AEI INVESTMENT INDUSTRY S.R.L. AND OTHERS v. ROMANIA

AEI INVESTMENT INDUSTRY S.R.L. AND OTHERS v. ROMANIA (CtEDO, 2020)

CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 17910/15 AEI INVESTIMENT INDUSTRIA S.R.L. împotriva României și a altor 6 cereri (a se vedea lista anexată) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința la 11 februarie 2020 ca comitet compus din: Faris Vehabović, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători și Ilse Freiwirth, grefier adjunct al secțiunii, Având în vedere cererile depuse la 10 aprilie 2015, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE O listă a reclamanților este prezentată în apendice. Dna Niculina Iancu este căsătorită cu A.M.I., unul dintre acuzați în procedura penală detaliată la alineatul (4); și dl Alexandru Emilian Iancu este fiul A.M.I. Companiile candidate, AEI Investment Industry S.R.L., Balcan Petroleum A.G., Balcan Petroleum S.A. și B.K.P. Management & Invest Group S.A., sunt gestionate de dl Alexandru Emilian Iancu. Compania candidată Pro Domo S.R.L. este deținută de O.I., alt acuzat în procedura penală detaliată mai jos. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin decizia procurorului atașat Curții Înalte de Casare și Justiție din 29 septembrie 2005, nouă persoane, inclusiv O.I. și A.M.I., au fost judecate pentru evaziune fiscală și conspirație de a comite spălare de bani în contextul privatizării mai multor societăți deținute de stat. La 28 noiembrie 2011, județul București a condamnat acuzații, inclusiv O.I. și A.M.I., de mai multe conturi de evaziune fiscală și spălare de bani. În comun cu alți co-defendenți, O.I. și A.M.I. au fost ordonate să plătească echivalentul de mai mulți miliarde de euro în ceea ce privește daunele cauzate bugetului de stat prin activitatea lor criminală. Pentru a recupera daunele, instanța a hotărât să susțină măsurile de criză inițiate anterior în ceea ce privește activele acuzaților prin decizia procurorului din 12 ianuarie 2005 și o pronunțare a instanței din 20 mai 2010. Toți acuzații au apelat împotriva acestei hotărâri în fața Curții de Apel din București. La o audiere din 15 septembrie 2014, Curtea de Apel din București a permis procurorului, în conformitate cu art. 249 § 1 și 4 din Codul de Procedură Penală („CPC”), extinderea măsurilor de confiscare, astfel încât acestea să aibă legătură cu toate veniturile obținute direct din infracțiunile pentru care au fost judecate acuzații. Acestea au inclus activele aparținând rudelor acuzate sau altor terțe părți, găsite în România sau în străinătate. Curtea a susținut că confiscarea venitului crimei este o obligație prevăzută de lege în cazul spălării de bani și evaziunii fiscale. Curtea a susținut, de asemenea, că, având în vedere daunele extinse, presupuse, cauzate de infracțiunile pentru care au fost judecate inculpați, aceste măsuri preventive erau necesare pentru a le împiedica să se ascundă, să distrugă sau să vândă bunuri care ar putea servi pentru a acoperi aceste daune. Curtea a ordonat, de asemenea, identificarea activelor care ar putea fi supuse convulsiilor, precum și ca proprietarii acestora să fie convocați să apară în fața instanței pentru a-și proteja drepturile în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În următoarea audiere din 19 septembrie 2014, Curtea a cerut procurorului o actualizare completă a punerii în aplicare a măsurilor de criză. La ședința din 1 octombrie 2014 reclamantul în cererea nr. 18316/15 (Alexandru Emilian Iancu c. România ), care a fost prezent ca a treia intervinător și reprezentat de un avocat ales, a fost auzit în legătură cu măsurile de criză. Curtea a recunoscut că a fost prezent la audiere în numele său, precum și în numele societăților solicitante în cererile nos 17958/15 ( Balcan Petroleum S.A. c. România ) și 21008/15 (BKP Management & Invest Group S.A. c. România ). El a susținut că toate activele sale personale, precum și activele aparținând companiilor gestionate de el, au fost achiziționate în mod legal și nu au avut nicio legătură cu infracțiunile examinate. Acuzatul A.M.I. a fost, de asemenea, auzit și a prezentat argumente în ceea ce privește confiscarea activelor din partea societăților candidate Balcan Petroleum A.G. și Balcan Petroleum S.A., care a reprezentat, de asemenea, în fața instanței. Toate documentele referitoare la activele confiscate au fost puse la dispoziția părților, care au fost informate că oricine interesat ar putea depune plângeri împotriva măsurilor de confiscare. În acest scop, Curtea de Apel a ordonat ca o listă a proprietăților imobile care au fost confiscate să fie trimisă Biroului Național de Inregistrare a Proprietăților (Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară ) și Biroului Companiilor Comerciale ( Oficiul Național al Registrului Comerțului ), pentru a se înregistra în registrul terenurilor și în registrul societăților comerciale și a deveni public. Lista include numeroase clădiri industriale, case, apartamente și parcele de teren, unele dintre care aparțin reclamanților. Curtea a informat, de asemenea, părțile că măsurile de confiscare se referă, de asemenea, la diferite conturi bancare din România și din străinătate, la acțiunile societăților comerciale și la automobilele care aparțin reclamanților, toate care au fost menționate în raportul audierii. În aceeași ședință, instanța a informat acuzații și celelalte părți cu privire la necesitatea de a notifica toți proprietarii de bunuri supuse confiscarii, astfel încât să își poată apăra drepturile în cazul în care au dorit. O altă audiere a fost programată pentru 9 octombrie, astfel încât măsurile de criză să poată fi publicizate (a se vedea punctul 9 de mai sus) și toate persoanele cu interes în proprietatea relevantă ar putea fi prezentate și auzite. Reclamantul în cererea nr. 18308/15 (Niculina Iancu c. România ) și societatea reclamantă în cererea nr. 18290/15 (Pro Domo S.R.L. c. România ), care a depus plângeri scrise împotriva măsurilor de criză, au fost convocate la următoarea audiere. La următoarea audiere, care a avut loc la 9 octombrie 2014, reclamantul Niculina Iancu și societatea reclamantă în cererea nr. 179110/15 (AEI Investment Industry S.R.L. c. România ) au fost reprezentate de un avocat de alegerea lor. Societatea reclamantă a depus, prin intermediul reprezentantului său, o plângere scrisă împotriva măsurii de confiscare, susținând că proprietatea afectată de această măsură a fost achiziționată în mod legal. De asemenea, a prezentat documente în sprijinul acestor acuzații. au prezentat documente pentru a dovedi că activele confiscate de la toate societățile solicitante au fost achiziționate în mod legal și nu există nicio legătură între proprietatea societăților respective și infracțiunile examinate. Prin urmare, ei au solicitat instanței să ridice măsurile ca fiind ordonate în mod incorect împotriva activelor societăților solicitante. 