VANCEA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

22.09.2020

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

VANCEA c. ROUMANIE (CtEDO, 2020)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 9272/15 Vasile VANCEA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 22 septembrie 2020 într-un comitet compus din Faris Vehabović, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători, și Ilse Freiwirth, graffière de secțiune, având în vedere cererea sus-menționată formulată la 10 februarie 2015, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Vasile Vancea, este un resortisant român născut în 1949 și rezident în Turda. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul D.R. Sâsaeac, avocat în Turda. Reclamantul a decedat la 27 martie 2017. În aprilie 2018, domnul Maria-Emilia Vancea, văduva reclamantului, a informat Curtea cu privire la intenția sa de a menține cererea. Din motive practice, prezenta decizie va continua să îl numească pe dl Vasile Vancea pe reclamant (a se vedea, de exemplu, Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 1, CEDH 1999 VI). Guvernul român ( O. Ezer, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele speței Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 10 iulie 1990, reclamantul s-a căsătorit cu D.M. Cuplul a avut o fiică, V.A.C., născută la 19 aprilie 1994. La 18 august 1995, reclamantul și D.M. au divorțat. Reclamantul a continuat să fie tatăl V.A.C. în virtutea prezumției legale de paternitate de care beneficiau copiii născuți în timpul căsătoriei părinților lor. Începând cu lunile martie și din aprilie 2012, reclamantul a început să aibă îndoieli cu privire la paternitatea sa. La 13 martie 2013, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Turda cu privire la o acțiune în contestație de paternitate (Acțiunea in tagada paternităii ) împotriva V.A.C. El a indicat în acțiunea sa că, începând cu lunile martie și din aprilie 2012, el avea îndoieli cu privire la paternitatea sa. El a solicitat instanței să aplice în speță dispozițiile articolelor 429 și următoarele din noul cod civil conform căruia acțiunea în contestație de paternitate putea fi introdusă de mama în termen de trei ani de la data la care presupusul tată afla că prezumția de paternitate nu corespundea realității. Tribunalul de Primă Instanță a solicitat D.M. să fie parte la procedură și a ordonat, de asemenea, efectuarea unei examinări genetice pentru a stabili dacă reclamantul era tatăl biologic al V.A.C. La 2 decembrie 2013, Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici din București a elaborat un raport de expertiză medico-legale, care menționează în concluziile sale că reclamantul nu era tatăl biologic al V.A.C. Acest raport a fost depus la dosarul cauzei. 10. Tribunalul de Primă Instanță care se supune din oficiu dezbaterii părților la excepție de la prescrierea dreptului reclamantului de a-și iniția acțiunea: reclamantul a solicitat aplicarea dispozițiilor noului cod civil (punctul 7 de mai sus), în timp ce D.M. și V.A.C. au solicitat aplicarea art. 54 și 55 din Codul familiei (punctul 17 de mai sus). Mai jos) conform căruia dreptul de a lua o acțiune în contestație de paternitate a fost prescris în termen de șase luni de la nașterea copilului. 11. Cu ocazia ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. instanța a respins acțiunea reclamantului. În acest scop, el a constatat mai întâi că: în conformitate cu art. 47 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind noul cod civil (precum Legea nr. 71/2011) În cazul de față, se aplică dispozițiile noului cod civil referitor la acțiunea în litigiu de paternitate (n mai), care erau aplicabile numai copiilor născuți după intrarea în vigoare a noului cod civil, și anume după 1 octombrie 2011. Tribunalul a indicat apoi că instituția declarației de forcluzie era aplicabilă în acest domeniu (instituția repuneri in termenen este aplicabil in aceasta maetiere) dar că reclamantul nu respectase dispozițiile art. 2522 alin. (1) din noul cod civil (punctul 19 de mai jos) care reglementa cererea de declarare a obligației. S-a constatat că reclamantul nu și-a introdus acțiunea în martie 2013, în timp ce a susținut că avea îndoieli cu privire la paternitatea sa din martie și din aprilie 2012. Prin urmare, nu a respectat termenul de 30 de zile prevăzut la art. 2522 din noul cod civil pentru a solicita acordarea înregistrării de forțare. Tribunalul de Primă Instanță a menționat, în sfârșit, că reclamantul nu și-a introdus acțiunea în termenul prevăzut la art. 55 din Codul familiei astfel încât dreptul său de a iniția acțiunea în cauză să fie oprit. 