PROTOPOPOV v. RUSSIA

Cererea nr. 12000/16 Vladimir Andreyevich PROTOPOV împotriva Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 13 octombrie 2020 în calitate de comitet compus din: Darian Pavli, Președinte, Dmitry Dedov, Peeter Roosma, judecători și Olga Chernishov, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 18 februarie 2016, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Vladimir Andreyevich Protopopov, este un național rus care s-a născut în 1985 și trăiește în Bologoye. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl V. Lukin, un avocat care practică în Bologoye. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de dl Galperin, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Circumstanțele cauzei Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 21 februarie 2014, reclamantul a fost acuzat de infracțiune penală a distribuției materialelor pornografice. Aprilie 2014 Curtea de Oraș Bologoye din regiunea Tver a constatat că reclamantul a fost vinovat și a impus o condamnare de patru ani de închisoare. La 30 iunie 2014, Curtea regională Tver a susținut condamnarea reclamantului în apel. La 10 iulie și 14 decembrie 2015 Curtea regională și Curtea Supremă a Federației Ruse au respins apelurile de casare de către reclamant. Iulie 2017 Tribunalul a acceptat că, în perioada următoare condamnării sale, reclamantul a demonstrat o bună conduită și a eliminat dosarul penal. COMPLAINTul se plânge că a fost considerat vinovat de o infracțiune care nu a fost definită în mod clar de dreptul național, în contravenție cu art. 7 1 din Convenție. Reclamantul s-a plâns că condamnarea sa nu avea o bază juridică suficient de clară, în conformitate cu art. 1 din Convenție, care se menționează, în măsura în care este cazul, după cum urmează: „Nimeni nu trebuie să fie considerat vinovat de orice infracțiune penală din cauza unui act sau omisiune care nu constituie o infracțiune penală în temeiul dreptului național sau internațional în momentul în care a fost comisă.” Guvernul a susținut că reclamantul și-a depus plângerea tardivă și că ar trebui respinsă pentru nerespectarea celor șase Regula lunară. Ei au susținut că cererile reclamantului de revizuire a condamnării sale, depuse în 2015, nu ar trebui considerate drept un remediu eficace în ceea ce privește plângerile sale și că decizia finală în cazul său în sensul Convenției a fost luată de Curtea Regională la 30 iunie 2014, susținând condamnarea sa în apel. Reclamantul a susținut că a avut recurs la căile de recurs interne efective în conformitate cu dreptul intern. Curtea reiterează că perioada de șase luni decurge de la data hotărârii finale în procesul de epuizare a căilor de recurs interne (a se vedea Blokhin c. Rusia [GC], nr. 47152/06, § 106, CEDH 2016). art. 35 § 1 din Convenție permite luarea în considerare numai de remedii normale și eficace, deoarece un reclamant nu poate extinde termenul strict impus în temeiul Convenției, încercând să pună cereri necorespunzătoare sau false către organismele sau instituțiile care nu au putere sau competență pentru a oferi soluții eficace pentru plângerea în cauză în temeiul Convenției (a se vedea, de exemplu, Fernie v. Regatul Unit (dec.), nr. 14881/04, 5 ianuarie 2006; Beiere v. Letonia, nr. 30954/05, § 38, 29 noiembrie 2011; și contrastul Hizb ut-Tahrir și alții v. Germania (dec.), nr. 31098/08, §§ 58-59, 12 iunie 2012, și Petrović v. Serbia , nr. 40485/08, § 60, 15 iulie 2014). Curtea observă că reclamantul și-a depus plângerea la 18 Februarie 2016, adică aproximativ două luni după ce Curtea Supremă a respins al doilea recurs în casație la 14 Decembrie 2015, și la un an și opt luni după ce Curtea regională a susținut condamnarea sa în apel. În ceea ce privește argumentul guvernului, sarcina Curții este de a examina dacă procedura de reexaminare a cazării instituită de reclamant poate fi considerată un remediu eficace care să fie luat în considerare în sensul articolului de șase luni. În acest sens, Curtea constată că a examinat deja eficacitatea procedurilor de reexaminare a cassării în temeiul Codului de procedură penală al Federației Ruse, astfel cum a fost modificat la 31 decembrie 2014 și în vigoare la momentul respectiv (a se vedea Kashlan c. Rusia (dec.), nr. 60189/15, 26 noiembrie 2015). Tribunalul a ajuns la concluzia că, având în vedere că noua procedură de reexaminare a cazării nu a stabilit termene pentru depunerea cererilor, nu a putut fi considerată un remediu obișnuit în sensul articolului 1 din Convenție și că reclamanții nu au trebuit să o folosească înainte de a depune plângere la Curte (ibid., § 29). După examinarea documentului prezentat de părți, Curtea consideră că constatarea de mai sus este valabilă în acest caz. Prezenta cerere a fost depusă după decizia din Kashlan. a fost adoptată, prin urmare, reclamantul ar fi putut fi în mod rezonabil conștient că procedura de casaturare nu este un remediu eficace în cadrul procedurilor în temeiul Codului de procedură penală (a se vedea, pentru exemplul contrar, Kruglov și alții c. Rusia , nr. 11264/04 și altele 15 § 119, 4 februarie 2020). În consecință, nu au existat noi remedii pentru ca reclamantul să se epuizeze după ce Curtea Regională și-a confirmat condamnarea la recurs la 30 iunie 2014. Prin depunerea plângerii la 18 Februarie 2016, reclamantul nu a respectat regula de șase luni. Rezulta că această cerere a fost depusă din timp și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 5 noiembrie 2020. Olga Chernishovava Darian Pavli Președintele adjunct al grefierului