13. Curtea a amânat pronunțarea hotărârii pentru a permite depunerea de observații scrise în dosar de către toate părțile interesate. La 14 octombrie 2014, Curtea de Apel din București a adoptat o hotărâre finală în acest caz. Într-o hotărâre îndeaproape motivată de 276 de pagini, în care toate dovezile – inclusiv rapoarte de experți, documente, numeroase declarații de martor și tranșuri de conversații telefonice – au fost examinate îndeaproape, Curtea a susținut condamnarea acuzaților pentru crimele cu care au fost acuzate. Curtea a hotărât, de asemenea, să mențină măsurile de confiscare. În acest sens, a observat că acuzații au comis infracțiuni care au determinat pierderi financiare grave pentru bugetul de stat. au investit venitul direct al acestor infracțiuni în diverse proprietăți cumpărate în numele rudelor lor sau în numele societăților comerciale gestionate de rudele lor, inclusiv reclamanții. Curtea a afirmat, de asemenea, că reclamanții Alexandru Emilian Iancu și Niculina Iancu, care erau rude ale acuzaților și care au fost prezenți în fața instanței, nu au putut justifica afirmația că au achiziționat în mod legal activele confiscate. Nici nu s-a dovedit, din documentele prezentate de părți, că societățile candidate AEI Investment Industry S.R.L., Balkan Petroleum A.G., Balkan Petroleum S.A. și B.K.P. Management & Invest Group S.A. – administrate de reclamantul Alexandru Emilian Iancu, dar, de fapt, controlate de acuzatul A.M.I. – și Pro Domo S.R.L., care aparținea inculpatului O.I., achiziționaseră în mod legal activele confiscate de la ei. În răspunsul la argumentele prezentate în cadrul procedurii (a se vedea punctele 8, 10 și 11 de mai sus), instanța a susținut că procedura de punere în aplicare a măsurilor de criză a fost în conformitate cu legea și că drepturile procedurale tuturor părților interesate au fost respectate. În plus, autoritățile relevante de înregistrare a terenurilor și registrul societăților comerciale au fost notificate cu privire la măsurile, iar proprietarii proprietăților proprietăților confiscate au fost convocați să apară în fața instanței și au folosit pe deplin drepturile lor procedurale. În plus, instanța a susținut că confiscarea de venituri directe ale infracțiunii, cum ar fi confiscarea în cadrul procedurii în curs, este în deplină conformitate cu cadrul juridic național privind incarcarea și cu Constituția. Legea internă relevantă și documentele internaționale 16. O descriere detaliată a dreptului și practicii interne și a documentelor internaționale privind confiscarea și confiscarea veniturilor crimei se poate găsi în Telbis și Viziteu v. România (nr. 47911/15, §§ 35-44, 26 iunie 2018). COMPLAINTE 17. Reclamanții au plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedurile care au culminat în procesul de confiscare a activelor lor au fost nejustificate. În conformitate cu același articol, ei au plâns, de asemenea, că judecătorii care examinau recursul lor nu au fost imparțiale. 18. Reclamanții în cererile nr. 179110/15, 17953/15, 17958/15, 18290/15 și 21108/15 se plângeau, de asemenea, în temeiul articolului 7 din Convenție, că pedeapsa instituită împotriva acestora nu avea nicio bază în temeiul legislației interne. 19. În baza articolului 13 din Convenție, reclamanții se plângeau că nu aveau acces la două niveluri de competență în cadrul procedurii care au dus la confiscarea activelor lor. 20. De asemenea, reclamanții se plângeau că confiscarea proprietății lor fără garanții procedurale suficiente au fost în încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția. 21. În conformitate cu art. 17 din Convenție, reclamanții în cererile nr. 18308/15 și 18316/15 s-au plâns că Curtea de Apel din București s-a bazat pe dispozițiile articolelor 6 și 13 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pentru a justifica legalitatea măsurilor de criză, care erau de fapt ilegale. Având în vedere asemănările factuale și juridice ale cererilor, Curtea decide să își ordone aderarea (art. 42 § 1 din Regulamentul de procedură). Plaintele în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție (toate cererile) 23. Reclamanții se plâng de încălcarea drepturilor în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, ale căror părți relevante se citesc după cum urmează: "În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal ... imparțial ..." Echitatea procedurii 24. Reclamanții se plângea că procedura finalizată cu hotărârea din 14 octombrie 2014 (a se vedea punctele 14 și 14 de mai sus) nu a fost corectă deoarece Curtea de Apel din București a ordonat confiscarea activelor lor fără a fi informată cu privire la dovezile sau elementele care justifică aceste măsuri și fără a avea ocazia lor de a-și apăra drepturile în cadrul procedurii penale împotriva O.I. și A.M.I. Curtea reiterează jurisprudența sa bine stabilită în sensul că, în cazurile în care se implică confiscarea și confiscarea proprietăților reclamanților în cadrul procedurii penale împotriva terților, aceste măsuri constituie o ingerință în dreptul reclamanților la bucurarea pașnică a bunurilor lor. Deoarece drepturile de proprietate sunt drepturi civile în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, această dispoziție este aplicabilă în temeiul șefului său civil (a se vedea Silickienė c. Lituania , nr. 20496/02, §§ 45-46, 10 aprilie 2012, și Yldirim c. Italia (dec.), nr. 38602/02, CEDH 2003-IV). 26. Curtea a examinat anterior cadrul juridic român privind problema confiscării și confiscării de către terți și a constatat că aceasta este în conformitate cu garanțiile de judecată echitabilă prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Telbis și Viziteu c. România (nr. 47911/15, §§ 53-58, 26 Iunie 2018). În acest sens, Curtea a susținut că legislația internă oferă terților posibilitatea, dacă doresc, de a participa pe deplin la procedura în care se decide o măsură de confiscare sau de confiscare (ibid., § 54). 