SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 5693/12 Hanım ARTUÇ și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 3 noiembrie 2020 în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Branko Lubarda, Pauliine Koskelo, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 15 decembrie 2011, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamanții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE O listă a reclamanților este prezentată în apendice. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 6 mai 2010, doi oameni neînarmați care contrabandau țigări au fost împușcați de un grup de soldați din Șırnak, lângă granița Irakului, unde atacurile teroriste au fost destul de frecvente. Dl Hüseyin Artuç, care a fost rudă a primelor șapte reclamante, a murit la fața locului și dl Cavit Ayas, care este ultimul solicitant, a fost grav rănit. La 29 iunie 2010, Procurorul public Șırnak a depus o acuzație la Curtea de Assize Șırnak împotriva soldaților care au concediat focurile, le-a acuzat de omucidere și a încercat omucidere. Reclamanții s-au alăturat procedurii ca partid civil. La 28 iunie 2011, Curtea Șırnak Assize a hotărât că nu există motive de condamnare a soldaților, deoarece au acționat în domeniul de aplicare al competențelor lor în ceea ce privește utilizarea armelor. Reclamanții au apelat. La 28 mai 2014, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță. Potrivit celor mai recente informații din dosar, procedurile penale sunt încă în așteptare în fața Curții Șırnak Assize. COMPLAINTE 10. Reclamanții se plângeau în temeiul articolelor 2 și 13 din Convenție că uciderea dlui Hüseyin Artuç (o rudă a primelor șapte reclamante) și ranirea gravă a celui de-al optulea reclamant, dl Cavit Ayas, a fost rezultatul utilizării forței de către forțele militare care nu erau absolut necesare și proporționale și că investigația urmată a fost ineficientă. HOTĂRÂREA 11. Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat recours interne. În primul rând, au susținut că reclamanții ar fi putut aduce proceduri de compensare în fața instanțelor administrative. În al doilea rând, Guvernul a declarat că reclamanții ar fi trebuit să solicite Curtea Constituțională și, în acest sens, au făcut trimitere la hotărârile Curții Constituționale în care instanța a constatat că a existat o încălcare continuă a articolului 2 din Convenție din cauza eșecului autorităților interne de a prevedea o investigație eficace. 12. Curtea reiterează că, după examinarea principalelor aspecte ale recursului în fața Curții Constituționale, a constatat că Parlamentul turc a încredințat această instanță competențe care i-au permis, în principiu, să furnizeze remediere directă și rapidă pentru încălcarea drepturilor și libertăților protejate de Convenție (a se vedea Uzun c. Turcia (dec.), nr. 10755/13, 30 aprilie 2013). 13. Curtea subliniază, de asemenea, că în decizia sa din Kaya și alții c. Turcia (dec. nr. 9342/16, 20 martie 2018), a observat că examinarea depusă de Curtea Constituțională a plângerilor referitoare la eficacitatea anchetei privind decesul rudei reclamanților a fost adecvată și în conformitate cu jurisprudența sa. Curtea a remarcat, de asemenea, în decizia că, după constatarea faptului că ancheta privind moartea rudei reclamanților a fost falsă, Curtea Constituțională a trimis cazul procurorului relevant pentru redeschiderea anchetei în vederea remediării deficiențelor. Curtea a remarcat că această acțiune este esențială a mecanismului individual de cerere instituit la 23 Septembrie 2012 în sistemul juridic turc, în special pentru cazurile care pun probleme în temeiul articolelor 2 și 3 din Convenție. 14. Curtea reiterează că, într-adevăr, evaluarea dacă căile de recurs interne au fost epuizate se efectuează în mod normal în ceea ce privește data la care a fost depusă cererea. Cu toate acestea, a susținut în multe ocazii că această regulă este supusă excepțiilor, care pot fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea Demopoulos și alții c. Turcia) (dec.) [GC], nr. 46113/99 și altele, § 87, CEDO 2010). În acest moment, Curtea observă în continuare că jurisdicția Curții Constituționale ratione temporis a început la 23 septembrie 2012 și este clar din hotărârile deja pronunțate că a acceptat o prelungire a jurisdicției sale ratione temporis În cazul situațiilor care implică o încălcare continuă care a început înainte de introducerea dreptului de cerere individuală și care au continuat după această dată. 15. Curtea constată că, deși cererea a fost depusă la 15 Decembrie 2011, nu există nicio circumstanță specială în acest caz care ar elibera reclamanții de la obligația de a epuiza remediul intern în fața Curții Constituționale (a se vedea Deniz c. Turcia (dec.), nr. 47554/11, 3 iulie 2018). 16. Având în vedere cele de mai sus, având în vedere obiecția preliminară a Guvernului, Curtea concluzionează că cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recourslor interne. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea inadmisibilă. Valeriu Grițco Președintele adjunct al Registrului Apendicele nr. Anul de naștere al reclamantului Nationalitate Locul de reședință Hanım ARTUÇ 1967 Turc Șırnak Abdurrahman ARTUÇ 1959 Turc Șırnak Çiğdem ARTUÇ 1985 Turc Șırnak Haci ARTUÇ 1993 Turc Șırnak Hezar ARTUÇ 1992 Turc Șırnak Berçin ARTUÇ KABUL 1990 Turc Șırnak Adalet UYSAL 1987 Turc Șırnak Mehmet Cavit AYAS 1970 Turc Șırnak
Application no. 5693/12
Hanım ARTUÇ and Others
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 3
November 2020 as a Committee composed of:
Valeriu Grițco,
President,
Branko Lubarda,
Pauliine Koskelo,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 15 December 2011,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,
Having deliberated, decides as follows:
1.