THIRD SECTION

DECISION

Application no. 12000/16

Vladimir Andreyevich PROTOPOPOV

against Russia

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 13

October 2020 as a Committee composed of:

Darian Pavli,

President,

Dmitry Dedov,

Peeter Roosma,

judges,

and Olga Chernishova,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 18 February 2016,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Vladimir Andreyevich Protopopov, is a Russian national who was born in 1985 and lives in Bologoye. He was represented before the Court by Mr V. Lukin, a lawyer practising in Bologoye.

The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr

M.

Galperin, Representative of the Russian Federation to the European Court of Human Rights.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On 21

February 2014 the applicant was charged with the criminal offence of distribution of pornographic material.

On 30

April 2014 the Bologoye Town Court of the Tver Region found the applicant guilty as charged and imposed a conditional sentence of four years’ imprisonment.

On 30

June 2014 the Tver Regional Court upheld the applicant’s conviction on appeal.

On 10

July and 14 December 2015 the Regional Court and the Supreme Court of the Russian Federation dismissed cassation appeals by the applicant.

On 24

July 2017 the Town Court accepted that, in the period following his conviction, the applicant had demonstrated good conduct, and expunged his criminal record.

COMPLAINT

The applicant complained that he had been found guilty of an offence which had not been clearly defined by national law, in contravention of Article 7

§

1 of the Convention.

THE LAW

The applicant complained that his conviction had not had a sufficiently clear legal basis as required by Article

7

§

1 of the Convention, which reads, in so far as relevant, as follows:

“No one shall be held guilty of any criminal offence on account of any act or omission which did not constitute a criminal offence under national or international law at the time when it was committed.”

The Government submitted that the applicant had lodged his complaint belatedly and that it should be dismissed for failure to comply with the six

‑

month rule. They contended that the applicant’s applications for a cassation review of his conviction, lodged in 2015, should not be regarded as an effective remedy in respect of his grievances, and that the final decision in his case within the meaning of the Convention had been taken by the Regional Court on 30

June 2014, upholding his conviction on appeal.

The applicant submitted that he had had recourse to effective domestic remedies in full compliance with domestic law.

The Court reiterates that the six-month period runs from the date of the final decision in the process of exhaustion of domestic remedies (see

Blokhin v.

Russia

[GC], no. 47152/06, § 106, ECHR 2016). Article 35 § 1 of the Convention allows only remedies which are normal and effective to be taken into account as an applicant cannot extend the strict time-limit imposed under the Convention by seeking to make inappropriate or misconceived applications to bodies or institutions which have no power or competence to offer effective redress for the complaint in issue under the Convention (see, for example,

Fernie v. the United Kingdom

(dec.), no.

14881/04, 5 January 2006;

Beiere v. Latvia,

no. 30954/05, §

38, 29

November 2011; and contrast

Hizb ut-Tahrir and Others v.

Germany

(dec.), no. 31098/08, §§ 58-59, 12 June 2012, and

Petrović v. Serbia

, no.

40485/08, §

60, 15 July 2014).

The Court observes that the applicant lodged his complaint on 18

February 2016, that is to say approximately two months after the Supreme Court rejected his second cassation appeal on 14

December 2015, and one year and eight months after the Regional Court upheld his conviction on appeal. Regard being had to the Government’s argument, the Court’s task is accordingly to examine whether the cassation review proceedings instituted by the applicant can be considered an effective remedy to be taken into account for the purposes of the six-month rule.

In this connection, the Court observes that it has already examined the effectiveness of cassation review proceedings under the Code of Criminal Procedure of the Russian Federation, as amended on 31

December 2014 and as in force at the relevant time (see

Kashlan v. Russia

(dec.), no. 60189/15, 26

November 2015). In

Kashlan

the Court came to the conclusion that since the new cassation review procedure did not lay down time-limits for lodging applications, it could not be regarded as an ordinary remedy within the meaning of Article

35

§

1 of the Convention, and that applicants did not have to make use of it before lodging a complaint with the Court (ibid., §

29).

Having examined the material submitted by the parties, the Court considers that the above finding holds true in the present case. The present application was lodged after the decision in

Kashlan

had been adopted, therefore the applicant could have reasonably been aware that the cassation procedure was not an effective remedy in proceedings under the Code of Criminal Procedure (see, for contrary examples,

Kruglov and Others v.

Russia

, nos. 11264/04 and 15 others, § 119, 4 February 2020). Accordingly, there were no further remedies for the applicant to exhaust after the Regional Court upheld his conviction on appeal on 30 June 2014. By lodging the complaint with the Court on 18

February 2016, the applicant failed to comply with the six-month rule. It follows that this application has been lodged out of time and must be rejected in accordance with Article

35 §§

1 and

4 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

Declares

the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 5 November 2020.

Olga Chernishova

Darian Pavli

Deputy Registrar

President