27. În ceea ce privește cazul actual, societățile solicitante AEI Investition Industry S.R.L. și Pro Domo S.R.L. și reclamantul Niculina Iancu au fost acceptate ca părți ale procedurii penale împotriva O.I. și A.M.I. (a se vedea punctul 1). Acestea au fost reprezentate de un avocat de alegere și au prezentat plângeri scrise și orale împotriva măsurilor de criză, precum și a dovezilor scrise (a se vedea punctele 10 și 11 de mai sus; compara și contrastul Silickienė citat mai sus, § 48, în cazul în care reclamantul nu a fost parte la procedura penală deloc). Reclamantul Alexandru Emilian Iancu a fost, de asemenea, acceptat ca parte la procedura în numele său și în numele societăților candidate Balkan Petroleum S.A. și B.K.P. Management & Invest Group S.A. El a fost reprezentat de un avocat al alegerii sale și a prezentat argumente orale și scrise împotriva crizei (a se vedea punctul 8 de mai sus). În sfârșit, societatea reclamantă Balcan Petroleum A.G. a avut interesele sale apărate de acuzatul A.M.I., care a fost reprezentantul său în fața instanței interne (a se vedea punctul 9 de mai sus). Prin urmare, Curtea remarcă că documentele din dosar indică că reclamanții au avut ocazie ample de a-și prezenta argumentele cu privire la punctele de fapt și de drept în fața instanței, atât în scris, cât și oral în audieri (a se vedea paragrafele) 8-12 mai sus). Curtea internă a examinat în mod corespunzător și a răspuns la argumentele lor având în vedere dovezile justificative disponibile în dosar și a concluzionat că activele confiscate fac parte din venitul direct al activității O.I. și A.M.I. și că reclamanții nu au demonstrat că aceste active au fost achiziționate în mod legal (a se vedea punctele 14-15 de mai sus). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile românești au oferit reclamanților ocazia rezonabilă și suficientă de a-și proteja interesele în mod corespunzător, prin urmare, această plângere este întemeiată în mod evident și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ a) și 4 din Convenție. Imparțialitatea Curții de Apel 29. Reclamanții au susținut că judecătorii care au ordonat confiscarea activelor lor nu au fost imparțiale. Curtea constată că nu există dovezi în dosar că reclamanții au solicitat vreodată Curtea de Apel de la București pentru recuzul grupului în cauză. 30. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că această plângere este inadmisibilă pentru neepuizarea recourslor interne și trebuie respinsă în conformitate cu articolele 1 și 4 din Convenție. Lipsa accesului la două niveluri de competență 31. În baza articolului 13 din Convenție, reclamanții se plâng de asemenea că nu au avut acces la două niveluri de competență în cadrul procedurii care au dus la confiscarea activelor lor. 32. Curtea reiterează că, în temeiul iura novit curia principiul, aceasta nu este obligată de motivele juridice derivate de reclamanții în temeiul Convenției și de protocolele acestora și are competența de a decide privind caracterizarea care trebuie acordată în legislație faptelor unei plângeri prin examinarea în temeiul articolelor sau a dispozițiilor Convenției care sunt diferite de cele invocate de solicitanți (a se vedea Radomilja și alții c. Croația c. [GC], nr. 37685/10 și 22768/12, § 126, CEDO 2018). Având în vedere natura și substanța plângerilor reclamanților, Curtea consideră că acestea sunt examinate în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. Convenția nu garantează un drept la două grade de jurisdicție în materie civilă. De fapt, deoarece nu oferă niciun drept la apel în cazuri civile, art. 6 § 1 nu impune statelor să creeze instanțe de recurs sau de casă (a se vedea Mugliett c. Malta (dec.), nr. 46661/12, § 37, 28 mai 2013). 34. Rezultă că această parte a cererilor este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Denumirea în temeiul art. 7 din Convenție (depunerea nr. 179110/15, 17953/15, 17958/15, 18290/15 și 21108/15) 35. Societățile solicitante în cererile nr. 179110/15, 17953/15, 17958/15, 18290/15 și 21108/15 au reclamat că confiscarea activelor lor constituie o sancțiune impusă lor fără o bază în temeiul legislației interne. „Nimeni nu trebuie să fie considerat vinovat de orice infracțiune penală din cauza unui act sau omisiune care nu constituie o infracțiune penală în temeiul dreptului național sau internațional în momentul comisiei. Nici nu se impune o penalitate mai grea decât cea aplicabilă în momentul comisiei infracțiunii penale.” 36. În primul rând, Curtea trebuie să stabilească dacă măsura în cauză a constituit o „peniune” în sensul articolului 7 § 1 din Convenție. Termenul acestei dispoziții indică faptul că punctul de plecare al oricărei evaluări ale existenței unei sancțiuni este dacă măsura în cauză este impusă în urma condamnării pentru „o infracțiune penală” (a se vedea Welch c. Regatul Unit) , 9 februarie 1995, § 28, Serie A nr. 307 A). 37. În cazul în care societățile reclamante nu au fost considerate anterior vinovate de orice infracțiune de către instanțele române. În plus, Curtea a constatat că procedurile referitoare la confiscarea activelor în cauză nu se referă la o „acuzație penală” împotriva societăților solicitante (a se vedea punctul 25 mai sus). 38. În consecință, nu se poate concluziona că convulsiunea în cauză implică o constatare de vinovăție ulterioară unei acuzații penale; prin urmare, aceasta nu constituie o „penite” în sensul articolului 7 din Convenție (a se vedea Yildirim c. Italia (dec.), nr. 38602/02, § 3, CEDO 2003 IV). Această dispoziție nu este, în consecință, aplicabilă în acest caz. 39. În consecință, această parte a cererilor este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Reclamanții au susținut, de asemenea, că confiscarea proprietăților lor fără a fi condamnată pentru orice infracțiune și fără garanții procedurale suficiente au fost încălcate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se menționează după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” 41. Curtea a examinat deja plângeri similare și a constatat că acestea sunt în conformitate cu dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea Telbis și Viziteu citat mai sus, §§ 72-82). 