A list of the applicants is set out in the appendix.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
On 6 May 2010 two unarmed men who were smuggling cigarettes were shot by a group of soldiers in Șırnak, near the Iraq border, where terrorist attacks were quite frequent. Mr Hüseyin Artuç, who was a relative of the first seven applicants, died on the spot and Mr Cavit Ayas, who is the last applicant, was seriously injured.
5.
On 29 June 2010 the Șırnak Public Prosecutor filed an indictment with the Șırnak Assize Court against the soldiers who had fired the shots, charging them with homicide and attempted homicide. The applicants joined the proceedings as a civil party.
6.
On 28 June 2011 the Șırnak Assize Court decided that there were no grounds to sentence the soldiers as they had acted within the scope of their powers in using their weapons.
7.
The applicants appealed.
8.
On 28 May 2014 the Court of Cassation quashed the judgment of the first instance court.
9.
According to the latest information in the file, the criminal proceedings are still pending before the Șırnak Assize Court.
10.
The applicants complained under Articles 2 and 13 of the Convention that the killing of Mr Hüseyin Artuç (a relative of the first seven applicants), and the serious wounding of the eighth applicant, Mr
Cavit
Ayas, had been a result of the use of force by the military forces which had not been absolutely necessary and proportionate, and that the ensuing investigation had been ineffective.
11.
The Government argued that the applicants had not exhausted domestic remedies. Firstly, they maintained that the applicants could have brought compensation proceedings before the administrative courts. Secondly, the Government stated that the applicants should have applied to the Constitutional Court. In this connection, they referred to the decisions of the Constitutional Court in which the court had found that there had been a continuing violation of Article 2 of the Convention on account of the failure of the domestic authorities to provide for an effective investigation.
12.
The Court reiterates that, having examined the main aspects of the remedy before the Constitutional Court, it found that the Turkish Parliament had entrusted that court with powers that enabled it to provide, in principle, direct and speedy redress for violations of the rights and freedoms protected by the Convention (see
Uzun v. Turkey
(dec.), no. 10755/13, 30 April 2013).
13.
The Court further points out that in its decision in
Kaya and Others v.
Turkey
((dec.)
,
no. 9342/16, 20 March 2018), it observed that the Constitutional Court’s examination of the complaints concerning the effectiveness of the investigation into the death of the applicants’ relative had been adequate and in accordance with its case-law. The Court further noted in the decision that, having established that the investigation into the applicants’ relative’s death had been flawed, the Constitutional Court had remitted the case to the relevant prosecutor to reopen the investigation with a view to remedying the deficiencies. The Court remarked that such action was the keystone of the individual application mechanism instituted on 23
September 2012 in the Turkish legal system, in particular for cases raising issues under Articles 2 and 3 of the Convention.
14.
The Court reiterates that, indeed, the assessment of whether domestic remedies have been exhausted is normally carried out with reference to the date on which the application was lodged with it. However, it has held on many occasions that this rule is subject to exceptions, which may be justified by the particular circumstances of each case (see
Demopoulos and Others v. Turkey
(dec.) [GC], nos. 46113/99 et 7 others, §
87, ECHR 2010). At this point, the Court further notes that the Constitutional Court’s jurisdiction
ratione temporis
had begun on 23
September 2012 and it is clear from the judgments already delivered that it accepted an extension of its jurisdiction
ratione temporis
to situations involving a continuing violation which had commenced before the introduction of the right of individual application and had carried on after that date.
15.
The Court notes that, although the application was lodged on 15
December 2011, there are no special circumstances in the present case which would dispense the applicants from the obligation to exhaust the domestic remedy before the Constitutional Court (see
Deniz v.
Turkey
(dec.), no. 47554/11, 3 July 2018).
16.
In the light of the foregoing, taking into account the Government’s preliminary objection, the Court concludes that the application must be rejected under Article
35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 26 November 2020.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Deputy Registrar
President
Appendix
No.
Applicant’s Name
Birth year
Nationality
Place of residence
1
Hanım ARTUÇ
1967
Turkish
Șırnak
2
Abdurrahman ARTUÇ
1959
Turkish
Șırnak
3
Çiğdem ARTUÇ
1985
Turkish
Șırnak
4
Haci ARTUÇ
1993
Turkish
Șırnak
5
Hezar ARTUÇ
1992
Turkish
Șırnak
6
Berçin ARTUÇ KABUL
1990
Turkish
Șırnak
7
Adalet UYSAL
1987
Turkish
Șırnak
8
Mehmet Cavit AYAS
1970
Turkish
Șırnak