CASE OF ELECTRONSERVICE-NORD S.A. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE ELECTRONSERVICE-NORD S.A. c. REPUBLICA DE MOLDOVA (Depunerea nr. 12918/12) JUGEMENT (Satisfacție echitabilă) STRASBOURG 23 iunie 2020 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Electronservice-Nord S.A. c. Republica Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Arnfinn Bårdsen, Președintele, Valeriu Grițco, Peeter Roosma, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, Deliberat în privat la 26 mai 2020, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (n. 12988/12) împotriva Republicii Moldova depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) din 23 decembrie 2011 de către o societate înființată în Moldova, Electronservice-Nord S.A. („societatea reclamantă”). Într-o hotărâre pronunțată la 2 iulie 2019 („Hotărârea principală”), Curtea a hotărât că s-a încălcat art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ( Electronservice-Nord S.A. c. Republica Moldova, nr. 12988/12, 2 iulie 2019). De la întrebarea aplicării articolului 41 din Convenția nu a fost pregătită pentru hotărâre în ceea ce privește prejudiciile materiale, Curtea a rezervat-o și a invitat Guvernul și societatea reclamantă să prezinte, în termen de trei luni, observațiile lor scrise cu privire la această chestiune și, în special, să notifice Curții orice acord pe care le-ar putea ajunge (ibid., § 35 și punctul 5 din dispozițiile operative). Societatea reclamantă și Guvernul au depus fiecare observații. În urma procedurii judiciare care s-au încheiat cu o hotărâre finală a Curții de Apel Bălți la 8 decembrie 2009, societatea reclamantă a obținut o hotărâre finală care a obligat Autoritatea Cadastrală să înregistreze bunuri imobile private de către aceasta în 1999 și în 2004 în numele său. În special, Autoritatea Cadastrală a fost obligată să înregistreze, printre altele, următoarele proprietăți: (a) Clădirea cu un garaj total de 265,8 mp și, respectiv, 28,7 mp; (b) Clădirea cu 138,4 mp; (c) Valva cu 61,2 m mp; (d) Atelier cu 58,4 m mp; (e) garaj-arhivă cu 59,5 m mp; (f) Garaj cu 185,1 m mp. La 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Chișinău a anulat hotărârea de mai sus după ce a acceptat o cerere de reexaminare a Autorității Cadastrale și a ordonat deschiderea procedurii. Curtea a stat în hotărârea principală că anularea a fost contrară principiului securității juridice și a încălcat drepturile societății reclamante garantate de art. 6 § 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea punctele 26 și 30 din hotărârea principală). În cursul procedurii de reînchidere, în aprilie 2012, Autoritatea Cadastrală a înregistrat în mod voluntar proprietatea enumerată la literele (a), (b) și (c). Procedura de reînchidere s-a încheiat cu o hotărâre finală a Curții Supreme de Justiție din 23 octombrie 2013, prin care a fost respinsă acțiunea societății reclamante împotriva Autorității Cadastrale. Proprietatea enumerată la literele (d), (e) și (f) nu a fost niciodată înregistrată de către Autoritatea Cadastrală în numele societății reclamante. În plus, proprietatea menționată la litera (f) a fost demolată de stat în 2018. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRACTICĂ 10. Dispoziția relevantă a Codului Civil, după caz, în timpul material, citește după cum urmează: art. 619. Interesul implicit „1) Dobânzile implicite sunt plătite pentru executarea întârziată a obligațiilor pecuniare. Dobânzile implicite sunt de 5% deasupra ratei dobânzii prevăzute la art. 585 [Taxa dobânzii de refinanțare a Băncii Naționale a Moldovei], cu excepția cazului în care legea sau contractul prevede altfel. În situații neconsumătoare, dobânzile de neconsumare sunt de 9% deasupra ratei dobânzii prevăzute la art. 585, cu excepția cazului în care legea sau contractul prevede altfel. Dovezile că s-a produs mai puțină daune sunt inadmisibile. ...” APLICAREA ARTICOLULUI 41 din CONVENȚIE 11. art. 41 din Convenția prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 12. Societatea reclamantă a prezentat un raport de un expert independent care conține un calcul detaliat al pierderilor suferite de acesta din cauza incapacității de a utiliza proprietatea. Potrivit raportului, proprietatea enumerată la literele (a), (b) și (c) ar fi generat profituri de 53.686.61 lei moldoveni (MDL) între noiembrie 2011 și aprilie 2012, dacă ar fi fost închiriată. Proprietatea enumerată la literele (d) și (e) ar fi generat profituri de MDL 293.373.43 între noiembrie 2011 și octombrie 2019 (care este data raportului expert), dacă ar fi fost închiriată. În ceea ce privește proprietatea indicată la litera (f), raportul a prezentat o evaluare a presupuselor profituri pierdute între noiembrie 2011 și data demoliției sale în 2018 într-o cantitate de MDL 293.902.57. Valoarea totală a profiturilor pierdute a societății reclamante este de 32.944,35 euro (EUR). 