42. În cazul actual, măsurile adoptate în ceea ce privește activele reclamanților au constituit controlul utilizării proprietăților în sensul articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 la Convenție (ibid., §§ 69 și 72). Curtea constată că măsurile au fost prescrise prin lege, deoarece acestea au fost ordonate în temeiul articolului 249 §§ și 4 din CCP (a se vedea punctul 6 mai sus). În plus, consideră că măsura în cauză, și anume confiscarea proprietăților obținute prin infracțiuni, a fost în conformitate cu interesele generale ale comunității (a se vedea Veits c. Estonia , nr. 12951/11, § 73, 15 ianuarie 2015). 43. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă un echilibru echitabil a fost atins între obiectivul legitim și drepturile fundamentale ale reclamanților și dacă există suficiente garanții procedurale în vigoare. 44. În acest sens, Curtea constată în primul rând că procedura în care s-a hotărât măsura de criză face parte dintr-o politică de prevenire a crimei, în ceea ce privește care statele beneficiază de o marjă largă de apreciere atât în ceea ce privește existența unei probleme care afectează interesul public, care necesită măsuri de control și modalitatea adecvată de aplicare a acestor măsuri (a se vedea Arcuri și alții c. Italia (dec.), nr. 52024/99, CEDH 2001-VII). 45. Curtea consideră că concluziile sale în ceea ce privește art. 6 § 1 (a se vedea punctele 25-28 de mai sus) sunt, de asemenea, relevante în contextul articolului 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește problema dacă procedurile interne oferă reclamanților o oportunitate rezonabilă de a-și pune cazul în favoarea autorităților pentru a contesta în mod eficient măsurile în cauză (a se vedea Telbis și Viziteu, citat mai sus, § 78). Cu privire la acest punct, Curtea acordă importanță faptului că toți reclamanții care au deținut bunuri sub rezervă de confiscare la momentul adoptării măsurii au fost capabili să își prezinte argumentele în persoană și/sau prin intermediul reprezentanților legali aleși (a se vedea punctele 8, 10 și 11 de mai sus). În plus, instanța internă a abordat – și a respins cu un raționament suficient – argumentele reclamanților în ceea ce privește faptul că proprietatea în cauză nu a fost obținută prin venitul infracțiunii. 46. Prin urmare, Curtea constată că nu există nimic în cadrul procedurii care să sugereze fie că reclamanții au fost negați o oportunitate rezonabilă de a-și prezenta cazul, fie că concluziile instanței interne au fost contaminate de arbitrare. Măsurile de confiscare au fost aplicate de către instanța internă pe baza dovezilor care demonstrează că activele în cauză au avut origini ilicite și asupra incapacității reclamanților de a dovedi contrariul (a se vedea punctele 14-15 de mai sus; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Telbis și Viziteu, citate mai sus, § 79). 47. Având în vedere considerentele de mai sus și, în special, modul în care instanța internă a evaluat cazul, Curtea constată că procedura în cauză nu poate fi considerată arbitrară. Având în vedere marja largă de apreciere dispusă de state în urmărirea unei politici de combatere a infracțiunii și faptul că instanța internă a oferit reclamanților o oportunitate rezonabilă de a-și pune cazul prin intermediul procedurilor adversare, Curtea concluzionează că ingerința în dreptul reclamantului la bucurarea pașnică a bunurilor lor nu a fost disproporționată față de obiectivul legitim urmărit (a se vedea, mutatis mutandis, Telbis și Viziteu au citat mai sus, § 81, și Bongiorno și alții c. Italia, nr. 4514/07 , §§ 44-51, 5 ianuarie 2010 . 48 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În sfârșit, reclamanții în cererile nr. 18308/15 și 18316/15 au plâns că Curtea de Apel a avut încredere în dispozițiile articolelor 6 și 13 din Convenție și în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, pentru a justifica legalitatea măsurii de criză, în încălcarea articolului 17 din Convenție, care se citește după cum urmează: „Niciunul din [convenția] nu poate fi interpretat ca insinuând pentru orice stat, grup sau persoană orice drept de a se implica în orice activitate sau de a efectua orice act care vizează distrugerea oricărui dintre drepturile și libertățile prevăzute în prezentul regulament sau la limitarea lor într-o mai mare măsură decât este prevăzută în convenție.” 50. Curtea observă că art. 17 din Convenție nu poate fi aplicat decât în conjuncție cu dispozițiile de fond ale Convenției. În măsura în care se referă la stat, art. 17 a fost invocat în susținerea că un stat a acționat într-un mod menit să distrugă drepturile și libertățile prevăzute în Convenție sau să le limiteze într-o măsură mai mare decât cea prevăzută în Convenție (a se vedea Mozer c. Republica Moldova și Rusia [GC], nr. 11138/10, § 226, 23 februarie 2016). 51. Curtea consideră că plângerea, astfel cum a fost formulată de reclamanții, care susține că încălcarea articolului 17 tocmai din cauza verificării necesare ale statului contestat cu privire la respectarea măsurilor adoptate la nivel intern cu articolele din convenție, nu intră în domeniul de aplicare al respectivului articol. În orice caz, Curtea nu constată nicio dovadă care să sugereze că statul reclamant a stabilit să distrugă în mod deliberat oricare dintre drepturile invocate de reclamanții în cazul în cauză sau să limiteze oricare dintre aceste drepturi într-o măsură mai mare decât cea prevăzută în Convenția. 52. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se alăture cererilor; declara cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 5 martie 2020. Ilse Freiwirth Faris Vehabović Președintele adjunct al Registrului Apendice nr. No. Locat pe Solicitant Data nașterii Localul de Reședință Nationalitate Reprezentat de 179110/15 10/04/2015 AEI INVESTIMENT INDUSTRIE S.R.L. București Alexandru Emilian IANCU 17953/15 10/04/2015 BALKAN PETROLEUM A.G. Elveția Elveția Alexandru Emilian IANCU 17958/15 10/04/2015 BALKAN PTERROLEUM S.A. București Romanian Alexandru Emilian IANCU 18290/15 10/04/2015 PRO DO DO S.R.L. București Română Radu Adrian ACHIM 18308/15 10/04/2015 Niculina IANCU 13/05/1964 București România Maria Carolina NIȚĂ 18316/15 10/04/2015 Alexandru Emilian IANCU 09/03/1992 București România Maria Carolina NIȚĂ 21108/15 10/04/2015 B.K.P. GESTION & INVEST GROUP S.A. București România Alexandru Emilian IANCU