15. Reclamantul a solicitat această hotărâre, susținând că conform raportului de competență genetică depus la dosar nu era tatăl biologic al V.A.C. Prin hotărârea definitivă din 21 octombrie 2014, tribunalul departamental din Cluj a respins cererea reclamantului și a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță. Dispozițiile relevante ale codului familiei aplicabile în speță, precum și cele ale noului cod civil care reglementează acțiunea în litigiu de paternitate sunt descrise în hotărârea Ostace c. România 12547/06, §§ 20-25, 25 În special, în temeiul articolului 55 din Codul familiei, termenul de prescripție al acestei acțiuni era de șase luni din momentul în care presupusul tată luase cunoștință de nașterea copilului. 749 din 5 noiembrie 2007 pentru a stabili un termen de prescripție de trei ani, în loc de șase luni, în ceea ce privește acțiunea în litigiu de paternitate a copilului născut în cadrul căsătoriei. Acest termen începea să curgă numai atunci când tatăl afla de nașterea copilului. Dispoziția relevantă în speță a Legii nr. 71/2011 privind aplicarea legii nr. 287/2009 privind noul cod civil (precum Legea nr. 71/2011, intrată în vigoare la 1 octombrie 2011, se citește art. 47 din Codul civil, contestarea acestuia sau orice altă acțiune referitoare la filiație intră sub incidența dispozițiilor Codului civil și produc efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuți după intrarea sa în vigoare. art. 2522 din noul cod civil care reglementează cererea de declarare a obligației se citește astfel Art. 2522 Cel care, din motive imperative [motive temeince] nu a exercitat în termen dreptul la acțiune care face obiectul prescripției poate solicita organismului judiciar competent să ridice obligația [reunerea in termen Cererea de declarare a obligației nu poate fi acordată decât dacă partea interesată și-a exercitat dreptul de a acționa în termen de 30 de zile de la data la care [ea] a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască motivele care justificau expirarea termenului de prescripție. GRIFS 20. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul a declarat că nu a beneficiat de un drept intern de acces la o instanță pentru a contesta paternitatea sa față de V.A.C. din cauza termenului prevăzut în Codul familiei pentru inițierea acțiunii în litigiu. 21. Pe baza art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge că este îndreptățit să obțină recunoașterea în justiție a faptului că nu este tatăl V.A.C., în timp ce raportul de competență realizat în cursul procedurii de contestare a paternității a exclus paternitatea sa. Reclamantul denunță o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție, care este astfel formulată în partea sa relevantă în speță orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Argumentele părților Guvernul 23. Deși admite că dreptul de a iniția o acțiune în contestare de paternitate era supus unui termen de prescripție, guvernul pune în prim-plan art. 2522 din noul cod civil reclamantul a avut posibilitatea de a solicita instanțelor naționale să fie ridicat din forța de care a fost lovit. Cu toate acestea, reclamantul nu a sesizat în mod valabil instanțele naționale cu privire la o astfel de cerere. Reclamantul 24. Reclamantul consideră că dreptul său de acces la o instanță a fost necunoscut în măsura în care instanțele naționale au declarat că prevede dreptul său de a iniția acțiunea în litigiu de paternitate. Evaluarea Curții 25. Curtea face trimitere la principiile bine stabilite în materie de drept de liberă trecere la un tribunal garantat prin art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum sunt ele expuse în cauza Parosse greco-catolic Lupeni și în alte cauze c. România ([GC], n 76943 Reflectând spre faptele prezentei cauze, Curtea constată cu titlu introductiv că dreptul intern prevedea dreptul mamei de a contesta paternitatea copilului născut în timpul căsătoriei. O astfel de acțiune ar fi fost admisibilă dacă reclamantul ar dovedi că nu era tatăl copilului. Având în vedere concluziile raportului de competență judiciară (punctul 9 de mai sus), Curtea consideră că reclamantul avea cel puțin un drept legitim de a-și prezenta acțiunea în fața instanțelor naționale. Curtea constată, de asemenea, că: acțiunea în litigiu de paternitate se referă la un aspect al vieții private (a se vedea, de exemplu, "Yilik c. Turcia," 2899/05, § 23, 6 decembrie 2011) și că, din acest motiv, numai ea are un caracter civil (Mizzi c. Malta , nr 26111/02, § 76, 12 ianuarie 2006). Prin urmare, art. 6 din Convenție este aplicabil în speță. 