13. Societatea reclamantă a solicitat în continuare valoarea de piață a clădirii indicată la litera (f), care a fost demolată în 2018. Potrivit evaluării din raportul de experți, valoarea sa de piață la momentul demoliției a fost de 37.823 EUR. 14. Societatea reclamantă a solicitat, de asemenea, o compensare pentru dobânzile nejustificate calculate în conformitate cu dispozițiile Codului civil (a se vedea punctul 10 mai sus) într-o valoare de 21.906.60 EUR. 15. În cele din urmă, societatea reclamantă a solicitat o compensație pentru inflație într-o valoare de 20.910.39 EUR. 16. În total, societatea reclamantă a solicitat 113.584.34 EUR pentru prejudiciu material suferite ca urmare a încălcărilor constatate de Curte în hotărârea principală. 17. Guvernul a exprimat îndoieli cu privire la afirmația societății solicitantă că ar fi închiriat proprietatea, dacă hotărârea finală din 8 decembrie 2009 nu ar fi fost anulată. Acestea au susținut că societatea reclamantă nu a prezentat niciun element de probă care să-și justifice intenția de a închiria proprietatea în cauză și au susținut că societatea reclamantă a avut planuri de deschidere a spălării autovehiculelor în sediul respectiv. 18. Guvernul a exprimat de asemenea opinia că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate în hotărârea principală și sumele solicitate de societatea reclamantă și a susținut că afirmațiile societății reclamante sunt speculative. 19. Curtea reiterează că o hotărâre în care constată că încălcarea impune statului interesat o obligație juridică de a pune capăt încălcării și de a face reparații pentru consecințele sale în așa fel încât să restabilească, în măsura posibilă, situația existentă înainte de încălcare (a se vedea fostul rege al Greciei și alții v. Grecia [GC] (justă satisfacție), nr. 25701/94, § 72). În acest caz, reparația ar trebui să urmărească să pună societatea reclamantă în poziția în care s-ar fi găsit, dacă nu s-ar fi constatat încălcarea. 20. Tribunalul consideră clar că societatea reclamantă trebuie să fi suferit prejudiciu material ca urmare a lipsei de control asupra posesiunilor sale și a refuzului posibilității de a le folosi și de a le bucura (a se vedea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, CEDO 1999 V). Aceste pierderi au fost suportate ca urmare a anulării hotărârii finale a 8 Decembrie 2009. Ca urmare a schemei, societatea reclamantă nu a putut utiliza posesiunile sale pentru perioade care variază între cinci luni pentru proprietatea enumerată la literele (a), (b), (c) și peste opt ani pentru proprietatea enumerată la literele (d), (e) și (f). În plus, proprietatea menționată la literele (f) a fost demolată între timp. 21. Curtea consideră rezonabilă abordarea generală adoptată de societatea reclamantă pentru evaluarea pierderii suferite ca urmare a unei încălcări a drepturilor acesteia. Cu toate acestea, Curtea nu poate decât să observe că există un anumit grad de speculație în calculul prezentat de societatea reclamantă. Presupunând că societatea reclamantă a închiriat proprietatea în cauză, ar fi avut inevitabil întârzieri în găsirea locatorilor adecvati și ar fi suportat cheltuieli de întreținere în legătură cu proprietatea. În plus, ar fi trebuit inevitabil să plătească impozite din profiturile realizate. 22. Având în vedere circumstanțele cauzei examinate și efectuarea evaluării proprii, Curtea atribuie societății reclamante o sumă totală de 50 000 EUR în ceea ce privește prejudiciu material. Costuri și cheltuieli 23. Societatea reclamantă a solicitat, de asemenea, 1 846 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 1.682 pentru reprezentarea în cadrul negocierilor de acordare prietenoasă și prezentarea observațiilor referitoare la partea rezervată a articolului 41 din caz. Restul de bani a fost plătit expertului care a pregătit raportul privind pierderile pe care le-a suferit. 24. Guvernul nu a formulat comentarii cu privire la afirmațiile societății reclamante. 25. Curtea reiterează că, pentru ca costurile și cheltuielile să fie incluse într-o atribuire în temeiul articolului 41 din Convenție, trebuie să se stabilească că acestea au fost de fapt și neapărat suportate și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea, de exemplu, Mozer v. Republica Moldova și Rusia [GC], nr. 11138/10, § 240, 23 februarie 2016. Având în vedere toate factorele relevante și art. 60 § 2 din Regulamentul de procedură, Curtea conferă reclamantului 1 500 EUR pentru costuri și cheltuieli. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. că statul pârât trebuie să plătească societății reclamante, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 50 000 EUR (50 000 EUR) , plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciu material; (ii) 1,500 EUR (o mie de cinci sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) cel de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de incumprire plus trei puncte procentuale; Retrage restul cererii societății reclamante pentru o justă satisfacție. Efectuat în limba engleză și notificat în scris la 23 iunie 2020, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Arnfinn Președintele adjunct al Registrului Bårdsen

