Având în vedere natura și substanța plângerilor reclamanților, Curtea consideră că acestea sunt examinate în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. Convenția nu garantează un drept la două grade de jurisdicție în materie civilă.

De fapt, deoarece nu oferă niciun drept la apel în cazuri civile, art. 6 § 1 nu impune statelor să creeze instanțe de recurs sau de casă (a se vedea Mugliett c. Malta (dec.), nr. 46661/12, § 37, 28 mai 2013). 34. Rezultă că această parte a cererilor este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Denumirea în temeiul art. 7 din Convenție (depunerea nr. 179110/15, 17953/15, 17958/15, 18290/15 și 21108/15) 35. Societățile solicitante în cererile nr. 179110/15, 17953/15, 17958/15, 18290/15 și 21108/15 au reclamat că confiscarea activelor lor constituie o sancțiune impusă lor fără o bază în temeiul legislației interne.

„Nimeni nu trebuie să fie considerat vinovat de orice infracțiune penală din cauza unui act sau omisiune care nu constituie o infracțiune penală în temeiul dreptului național sau internațional în momentul comisiei. Nici nu se impune o penalitate mai grea decât cea aplicabilă în momentul comisiei infracțiunii penale.” 36. În primul rând, Curtea trebuie să stabilească dacă măsura în cauză a constituit o „peniune” în sensul articolului 7 § 1 din Convenție. Termenul acestei dispoziții indică faptul că punctul de plecare al oricărei evaluări ale existenței unei sancțiuni este dacă măsura în cauză este impusă în urma condamnării pentru „o infracțiune penală” (a se vedea Welch c. Regatul Unit) , 9 februarie 1995, § 28, Serie A nr. 307 A). 37. În cazul în care societățile reclamante nu au fost considerate anterior vinovate de orice infracțiune de către instanțele române.

În plus, Curtea a constatat că procedurile referitoare la confiscarea activelor în cauză nu se referă la o „acuzație penală” împotriva societăților solicitante (a se vedea punctul 25 mai sus). 38. În consecință, nu se poate concluziona că convulsiunea în cauză implică o constatare de vinovăție ulterioară unei acuzații penale; prin urmare, aceasta nu constituie o „penite” în sensul articolului 7 din Convenție (a se vedea Yildirim c. Italia (dec.), nr. 38602/02, § 3, CEDO 2003 IV). Această dispoziție nu este, în consecință, aplicabilă în acest caz. 39. În consecință, această parte a cererilor este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanții au susținut, de asemenea, că confiscarea proprietăților lor fără a fi condamnată pentru orice infracțiune și fără garanții procedurale suficiente au fost încălcate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se menționează după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” 41. Curtea a examinat deja plângeri similare și a constatat că acestea sunt în conformitate cu dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea Telbis și Viziteu citat mai sus, §§ 72-82). 42. În cazul actual, măsurile adoptate în ceea ce privește activele reclamanților au constituit controlul utilizării proprietăților în sensul articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 la Convenție (ibid., §§ 69 și 72). Curtea constată că măsurile au fost prescrise prin lege, deoarece acestea au fost ordonate în temeiul articolului 249 §§ și 4 din CCP (a se vedea punctul 6 mai sus).

În plus, consideră că măsura în cauză, și anume confiscarea proprietăților obținute prin infracțiuni, a fost în conformitate cu interesele generale ale comunității (a se vedea Veits c. Estonia , nr. 12951/11, § 73, 15 ianuarie 2015). 43. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă un echilibru echitabil a fost atins între obiectivul legitim și drepturile fundamentale ale reclamanților și dacă există suficiente garanții procedurale în vigoare. 44. În acest sens, Curtea constată în primul rând că procedura în care s-a hotărât măsura de criză face parte dintr-o politică de prevenire a crimei, în ceea ce privește care statele beneficiază de o marjă largă de apreciere atât în ceea ce privește existența unei probleme care afectează interesul public, care necesită măsuri de control și modalitatea adecvată de aplicare a acestor măsuri (a se vedea Arcuri și alții c. Italia (dec.), nr. 52024/99, CEDH 2001-VII).

45. Curtea consideră că concluziile sale în ceea ce privește art. 6 § 1 (a se vedea punctele 25-28 de mai sus) sunt, de asemenea, relevante în contextul articolului 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește problema dacă procedurile interne oferă reclamanților o oportunitate rezonabilă de a-și pune cazul în favoarea autorităților pentru a contesta în mod eficient măsurile în cauză (a se vedea Telbis și Viziteu, citat mai sus, § 78). Cu privire la acest punct, Curtea acordă importanță faptului că toți reclamanții care au deținut bunuri sub rezervă de confiscare la momentul adoptării măsurii au fost capabili să își prezinte argumentele în persoană și/sau prin intermediul reprezentanților legali aleși (a se vedea punctele 8, 10 și 11 de mai sus).

În plus, instanța internă a abordat – și a respins cu un raționament suficient – argumentele reclamanților în ceea ce privește faptul că proprietatea în cauză nu a fost obținută prin venitul infracțiunii. 46. Prin urmare, Curtea constată că nu există nimic în cadrul procedurii care să sugereze fie că reclamanții au fost negați o oportunitate rezonabilă de a-și prezenta cazul, fie că concluziile instanței interne au fost contaminate de arbitrare. Măsurile de confiscare au fost aplicate de către instanța internă pe baza dovezilor care demonstrează că activele în cauză au avut origini ilicite și asupra incapacității reclamanților de a dovedi contrariul (a se vedea punctele 14-15 de mai sus; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Telbis și Viziteu, citate mai sus, § 79). 47. Având în vedere considerentele de mai sus și, în special, modul în care instanța internă a evaluat cazul, Curtea constată că procedura în cauză nu poate fi considerată arbitrară.

