TAȘIR İNȘAAT VE DIȘ TICARET LIMITED ȘIRKETI c. TURQUIE

Comunicarea din 23 iunie 2020 Publicată la 15 iulie 2020 a doua secțiune Cerere nr. 44967/12 TAȘIR confiscarea vehiculului societății reclamante (Taș a fost invitată să participe la procedura penală pentru a-și exercita drepturile în calitate de proprietar de bună-credință. T.T., șoferul vehiculului cu numărul 63 KV 002 aparținând societății reclamante, a fost arestat în posesia a 80 de litri de benzină fără facturi (pe un volum total de 480 litri). În decembrie 2011, tribunalul corecțional l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de contrabandă cu petrol. Cu toate acestea, el a considerat că, în temeiul articolului 2 din Codul de procedură penală (CPP), ar fi trebuit să se suspende pronunțarea hotărârii timp de cinci ani (Hükmün aç 5015 privind petrolul, de a confisca vehiculul în cauză.

Numele societății reclamante a apărut în hotărâre în calitate de proprietar responsabil (malen sumlu) fără a fi participat la procedură (și nu a fost informată în conformitate cu reclamanta). Vehiculul ar fi fost încredințat reprezentantului legal al societății reclamante. T.T. și societatea reclamantă au formulat o opoziție împotriva acestei hotărâri. Reprezentantul legal al societății reclamante susține că bunurile terței persoane cu bună credință în raport cu procedura penală nu puteau fi confiscate și că, în calitate de proprietar responsabil, societatea sa ar fi trebuit să fie audiată în fața instanței corecționale, ceea ce nu ar fi fost cazul. Curtea a respins această opoziție. recurenta se plânge că nu a avut ocazia de a face parte la proces în fața instanței corecționale, în timp ce ea era proprietara vehiculului confiscat, a lalui procedurii, a unei încălcări a dreptului său de apărare, a dreptului la confiscare.

Aceasta susține că măsura de confiscare este contrară dispozițiilor legale (art. 54 din Codul penal și art. 257 din Codul de procedură penală). Aceasta explică faptul că faptul că a fost decisă suspendarea hotărârii timp de cinci ani la pronunțarea hotărârii nu permite cererea de restituire a vehiculului. Aceasta invocă articolele 6 și 7 din Convenție. RĂSPUNSURI LA PĂRȚI La art. 6 alineatul (1) din Convenție, sub aspectul său civil sau penal, se aplică procedura în care confiscarea vehiculului societății reclamante a fost ordonată, fără ca aceasta să fi fost prezentă în fața instanței corecționale? În cazul în care reclamanta a fost în măsură să se apere în mod eficient, așa cum se prevede la art. 6 alineatul (1) și la art. 3 din Convenție?

- instanțele naționale au dat motive suficiente pentru a justifica măsura de confiscare a vehiculului reclamantei (a se vedea mutatis mutandis Vetrenko c. Moldova, n 3652/02, § 55, 18 mai 2010; Ajdarić c. Croația, n 20883/09, § 51, 13 decembrie 2011; și Rostomashvili c. Georgia, n 13185/07, § 59, 8 noiembrie 2018)? Confiscarea vehiculului recurentei (taiier acea persoană care are o dată corespunzătoare) este echivalentă cu o mai bună, în sensul articolului 7 din Convenție? În cazul în care aceaceasta a fost prevăzută de dreptul intern la momentul respectiv? Confiscarea vehiculului recurentei a adus atingere dreptului acesteia de a-și respecta bunurile în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 ( G.I.E.M.

S.R.L. și alte c. Italia, citată anterior, §§ 292-304)? În cazul în care această ingerință a respectat condițiile prevăzute de lege, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. Această interferență a respectat un echilibru corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale reclamantului Pe de altă parte, încă în temeiul articolului 1 din Protocolul 1, instanțele interne au pus în balanță diferitele interese în prezența sa, au furnizat motive pertinente și suficiente referitoare la existența și justificarea G.I.E.M. S.R.L. și altele, menționate anterior, § 302)