SECOND SECTION

CASE OF ELECTRONSERVICE-NORD S.A. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA

(Application no. 12918/12)

JUDGMENT

(Just satisfaction)

STRASBOURG

23 June 2020

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Electronservice-Nord S.A. v. the Republic of Moldova,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Arnfinn Bårdsen,

President,

Valeriu Grițco,

Peeter Roosma,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having deliberated in private on 26 May 2020,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 12918/12) against the Republic of Moldova lodged with the Court under Article

34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 23 December 2011 by a company incorporated in Moldova, Electronservice-Nord S.A. (“the applicant company”).

2.

In a judgment delivered on 2 July 2019 (“the principal judgment”), the Court held there had been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention (

Electronservice-Nord S.A. v. the Republic of Moldova,

no. 12918/12, 2 July 2019).

3.

Since the question of the application of Article

41 of the Convention was not ready for decision as regards pecuniary damage, the Court reserved it and invited the Government and the applicant company to submit, within three months, their written observations on that issue and, in particular, to notify the Court of any agreement they might reach (ibid., § 35 and point 5 of the operative provisions).

4.

The applicant company and the Government each filed observations.

BACKGROUND OF THE CASE

5.

Following judicial proceedings which ended with a final judgment of the Bălți Court of Appeal on 8 December 2009, the applicant company obtained a final ruling obliging the Cadastral Authority to register immovable property privatised by it in 1999 and in 2004 in its name. In particular, the Cadastral Authority was obliged to register,

inter alia

, the following property:

(a)

Building with a garage totalling 265.8 sq. m and 28.7

sq.

m

respectively;

(b)

Building measuring 138.4 sq. m;

(c)

Shed measuring 61.2 sq. m;

(d)

Workshop measuring 58.4 sq. m;

(e)

Garage-archive measuring 59.5 sq. m;

(f)

Garage measuring 185.1 sq. m.

6.

On 16 November 2011 the Chisinau Court of Appeal quashed the above judgment after accepting a review request by the Cadastral Authority and ordered the re-opening of the proceedings.

7.

The Court ruled in the principal judgment that that quashing had been contrary to the principle of legal certainty and had breached the applicant company’s rights guaranteed by Article 6 § 1 and Article 1 of Protocol No.

1 to the Convention (see paragraphs 26 and 30 of the principal judgment).

8.

During the re-opened proceedings, in April 2012, the Cadastral Authority registered voluntarily the property listed at letters (a), (b) and (c). The re-opened proceedings ended with a final judgment of the Supreme Court of Justice of 23 October 2013, by which the applicant company’s action against the Cadastral Authority was rejected.

9.

The property listed at letters (d), (e) and (f) was never registered by the Cadastral Authority in the applicant company’s name. Moreover, the property mentioned at letter (f) was demolished by the State in 2018.

RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE

10.

The relevant provision of the Civil Code as applicable at the material time reads as follows:

Article 619. Default interest

“1)

Default interest is payable for the delayed execution of pecuniary obligations. Default interest shall be 5% above the interest rate provided for in Article 585 [the National Bank of Moldova’s refinancing interest rate] unless the law or contract provides otherwise. Proof that less damage has been incurred shall be admissible.

2)

In non-consumer-related situations default interest shall be 9% above the interest rate provided for in Article 585 unless the law or contract provides otherwise. Proof that less damage has been incurred shall be inadmissible.

...”

APPLICATION OF aRTICLE 41 OF THE CONVENTION

11.