Având în vedere marja largă de apreciere dispusă de state în urmărirea unei politici de combatere a infracțiunii și faptul că instanța internă a oferit reclamanților o oportunitate rezonabilă de a-și pune cazul prin intermediul procedurilor adversare, Curtea concluzionează că ingerința în dreptul reclamantului la bucurarea pașnică a bunurilor lor nu a fost disproporționată față de obiectivul legitim urmărit (a se vedea, mutatis mutandis, Telbis și Viziteu au citat mai sus, § 81, și Bongiorno și alții c. Italia, nr. 4514/07 , §§ 44-51, 5 ianuarie 2010 . 48 … În sfârșit, reclamanții în cererile nr. 18308/15 și 18316/15 au plâns că Curtea de Apel a avut încredere în dispozițiile articolelor 6 și 13 din Convenție și în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, pentru a justifica legalitatea măsurii de criză, în încălcarea articolului 17 din Convenție, care se citește după cum urmează: „Niciunul din [convenția] nu poate fi interpretat ca insinuând pentru orice stat, grup sau persoană orice drept de a se implica în orice activitate sau de a efectua orice act care vizează distrugerea oricărui dintre drepturile și libertățile prevăzute în prezentul regulament sau la limitarea lor într-o mai mare măsură decât este prevăzută în convenție.” 50. Curtea observă că art. 17 din Convenție nu poate fi aplicat decât în conjuncție cu dispozițiile de fond ale Convenției.

În măsura în care se referă la stat, art. 17 a fost invocat în susținerea că un stat a acționat într-un mod menit să distrugă drepturile și libertățile prevăzute în Convenție sau să le limiteze într-o măsură mai mare decât cea prevăzută în Convenție (a se vedea Mozer c. Republica Moldova și Rusia [GC], nr. 11138/10, § 226, 23 februarie 2016). 51. Curtea consideră că plângerea, astfel cum a fost formulată de reclamanții, care susține că încălcarea articolului 17 tocmai din cauza verificării necesare ale statului contestat cu privire la respectarea măsurilor adoptate la nivel intern cu articolele din convenție, nu intră în domeniul de aplicare al respectivului articol. În orice caz, Curtea nu constată nicio dovadă care să sugereze că statul reclamant a stabilit să distrugă în mod deliberat oricare dintre drepturile invocate de reclamanții în cazul în cauză sau să limiteze oricare dintre aceste drepturi într-o măsură mai mare decât cea prevăzută în Convenția.

52. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se alăture cererilor; declara cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 5 martie 2020. Ilse Freiwirth Faris Vehabović Președintele adjunct al Registrului Apendice nr. No. Locat pe Solicitant Data nașterii Localul de Reședință Nationalitate Reprezentat de 179110/15 10/04/2015 AEI INVESTIMENT INDUSTRIE S.R.L. București Alexandru Emilian IANCU 17953/15 10/04/2015 BALKAN PETROLEUM A.G. Elveția Elveția Alexandru Emilian IANCU 17958/15 10/04/2015 BALKAN PTERROLEUM S.A. București Romanian Alexandru Emilian IANCU 18290/15 10/04/2015 PRO DO DO S.R.L.

București Română Radu Adrian ACHIM 18308/15 10/04/2015 Niculina IANCU 13/05/1964 București România Maria Carolina NIȚĂ 18316/15 10/04/2015 Alexandru Emilian IANCU 09/03/1992 București România Maria Carolina NIȚĂ 21108/15 10/04/2015 B.K.P. GESTION & INVEST GROUP S.A. București România Alexandru Emilian IANCU

FOURTH SECTION

DECISION Application no. 17910/15 AEI INVESTMENT INDUSTRY S.R.L. against Romania and 6 other applications (see list appended) The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 11 February 2020 as a Committee composed of: Faris Vehabović, President, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judges, and Ilse Freiwirth, Deputy Section Registrar, Having regard to the above applications lodged on 10 April 2015, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS

AEI INVESTMENT INDUSTRY S.R.L.

Bucharest Romanian Alexandru Emilian IANCU 2 17953/15 10/04/2015

BALKAN PETROLEUM A.G.

Switzerland Swiss Alexandru Emilian IANCU 3 17958/15 10/04/2015

BALKAN PETROLEUM S.A.

Bucharest Romanian Alexandru Emilian IANCU 4 18290/15 10/04/2015

PRO DOMO S.R.L.

Bucharest Romanian Radu Adrian ACHIM 5 18308/15 10/04/2015 Niculina IANCU 13/05/1964 Bucharest Romanian Maria Carolina NIȚĂ 6 18316/15 10/04/2015 Alexandru Emilian IANCU 09/03/1992 Bucharest Romanian Maria Carolina NIȚĂ 7 21008/15 10/04/2015

B.K.P. MANAGEMENT & INVEST GROUP S.A.

Bucharest Romanian Alexandru Emilian IANCU