FOURTH SECTION

DECISION

Application no. 17910/15

AEI INVESTMENT INDUSTRY S.R.L. against Romania

and 6 other applications

(see list appended)

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 11

February 2020 as a Committee composed of:

Faris Vehabović,

President,

Iulia Antoanella Motoc,

Carlo Ranzoni,

judges,

and Ilse Freiwirth,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above applications lodged on 10 April 2015,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

1.

A list of the applicants is set out in the appendix. Ms Niculina Iancu is married to A.M.I., one of the defendants in the criminal proceedings detailed in paragraph 4 below; and Mr Alexandru Emilian Iancu is A.M.I.’s son. The applicant companies, AEI Investment Industry S.R.L., Balkan Petroleum A.G., Balkan Petroleum S.A. and B.K.P. Management & Invest Group S.A., are managed by Mr Alexandru Emilian Iancu. The applicant company Pro Domo S.R.L. is owned by O.I., another defendant in the criminal proceedings detailed below.

The circumstances of the case

2.

The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.

3.

By a decision of the prosecutor’s office attached to the High Court of Cassation and Justice of 29 September 2005, nine people, including O.I. and A.M.I., were tried for tax evasion and conspiracy to commit money laundering in the context of the privatisation of several State

‑

owned companies.

4

.

On 28 November 2011 the Bucharest County Court convicted the defendants, including O.I. and A.M.I., of several counts of tax evasion and money laundering. Jointly with other co-defendants, O.I. and A.M.I. were ordered to pay the equivalent of several billion euros in respect of damage caused to the State budget by their criminal activity. In order to recover the damages, the court decided to uphold seizure measures previously put in place in respect of the defendants’ assets by a prosecutor’s decision of 12

January 2005 and a court order of 20 May 2010.

5.

All defendants appealed against that judgment to the Bucharest Court of Appeal.

6

.

At a hearing on 15 September 2014 the Bucharest Court of Appeal allowed an application by the prosecutor under Article 249 §§ 1 and 4 of the Code of Criminal Procedure (“the CCP”) to extend the seizure measures so that they would relate to all the proceeds derived directly from the crimes for which the defendants had been tried. Those included the assets belonging to relatives of the defendants or to other third parties, found in Romania or abroad. The court held that confiscation of the proceeds of crime was an obligation provided for by the law in cases of money laundering and tax evasion. The court further held that, in view of the extensive damage allegedly caused by the crimes for which the defendants had been tried, those preventive measures were necessary to prevent them from hiding, destroying or selling assets which might serve to cover that damage. The court further ordered that assets which might be subject to seizure be identified, and that their owners be summoned to appear before the court in order to protect their rights under the civil limb of Article

6 §

1 of the Convention and under Article 1 of Protocol No. 1.

7.

At the next hearing on 19 September 2014 the court asked the prosecutor’s office for a full update on the enforcement of the seizure measures.

8

.

At the hearing on 1 October 2014 the applicant in application no.

18316/15 (

Alexandru Emilian Iancu v. Romania

), who was present as a third

‑

party intervener and was represented by a lawyer of his choice, was heard in connection with the seizure measures. The court acknowledged that he was present at the hearing in his own name as well as on behalf of the applicant companies in applications nos. 17958/15 (

Balkan Petroleum S.A. v.

Romania

) and 21008/15 (

BKP Management & Invest Group S.A. v.

Romania

). He contended that all his personal assets, as well as the assets belonging to the companies he managed, had been acquired lawfully and had no connection with the crimes under examination.

9

.

The defendant A.M.I. was also heard and submitted arguments as regards the seizure of assets from the applicant companies Balkan Petroleum A.G. and Balkan Petroleum S.A., which he was also representing before the court.

10

.