27. Curtea amintește că dreptul de acces la instană nu este absolut și că acesta poate da naștere unor limitări admise implicit ( Stanev c. Bulgaria [GC], nr 36760/06, § 230, CEDO 2012).Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul la o persoană în mod liber într-un mod sau într-un punct cum ar fi dreptul la sine atins chiar în substanța sa. În plus, acestea se referă la art. 6 alineatul (1) numai în cazul în care urmăresc un scop legitim și sigil există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (ibidem) 28. În speță, instanțele naționale au respins acțiunea în litigiu de paternitate a reclamantului pe motiv că dreptul de a detalia acțiunea la mai sus era prevăzut (punctele 14 și 16 de mai sus). 29. În ceea ce privește scopul limitării dreptului reclamantului de a avea acces la o instanță, Curtea amintește că normele privind termenele pentru inițierea unei acțiuni în justiție vizează fără îndoială garantarea bunei administrări a justiției și a respectării, în special, a principiului securității juridice (Mizzi) În plus, ele pot proteja interesele copilului, care are dreptul de a fi eliminate fără întârzieri inutile incertitudine cu privire la identitatea sa personală (ibidem; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Mikulić c. Croația, nr 53176/99, § 65, CEDO 2002 I). 30. Prin urmare, Curtea constată că limitarea dreptului de acces al reclamantului la o instanță urmărește obiective legitime. Rămâne de stabilit dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Curtea trebuie să aprecieze limitarea în litigiu în dreptul de acces la o instanță în lumina circumstanțelor speciale ale cauzei ( Waite și Kennedy c. Germania [GC], nr 26083/94, § 64, CEDO 1999 I. 31. Curtea a admis deja că, având în vedere obiectivele urmărite de normele privind termenele (punctul 29 de mai sus), restricțiile care decurg din dreptul de acces al presupusului tată la o instanță nu sunt, în sine, incompatibile cu Convenția. Cu toate acestea, normele în cauză sau aplicarea lor nu ar trebui să împiedice justițiabilii să poată exercita o cale de atac disponibilă (Mizzi , citată anterior, § 89). Curtea acceptă că circumstanțele din speță nu au permis reclamantului să iniieze o acțiune în contestaie de paternitate în termen de șase luni de la nașterea copilului, termenul prevăzut la art. 55 din Codul familiei (punctul 17 de mai sus). După cum explică reclamanta, acest lucru nu este decât începând cu lunile martie și din aprilie 2012 că a început să se îndoiască de paternitatea sa (punctul 6 de mai sus), momentul în care dreptul său de a angaja acțiunea în cauză a fost de mult timp prescris. 33. Cu toate acestea, Curtea ia notă de faptul că dreptul intern prevedea în favoarea tuturor persoanelor interesate posibilitatea de a prezenta Tribunalului o cerere de declarare a obligației (punctul 19 de mai sus; a se vedea, de asemenea, Rasmussen c. Danemarca, 28 noiembrie 1984, § 24, seria A n 87). În cazul în care au existat motive întemeiate care justificau depășirea termenului de către titularul dreptului la acțiune, instanța putea ordona impunerea obligației. Cu toate acestea, o astfel de cerere trebuia prezentată Tribunalului în termen de 30 de zile de la data la care partea interesată a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască motivele care justificau expirarea termenului de prescripție. 