Communiquée le 23 juin 2020 Publié le 15 juillet 2020

DEUXIÈME SECTION

Requête n o 44967/12

TAȘIR İNȘAAT VE DIȘ TİCARET LİMİTED ȘİRKETİ

contre la Turquie introduite le 4 mai 2012

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne la confiscation du véhicule de la société requérante (Tașır İnșaat ve Dıș Ticaret Limited Șirketi), tierce personne par rapport à la procédure pénale, sans qu’elle ait été invitée à participer à la procédure pénale pour faire valoir ses droits en tant que propriétaire de bonne foi. T.T., conducteur du véhicule immatriculé 63 KV 002 appartenant à la société requérante, fut arrêté en possession du 80 litres d’essence sans factures (sur un volume total 480 litres). Le 1 er décembre 2011, le tribunal correctionnel reconnut le requérant coupable de contrebande du pétrole. Néanmoins, il considéra que, en vertu de l’article 231 du code de procédure pénale (CPP), il convenait de surseoir au prononcé du jugement pendant cinq ans (Hükmün açıklanmasının geri bırakılmasına).

Il décida par la même, en vertu des dispositions de l’article 5 § 1 de loi n o 5015 sur le pétrole, de confisquer le véhicule en question. Le nom de la société requérante apparut dans le jugement en tant que propriétaire responsable (malen sorumlu) sans qu’elle ait participé à la procédure (et qu’elle n’ait pas été informée selon la requérante). Le véhicule aurait été confié au représentant légal de la société requérante. T.T. et la société requérante formulèrent une opposition contre ce jugement. Le représentant légal de la société requérante soutint que les biens de la tierce personne de bonne foi par rapport à la procédure pénale ne pouvaient pas être confisqués, et qu’en tant que propriétaire responsable, sa société aurait dû être entendue devant le tribunal correctionnel, ce qui n’aurait pas été le cas.

La cour d’assises rejeta cette opposition. La requérante se plaint de ne pas avoir eu l’occasion de faire partie au procès devant le tribunal correctionnel alors qu’elle était propriétaire du véhicule confisqué, de l’iniquité de la procédure, d’une atteinte à son droit de défense, de l’illégalité de la confiscation. Elle soutient que la mesure de confiscation est contraire aux dispositions légales (article 54 du code pénal et article 257 du code de la procédure pénale). Elle explique que le fait qu’il a été décidé de surseoir au prononcé du jugement pendant cinq ans l’empêche à demander la restitution du véhicule. Elle invoque les articles 6 et 7 de la Convention.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. L’article 6 § 1 de la Convention sous son volet civil ou pénal est-il applicable à la procédure dans laquelle la confiscation du véhicule de la société requérante a été ordonnée, sans qu’elle ait été présente devant le tribunal correctionnel ? Dans l’affirmative : - la requérante a-t-elle été en mesure de se défendre efficacement, comme l’exige l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention ? - les juridictions nationales ont-elles donné des raisons suffisantes pour justifier la mesure de confiscation du véhicule de la requérante (voir, mutatis mutandis , Vetrenko c. Moldova , n o 36552/02, § 55, 18 mai 2010 ; Ajdarić c. Croatie , n o 20883/09, § 51, 13 décembre 2011 ; et Rostomashvili c. Géorgie , n o 13185/07, § 59, 8 novembre 2018) ? 2. La confiscation du véhicule de la requérante (tierce personne ayant la bonne fois) équivaut-elle à une «peine», au sens de l’article 7 de la Convention ? Dans l’affirmative, cette «peine » était-elle prévue par le droit national au moment?

3. La confiscation du véhicule de la requérante a-t-elle porté atteinte à son droit au respect de ses biens au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 ( G.I.E.M. S.R.L. et autres c. Italie , précité, §§ 292-304) ? Dans l’affirmative : - cette ingérence a-t-elle respecté les conditions « prévue par la loi », au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 ? - l’ingérence poursuivait-elle un but légitime ? - cette ingérence a-t-elle respecté un juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de sauvegarde des droits fondamentaux du requérant ? 4. Par ailleurs, toujours dans le cadre de l’article 1 du Protocole 1, les juridictions internes ont-elles effectué une mise en balance des différents intérêts en présence, ont-elles fourni des motifs pertinents et suffisants relatifs à l’existence de « l’ingérence » et à sa justification, et ont-elles fondé leurs conclusions sur une appréciation acceptable des faits pertinents (voir G.I.E.M.

S.R.L. et autres, précité, § 302) ?