Anastasiadis împotriva Greciei

Comunicat la 29 ianuarie 2020 Publicată la 17 februarie 2020 SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 40110/14 Ilias ANASTADIS împotriva Greciei introdusă la 22 mai 2014 ÎN MATERIE DE L EUR) pe metru pătrat (Decizia nr. 400/1987). În 1989, reclamanții au sesizat Tribunalul de Primă Instană din Kalamata cu o aciune ordinară, astfel încât să fie recunoscui titulari ai dreptului la plată. Această procedură este încheiată la 28 mai 2003 prin Tribunalul nr. 250/2003 al Tribunalului de Primă Instană din Nafplio. La 10 octombrie 2005, solicitanii au sesizat Tribunalul de Primă Instană din Kalamata ( O cerere de plată a unei sume de 2 375 872,09 EUR în cadrul unei activități de expropriere pe care ar fi trebuit să o primească în temeiul hotărârii nr. 400/1987 a Tribunalului din Nafplio.

În cauza Anastasiadis c. Grecia 397/2002/03, 10 mai 2007), privind aceste fapte, Curtea a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 din Convenție din cauza duratei acestei proceduri, precum și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 Din cauza faptului că durata procedurii menționate anterior, fără ca părțile interesate să fi primit nici o despăgubire, rupea echilibrul corect dintre protecția proprietății și cerințele de interes general. În ceea ce privește satisfacția echitabilă, Curtea nu a considerat că este oportun să plătească o despăgubire corespunzătoare valorii terenului în cauză, procedura în despăgubire inițiată în fața tribunalului din Kalamata fiind încă în curs de desfășurare și a alocat reclamanților suma de 85 000 În ceea ce privește prejudiciul material, suma corespunzătoare intereselor asupra fondului de pensii stabilite în 1987 de Curtea din Nafplio, și anume 6 per annum începând din acest an.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea a alocat fiecăruia dintre reclamanți 8 000 EUR. Între timp, la 18 iulie 2006, Curtea de apel a respins cererea reclamanților din 10 octombrie 2005 (hotărârea nr. Prin Hotărârea nr. 908/2009 a Curții de Casație a acceptat recursul și a trimis cauza în fața instanței judecătorești. La 2 noiembrie 2009, reclamanții au depus o cerere de fixare în instanță în fața instanței judecătorești.

Ei au declarat, în special, că judecata stabilită în 1987 nu mai era completă ) și au solicitat (a) ca statul să fie obligat să le plătească plata în cauză, plus rata dobânzii; (b) cu titlu subsidiar, reeșalonarea unei părți reajustate, altfel stabilirea unei despăgubiri suplimentare și (c) o despăgubire pentru pierderea de utilizare a terenului lor de la publicarea hotărârii Curții la 10 mai 2007. 16/2012, instanța de apel a respins cererea ca inadmisibilă și a considerat că pretențiile reclamanților erau de natură să întemeieze o acțiune în despăgubire în conformitate cu art. 105 din legea de însoțire a codului civil și că această acțiune trebuia efectuată în fața instanțelor administrative.

La 12 iulie 2013, Curtea de Casație a hotărât că instanța de apel a respins în mod corespunzător cererile reclamanților (a) și (c). În ceea ce privește cererea (b) a reclamantului, Curtea de Casație cassa la lal … 1485/2013). Întradevăr, potrivit Curții de Casație, instanțele în cauză nu aveau dreptul de a solicita reajustarea dreptului de proprietate, ci numai ridicarea dreptului de proprietate în cauză. Potrivit Curții de Casație, instanțele în cauză nu aveau dreptul de a solicita re-ajustare a dreptului de proprietate în cauză. (1) Având în vedere, în special, afirmațiile reclamanților că, în conformitate cu dreptul intern, nu era posibil să se reactualizeze instanțele interne din 1987 nu au aplicat în speță procedura unică și nici nu au examinat în aceeași procedură cererea lor de rejudecare pentru pierderea de utilizare a terenului în cauză pentru perioada ulterioară datei de 10 mai 2007 și nu li s-a acordat încă dreptul la expropriere

Communiquée le 29 janvier 2020 Publiée le 17 février 2020

PREMIÈRE SECTION

Requête n o 40110/14 Ilias ANASTASIADIS contre la Grèce introduite le 22 Mai 2014