34. Cu toate acestea, reclamantul a omis să formuleze o astfel de cerere în termenul legal. Prin urmare, Tribunalul de Primă Instanță nu putea examina dacă, în speță, există motive imperative care ar fi putut justifica ridicarea obligației în cauză și redeschiderea, dacă este cazul, a dreptului reclamantului de a-și iniția acțiunea în căutarea paternității. Curtea acordă importanță faptului că: în speță, instanța de primă instanță a indicat în mod clar că în acest domeniu se aplică instituirea declarației de forcluzie (punctul 13 de mai sus). Fără a specula asupra a ceea ce ar fi fost decizia instanței de primă instanță Tribunalul cu privire la cererea de a ridica obligația în cauză, Curtea nu poate decât să constate că reclamantul nu a respectat o normă de procedură pentru a formula în mod valabil o astfel de cerere (punctul 13 de mai sus), ceea ce l-a împiedicat să își aducă acțiunea în contestație de paternitate în fața instanțelor. 36. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că limitarea aplicată în speță nu poate restrânge accesul reclamantului la o instanță într-un mod sau într-un punct precum dreptul sa respectiv atins în însăși substanța sa. Astfel, rezultă că această cauză este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (a) și al articolului 4 din convenție. Pe f un c ț i e formulată pe teren la art. 8 din Conven ț ia 37. Reclamantul se pl ă r ț i de la O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Argumentele părților Guvernul 38. Guvernul susține că reclamantul a avut posibilitatea, în temeiul dreptului intern, de a sesiza în mod valabil instanțele naționale cu privire la acțiunea sa, prin depunerea unei cereri de declarare a unei hotărâri în termenul legal, ceea ce nu a făcut, și că, la nașterea V.A.C., era posibil să se efectueze examinări genetice în România. El adaugă că, în conformitate cu dreptul intern aplicabil copilului are, de asemenea, posibilitatea de a contesta filiația sa părintească și de a restabili astfel adevărul biologic. Reclamantul 39. Reclamantul subliniază că instanțele naționale au declarat acțiunea în contestație de paternitate prescrisă fără a ține seama de realitatea biologică. Aprecierea Curții 40. Curtea observă că afirmațiile guvernului cu privire la omisiunea reclamantului de a sesiza în mod valabil instanțele naționale cu privire la o cerere de declarare a unei hotărâri judecătorești se referă la o excepție de la epuizarea căilor de atac interne pe care trebuie să le examineze cu prioritate. 41. În această privință, Curtea face trimitere la principiile aplicabile în materie de neimpozitare Excesul căilor de atac interne, cum ar fi Vučković și alții c. Serbia (cu excepția preliminară) [GC], n 17153/11 și 29 altele, §§ 69-77, 25 martie 2014) și Gherghina c. România ((dec.) [GC], n 42219/07, §§ 83-89, 9 iulie 2015). Aceasta reamintește în special că statele nu trebuie să răspundă la acțiunile lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a remedia situația în ordinea lor juridică internă (Gherghina , decizie menționată anterior, § 84). Vučković și alții, citată anterior, punctul 72). 42. Îndreptându-se spre circumstanțele cauzei, Curtea constată că, astfel cum s-a menționat anterior (punctele 32-35 de mai sus), era posibil ca reclamantul să sesizeze simultan instanțele interne cu privire la o cerere de declarare a despăgubirii și cu privire la o acțiune în contestare de paternitate în termen de 30 de zile de la data la care avea îndoieli cu privire la paternitatea V.A.C, ceea ce nu făcuse. Prin urmare, reclamantul nu a utilizat în mod valabil acțiunile combinate puse la dispoziția sa de dreptul român pentru a contesta paternitatea V.A.C. (spre deosebire de această specie, cauzele Shofman c. Rusia, nr. 74826/01, § 45, 24 noiembrie 2005 și Mizzi, citată anterior, § 114, se refereau la reclamanți care nu aveau nicio posibilitate reală de a pune la îndoială paternitatea acestora. ;sau chiar Mirceski c. l. l. a ex-Republica Iugoslavă a Macedoniei (dec.), n 20958/06, 10 martie 2009). 43. Curtea constată că prezenta cauză se distinge de cauza Ostace, citată anterior. În această ultimă cauză, reclamantul fusese declarat printr-o hotărâre judecătorească tată a unui copil născut în afara căsătoriei. În aceste circumstanțe, dreptul intern nu prevedea posibilitatea tatălui de a contesta paternitatea printr-o nouă acțiune în justiție. În acest caz, reclamantul era tatăl unui copil născut în timpul căsătoriei și acțiunea în contestație de paternitate îi era, în principiu, deschisă. 44. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 15 octombrie 2020.