All documents concerning the seized assets were made available to the parties, who were informed that anyone interested could lodge complaints against the seizure measures. For this purpose, the Bucharest Court of Appeal ordered that a list of the immovable property which had been seized be sent to the National Property Registration Office (

Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară

) and to the Commercial Companies Office (

Oficiul Național al Registrului Comerțului

), in order for the seizure measures to be registered in the land registry and the commercial companies’ registry and become public. The list included numerous industrial buildings, houses, apartments and plots of land, some of which belonged to the applicants. The court also informed the parties that the seizure measures also concerned various bank accounts in Romania and abroad, shares in commercial companies, and cars belonging to the applicants, all of which were mentioned in the report of the hearing.

11

.

At the same hearing, the court informed the defendants and the other parties present about the necessity to notify all the owners of assets subject to seizure so that they could defend their rights if they so wished. Another hearing was scheduled for 9 October so that the seizure measures could be publicised (see paragraph 9 above) and all those with an interest in the relevant property could come forward and be heard. The applicant in application no. 18308/15 (

Niculina Iancu v. Romania

) and the applicant company in application no. 18290/15 (

Pro Domo S.R.L. v. Romania

), who had lodged written complaints against the seizure measures, were summoned to appear at the next hearing.

12

.

At the next hearing, which took place on 9 October 2014, the applicant Niculina Iancu and the applicant company in application no.

17910/15 (

AEI Investment Industry S.R.L. v. Romania

) were represented by a lawyer of their choice. The applicant company submitted, through its representative, a written complaint against the seizure measure, claiming that the property affected by the measure had been lawfully acquired. It also submitted documents in support of those allegations. The defendants A.M.I. and O.I. submitted documents to prove that the assets seized from all applicant companies had been acquired lawfully and there was no connection between the property of those companies and the crimes under examination. They, therefore, asked the court to lift the measures as being wrongfully ordered against the assets of the applicant companies.

13.

The court postponed the pronouncement of the judgment in order to allow the submission of written comments to the file by all interested parties.

14

.

On 14 October 2014 the Bucharest Court of Appeal adopted a final judgment in the case. In an extensively reasoned judgment of 276 pages, in which all the evidence – including expert reports, documents, numerous witness statements and transcripts of phone conversations – was thoroughly examined, the court upheld the defendants’ convictions for the crimes with which they had been charged.

15

.

The court also decided to maintain the seizure measures. In this regard, it observed that the defendants had committed crimes which had resulted in serious financial losses to the State budget. It held that there was ample evidence proving that O.I. and A.M.I. had invested the direct proceeds of those crimes in various properties bought in the name of their relatives or on behalf of commercial companies managed by their relatives, including the applicants. The court further held that the applicants Alexandru Emilian Iancu and Niculina Iancu, who were relatives of the defendants and who had been present before the court, had been unable to justify their contention that they had acquired the seized assets lawfully. Nor had it been proven, from the documents submitted by the parties, that the applicant companies AEI Investment Industry S.R.L., Balkan Petroleum A.G., Balkan Petroleum S.A. and B.K.P. Management & Invest Group S.A. – administered by the applicant Alexandru Emilian Iancu but in fact controlled by the defendant A.M.I. – and Pro Domo S.R.L., which belonged to the defendant O.I., had acquired lawfully the assets seized from them. In reply to the arguments raised during the proceedings (see paragraphs

8, 10

and 11 above), the court held that the procedure for putting in place the seizure measures had been in accordance with the law and that the procedural rights of all interested parties had been respected. Moreover, the relevant land registration authorities and the registry of commercial companies had been notified of the measures, and the owners of the seized property had been summoned to appear before the court and had made full use of their procedural rights. In addition, the court held that the seizure of direct proceeds of crime, like the seizure in the current proceedings, was in full compliance with the national legal framework on seizure and with the Constitution.

Relevant domestic law and international documents

16.

A detailed description of the domestic law and practice and international documents concerning the seizure and confiscation of proceeds of crime can be found in

Telbis and Viziteu v. Romania

(no.

47911/15, §§

35-44, 26 June 2018).

COMPLAINTS

17.

The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention that the proceedings which had culminated in the seizure of their assets had been unfair. Under the same Article, they also complained that the panel of judges examining their appeal had not been impartial.

18.

The applicants in applications nos. 17910/15, 17953/15, 17958/15, 18290/15 and 21008/15 also complained under Article 7 of the Convention that the penalty instituted against them had no basis under domestic law.

19.

Relying on Article 13 of the Convention, the applicants complained that they did not have access to two levels of jurisdiction in the proceedings which had resulted in the seizure of their assets.

20.

The applicants also complained that the seizure of their property without sufficient procedural guarantees had been in breach of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.

21.

Under Article 17 of the Convention, the applicants in applications nos. 18308/15 and 18316/15 complained that the Bucharest Court of Appeal had relied on the provisions of Articles 6 and 13 of the Convention and Article

1 of Protocol No. 1 to the Convention in order to justify the lawfulness of the seizure measures, which had in fact been unlawful.

THE LAW

Joinder of the applications

22.

Given the factual and legal similarities of the applications, the Court decides to order their joinder (Rule 42 § 1 of the Rules of Court).

Complaints under Article 6 § 1 of the Convention (all applications)

23.

The applicants complained of a breach of their rights under Article

6 §

1 of the Convention, the relevant parts of which read as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by an ... impartial tribunal ...”

Fairness of the proceedings

24.

The applicants complained that the proceedings finalised with the judgment of 14 October 2014 (see paragraphs 14 and 14 above) had not been fair because the Bucharest Court of Appeal had ordered the seizure of their assets without their being informed of the evidence or elements justifying those measures, and without their having had an opportunity to defend their rights in the framework of the criminal proceedings against O.I. and A.M.I.

25

.

The Court reiterates its well-established case-law to the effect that in cases involving the seizure and confiscation of applicants’ property in the framework of criminal proceedings against third parties, such measures constitute an interference with the applicants’ right to the peaceful enjoyment of their possessions. As property rights are civil rights within the meaning of Article

6 § 1 of the Convention, that provision is applicable under its civil head (see

Silickienė v. Lithuania

, no. 20496/02, §§

45-46, 10

April 2012, and

Yldirim v. Italy

(dec.), no. 38602/02, ECHR 2003-IV).