OBJET DE L’AFFAIRE

En 1981, une expropriation fut imposée sur un terrain situé dans la ville de Kalamata, appartenant aux requérants. Le 8 juillet 1987, la cour d’appel de Nafplio fixa le montant définitif de l’indemnité à 50 000 GRD (146,75 EUR) au mètre carré (décision n o 400/1987). En 1989, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Kalamata d’une action ordinaire afin qu’ils soient reconnus titulaires de l’indemnité due. Cette procédure s’est conclue le 28 mai 2003 par l’arrêt n o 250/2003 de la cour d’appel de Nafplio. Le 10 octobre 2005, les requérants saisirent la cour d’appel de Kalamata (« la cour d’appel ») d’une demande tendant à ce que leur soit versé une somme de 2 375 872,09 EUR au titre de l’indemnité d’expropriation qu’ils auraient dû percevoir en vertu de l’arrêt n o 400/1987 de la cour d’appel de Nafplio.

Dans l’affaire Anastasiadis c. Grèce (n o 39725/03, 10 mai 2007), portant sur ces faits, la Cour a conclu à la violation de l’article 6 de la Convention en raison de la durée de cette procédure ainsi que de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison du fait que la durée de ladite procédure, et ce sans que les intéressés aient perçu aucune indemnité, rompait le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété et les exigences de l’intérêt général. Quant à la satisfaction équitable, la Cour n’a pas estimé opportun de verser une indemnité correspondant à la valeur du terrain en cause, la procédure en dommages-intérêts initiée devant la cour d’appel de Kalamata étant toujours pendante.

Elle a alloué aux requérants la somme de 85 000 EUR au titre du dommage matériel, montant correspondant aux intérêts sur l’indemnité fixée en 1987 par la cour d’appel de Nafplio, à savoir 6 % per annum à partir de cette année. Quant au dommage moral, la Cour a alloué à chacun des requérants 8 000 EUR. Entre-temps, le 18 juillet 2006, la cour d’appel rejeta la demande des requérants du 10 octobre 2005 (arrêt n o 155/2006). Les requérants se pourvurent en cassation. Par son arrêt n o 908/2009 la Cour de cassation accepta le pourvoi et renvoya l’affaire devant la cour d’appel. Le 2 novembre 2009, les requérants introduisirent une demande de fixation d’audience devant la cour d’appel.

Ils alléguèrent notamment que l’indemnité fixée en 1987 n’était plus « complète » ( πλήρης ) et demandèrent a) que l’État soit obligé de leur verser l’indemnité en cause, majorée de taux d’intérêt ; b) à titre subsidiaire, le versement d’une indemnité réajustée, autrement la fixation d’une indemnité complémentaire et c) une indemnité pour la perte d’usage de leur terrain à partir de la publication de l’arrêt de la Cour, le 10 mai 2007. Par son arrêt n o 16/2012, la cour d’appel rejeta la demande comme irrecevable. Elle considéra que les prétentions des requérants étaient de nature à fonder une action en dommages-intérêts en application de l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil et que cette action devait être exercée devant les juridictions administratives.

Les requérants se pourvurent en cassation. Le 12 juillet 2013, la Cour de cassation jugea que la cour d’appel avait correctement rejeté les demandes des requérants a) et c). Quant à la demande b) du requérant, la Cour de cassation cassa l’arrêt n o 16/2012 et rejeta la demande (arrêt n o 1485/2013). En effet, selon la Cour de cassation, les requérants n’avaient pas le droit de demander le réajustement de l’indemnité mais uniquement la levée de l’expropriation en cause. Les intéressés allèguent qu’à ce jour, l’indemnité d’expropriation ne leur a pas été versée.

QUESTION AUX PARTIES

La situation litigieuse a-t-elle entraîné une violation de l’article 1 du Protocole n o 1, eu égard notamment aux allégations des requérants que : a) selon le droit interne, il n’était pas possible de réactualiser l’indemnité allouée en 1987 ; b) les juridictions internes n’ont pas appliqué en l’espèce la « procédure unique » et elles n’ont alors pas examiné dans la même procédure leur demande d’indemnité pour la perte d’usage du terrain en cause pour la période après le 10 mai 2007 et c) l’indemnité d’expropriation ne leur a pas encore été versée ?