Article

41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

Pecuniary damage

12.

The applicant company presented a report by an independent expert containing a detailed calculation of the losses allegedly incurred by it due to inability to use the property. According to the report, the property listed at letters (a), (b) and (c) would have generated profits of 53,686.61 Moldovan lei (MDL) between November 2011 and April 2012, had it been rented out. The property listed at letters (d) and (e) would have generated profits of MDL

293,373.43 between November 2011 and October 2019 (that is, the date of the expert report), had it been rented out. As to the property indicated at letter (f), the report presented an assessment of the alleged lost profits between November 2011 and the date of its demolition in 2018 in an amount of MDL 293,902.57. The total amount of lost profits claimed by the applicant company is 32,944.35 euros (EUR).

13.

The applicant company further claimed the market value of the building indicated at letter (f), which was demolished in 2018. According to the valuation in the expert report, its market value at the time of the demolition was EUR 37,823.

14.

The applicant company also claimed compensation for default interest calculated according to the provisions of the Civil Code (see paragraph 10 above) in an amount of EUR 21,906.60.

15.

Finally the applicant company claimed compensation for inflation in an amount of EUR 20,910.39.

16.

In total the applicant company claimed EUR 113,584.34 for pecuniary damage suffered as a result of the breaches found by the Court in the principal judgment.

17.

The Government expressed doubt as to the applicant company’s submission that it would have rented out the property, had the final judgment of 8 December 2009 not been quashed. They argued that the applicant company had not presented any evidence to substantiate its intention of renting out the property in question and submitted that the applicant company had plans to open a car-wash on the premises.

18.

The Government also expressed the view that there was no causal link between the violations found in the principal judgment and the amounts claimed by the applicant company and submitted that the applicant company’s claims were speculative.

19.

The Court reiterates that a judgment in which it finds a breach imposes on the respondent State a legal obligation to put an end to the breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see

Former King of Greece and Others v.

Greece

[GC] (just satisfaction), no.

25701/94, §

72). In the present case the reparation should aim at putting the applicant company in the position in which it would have found itself, had the violation not occurred.

20.

The Court considers it clear that the applicant company must have suffered pecuniary damage as a result of its lack of control over its possessions and the denial to it of the possibility to use and enjoy them (see

Immobiliare Saffi v.

Italy

[GC], no.

22774/93, ECHR 1999

‑

V). These losses were incurred as a result of the quashing of the final judgment of 8

December 2009. As a result of the quashing, the applicant company could not use its possessions for periods varying between five months for the property listed at letters (a), (b), (c) and over eight years for the property listed at letters (d), (e) and (f). Moreover, the property mentioned at letter (f) had been demolished in the meantime.

21.

The Court considers reasonable the general approach taken by the applicant company to assessing the loss suffered as a result of a breach of its Convention rights. Nevertheless, the Court cannot but observe that there is a certain degree of speculation in the calculation presented by the applicant company. Assuming that the applicant company had rented out the property in question, it would inevitably have experienced delays in finding suitable tenants and would have incurred maintenance expenses in connection with the property. Moreover, it would inevitably have had to pay taxes from the profits made.

22.

Taking into account the circumstances of the case under consideration and making its own assessment, the Court awards the applicant company a total amount of EUR 50,000 in respect of pecuniary damage.

Costs and expenses

23.

The applicant company also claimed EUR 1,846 for the costs and expenses incurred before the Court. In particular, it submitted that it had effectively paid its representative EUR

1,682 for representation during the friendly-settlement negotiations and the presentation of the observations concerning the reserved Article 41 part of the case. The rest of the money was paid to the expert who prepared the report on the losses it had suffered.

24.

The Government did not comment on the applicant company’s claims.

25.

The Court reiterates that in order for costs and expenses to be included in an award under Article 41 of the Convention, it must be established that they were actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum (see, for example,

Mozer v. the Republic of Moldova and Russia

[GC], no. 11138/10, § 240, 23 February 2016. Having regard to all the relevant factors and to Rule 60 § 2 of the Rules of Court, the Court awards the applicant EUR 1,500 for costs and expenses.

Default interest

26.

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant company, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement:

(i)

EUR 50,000 (fifty thousand euros) , plus any tax that may be chargeable, in respect of pecuniary damage;

(ii)

EUR 1,500 (one thousand five hundred euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

Dismisses

the remainder of the applicant company’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 23 June 2020, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Hasan Bakırcı

Arnfinn Bårdsen

Deputy Registrar

President