26.

The Court has previously examined the Romanian legal framework on the issue of seizure and confiscation from third parties and found it to be in compliance with the fair trial guarantees set out in Article 6 § 1 of the Convention (see

Telbis and Viziteu v. Romania

(no. 47911/15, §§

53-58, 26

June 2018). In this regard, the Court has held that the domestic legislation gives third parties the opportunity, if they so wish, to fully participate in the proceedings in which a seizure or confiscation measure is decided (ibid., § 54).

27.

Turning to the current case, the applicant companies AEI Investment Industry S.R.L. and Pro Domo S.R.L. and the applicant Niculina Iancu were accepted as parties to the criminal proceedings against O.I. and A.M.I. (see paragraph

10 above). They were represented by a lawyer of their choice and submitted written and oral complaints against the seizure measures, as well as written evidence (see paragraphs

10 and 11 above; compare and contrast

Silickienė

,

cited above, § 48, where the applicant was not a party to the criminal proceedings at all). The applicant Alexandru Emilian Iancu had also been accepted as a party to the proceedings in his own name and on behalf of the applicant companies Balkan Petroleum S.A. and B.K.P. Management & Invest Group S.A. He was represented by a lawyer of his choice and submitted oral and written arguments against the seizure (see paragraph

8 above). Lastly, the applicant company Balkan Petroleum A.G. had its interests defended by the defendant A.M.I., who was its representative before the domestic court (see paragraph 9 above). Therefore, the Court notes that the documents in the file indicate that the applicants had ample opportunity to present their arguments on points of fact and law before the court, both in writing and orally at hearings (see paragraphs

8-12 above). The domestic court duly examined and responded to the their arguments in the light of the supporting evidence available in the case file and concluded that the seized assets formed part of the direct proceeds of O.I.’s and A.M.I.’s criminal activity, and that the applicants had not shown that those assets had been lawfully acquired (see paragraphs 14-15 above).

28

.

In the light of the above, the Court considers that the Romanian authorities afforded the applicants reasonable and sufficient opportunity to adequately protect their interests. It follows that this complaint is manifestly ill

‑

founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§

3

(a) and

4 of the Convention.

Impartiality of the Court of Appeal

29.

The applicants alleged that the panel of judges that had ordered the seizure of their assets had lacked impartiality. The Court notes that there is no evidence in the file that the applicants ever applied to the Bucharest Court of Appeal for the recusal of the panel in question.

30.

In view of the above, the Court finds that this complaint is inadmissible for non-exhaustion of domestic remedies and must be rejected in accordance with Article

35

§§

1 and

4 of the Convention.

Lack of access to two levels of jurisdiction

31.

Relying on Article 13 of the Convention, the applicants also complained that they had not had access to two levels of jurisdiction in the proceedings which had resulted in the seizure of their assets.

32.

The Court reiterates that by virtue of the

iura novit curia

principle, it is not bound by the legal grounds adduced by the applicants under the Convention and the Protocols thereto and has the power to decide on the characterisation to be given in law to the facts of a complaint by examining it under Articles or provisions of the Convention that are different from those relied upon by the applicants (see

Radomilja and Others v.

Croatia

[GC], nos. 37685/10 and 22768/12, § 126, ECHR 2018). Having regard to the nature and the substance of the applicants’ complaints, the Court considers that they fall to be examined under Article 6 § 1 of the Convention.

33

.

The Convention does not guarantee a right to two degrees of jurisdiction in civil matters. In fact, since it does not provide any right to an appeal in civil cases, Article 6 § 1 does not require States to set up courts of appeal or of cassation (see

Mugliett v. Malta

(dec.), no. 46661/12, §

37, 28

May 2013).

34.

It follows that this part of the applications is incompatible

ratione

materiae

with the provisions of the Convention, and must be rejected under Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

Complaint under Article 7 of the Convention (applications nos.

17910/15, 17953/15, 17958/15, 18290/15 and 21008/15)

35.

The applicant companies in applications nos. 17910/15, 17953/15, 17958/15, 18290/15 and 21008/15 complained that the seizure of their assets had constituted a penalty imposed on them without a basis under domestic law. They relied on Article 7 of the Convention, the first paragraph of which provides:

“No one shall be held guilty of any criminal offence on account of any act or omission which did not constitute a criminal offence under national or international law at the time when it was committed. Nor shall a heavier penalty be imposed than the one that was applicable at the time the criminal offence was committed.”

36.

The Court must first determine whether the measure in question constituted a “penalty” within the meaning of Article 7 § 1 of the Convention. The wording of that provision indicates that the starting point in any assessment of the existence of a penalty is whether the measure in issue is imposed following conviction for a “criminal offence” (see

Welch v.

the United Kingdom

, 9 February 1995, § 28, Series A no. 307

‑

A).

37.

In the present case the applicant companies had not previously been found guilty of any criminal offence by the Romanian courts. Moreover, the Court has found that the proceedings relating to the seizure of the assets in question did not concern a “criminal charge” against the applicant companies (see paragraph 25 above).

38.

Accordingly, it cannot be concluded that the seizure in issue involved a finding of guilt subsequent to a criminal charge; it therefore did not constitute a “penalty” within the meaning of Article 7 of the Convention (see

Yildirim

v. Italy

(dec.), no. 38602/02, § 3, ECHR 2003

‑

IV). That provision is accordingly not applicable in the case.

39.

It follows that this part of the applications is incompatible

ratione

materiae

with the provisions of the Convention, and must be rejected under Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

Complaint under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention (all applications)

40.

The applicants further argued that the seizure of their property without their having been convicted of any offence, and without sufficient procedural guarantees, had been in breach of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which reads as follows:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

41.

The Court has already examined similar complaints and found them to be in compliance with the provisions of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention (see

Telbis and Viziteu

,

cited above, §§ 72-82).

42.

In the current case, the measures adopted with respect to the applicants’ assets constituted control of the use of property within the meaning of the second paragraph of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention (ibid., §§ 69 and 72). The Court notes that the measures were prescribed by law, since they were ordered under Article 249 §§ 1 and 4 of the CCP (see paragraph 6 above). Furthermore, it considers that the measure in question, namely the seizure of property obtained through crime, was in line with the general interests of the community (see

Veits v.

Estonia

, no.

12951/11, § 73, 15 January 2015).

43.

The Court therefore needs to examine whether a fair balance was struck between the legitimate aim and the applicants’ fundamental rights, and whether there were sufficient procedural guarantees in place.

44.

In this connection, the Court firstly notes that the proceedings in which the seizure measure was decided formed part of a policy aimed at the prevention of crime, in relation to which the States enjoy a wide margin of appreciation both with regard to the existence of a problem affecting the public interest which requires measures of control and the appropriate way to apply such measures (see

Arcuri and Others v.

Italy

(dec.), no.

52024/99, ECHR

2001-VII).

45.

The Court considers that its findings in respect of Article 6 § 1 (see paragraphs

25-28 above) are also relevant in the context of Article

1 of Protocol No. 1 as regards the question of whether the domestic proceedings afforded the applicants a reasonable opportunity to put their case to the authorities in order to effectively challenge the measures in question (see

Telbis and Viziteu,

cited above, § 78). On this point, the Court attaches importance to the fact that all those applicants who owned property subject to seizure at the time of the adoption of the measure were able to present their arguments in person and/or through legal representatives of their choice (see paragraphs 8, 10 and 11 above). In addition, the domestic court dealt with – and rejected with sufficient reasoning – the applicants’ arguments to the effect that the property in question had not been obtained through the proceeds of crime.

46.

The Court thus finds that there is nothing in the proceedings to suggest either that the applicants were denied a reasonable opportunity to put forward their case or that the domestic court’s findings were tainted with arbitrariness. The seizure measure was applied by the domestic court on the basis of evidence showing that the assets in question had illicit origins and on the applicants’ inability to prove the contrary (see paragraphs

14-15 above; see also,

mutatis mutandis

,

Telbis and Viziteu

,

cited above, §

79).

47.

Having regard to the above considerations, and in particular the way in which the domestic court assessed the case, the Court finds that the proceedings in the present case cannot be considered to have been arbitrary. Having regard to the wide margin of appreciation enjoyed by States in the pursuit of a policy designed to combat crime, and to the fact that the domestic court afforded the applicants a reasonable opportunity to put their case through adversarial proceedings, the Court concludes that the interference with the applicants’ right to the peaceful enjoyment of their possessions was not disproportionate to the legitimate aim pursued (see,

mutatis

mutandis

,

Telbis and Viziteu

,

cited above, § 81, and

Bongiorno and Others v. Italy,

no.

4514/07

, §§ 44-51, 5 January 2010).

48.

It follows that this complaint must be rejected as manifestly ill

‑

founded, in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

Complaint under Article 17 of the Convention (applications nos.

18308/15 and 18316/15)

49.

Lastly, the applicants in applications nos. 18308/15 and 18316/15 complained that the Bucharest Court of Appeal had relied on the provisions of Articles 6 and 13 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention in order to justify the lawfulness of the seizure measure, in breach of Article 17 of the Convention, which reads as follows:

“Nothing in [the] Convention may be interpreted as implying for any State, group or person any right to engage in any activity or perform any act aimed at the destruction of any of the rights and freedoms set forth herein or at their limitation to a greater extent than is provided for in the Convention.”

50.

The Court observes that Article 17 of the Convention can only be applied in conjunction with the substantive provisions of the Convention. In so far as it refers to the State, Article 17 has been relied on in alleging that a State has acted in a manner aimed at destroying the rights and freedoms set forth in the Convention or limiting them to a greater extent than is provided for in the Convention (see

Mozer v. the Republic of Moldova and Russia

[GC], no.

11138/10, § 226, 23 February 2016).

51.

The Court considers that the complaint, as formulated by the applicants, alleging a breach of Article 17 precisely on account of the respondent State’s requisite verification of the compliance of the measures adopted at domestic level with Articles of the Convention, falls outside the scope of that Article. In any case, the Court finds no evidence to suggest that the respondent State set out to deliberately destroy any of the rights relied on by the applicants in the present case, or to limit any of these rights to a greater extent than is provided for in the Convention.

52.

It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

Decides

to join the applications;

Declares

the applications inadmissible.

Done in English and notified in writing on 5 March 2020.

Ilse Freiwirth

Faris Vehabović

Deputy Registrar

President

APPENDIX

No.

Application

no.

Lodged on

Applicant

Date of Birth

Place of Residence

Nationality

Represented by

1

17910/15

10/04/2015

AEI INVESTMENT INDUSTRY S.R.L.

Bucharest

Romanian

Alexandru Emilian IANCU

2

17953/15

10/04/2015

BALKAN PETROLEUM A.G.

Switzerland

Swiss

Alexandru Emilian IANCU

3

17958/15

10/04/2015

BALKAN PETROLEUM S.A.

Bucharest

Romanian

Alexandru Emilian IANCU

4

18290/15

10/04/2015

PRO DOMO S.R.L.

Bucharest

Romanian

Radu Adrian ACHIM

5

18308/15

10/04/2015

Niculina IANCU

13/05/1964

Bucharest

Romanian

Maria Carolina NIȚĂ

6

18316/15

10/04/2015

Alexandru Emilian IANCU

09/03/1992

Bucharest

Romanian

Maria Carolina NIȚĂ

7

21008/15

10/04/2015

B.K.P. MANAGEMENT & INVEST GROUP S.A.

Bucharest

Romanian

Alexandru Emilian IANCU