AFFAIRE ROTARU c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

AFFAIRE ROTARU c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA (CtEDO, 2020)

SECȚIUNEA 2 CAUZA ROTARU c. REPUBLICA MOLDOVA (Cercetarea nr. 26764/12) HOTĂRÂREA Art 2 P4 • Libertatea de circulație • Refuzul autorităților interne de a reînnoi pașaportul reclamantului ca urmare a neexecutării hotărârii judecătorești prin care se solicită rambursarea unei datorii unei terțe părți • Impossibilitatea de a părăsi teritoriul • Temei juridic redactat în mod foarte general și lipsit de protecția necesară împotriva arbitrarilor • Lipsa unor garanții procedurale suficiente pentru a preveni riscul de abuz de putere din partea autorităților • Măsura cu caracter automat, fără limitare a duratei și fără control efectiv și periodic • Măsura adoptată după aproximativ 12 ani de la condamnarea reclamantului și în absența oricărei proceduri de punere în aplicare pendinte în fața unui executor de justiție • Controlul proporționalității restricțiilor privind dreptul la liberă circulație impuse în mod expres de Curtea Constituțională • lipsa analizei situației individuale a reclamantului și a problemei proporționalității lingereității de către instanțele interne STRASBURG 8 decembrie 2020 DEFINITIVF 08/03/2021 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Rotaru c. Republica Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (adică secțiunea), care se află într-o Cameră compusă din Jon Fridrik Kjølbro, președinte, Marko Bošnjak, Aleš Pejchal, Valeriu Gritco, Branko Lubarda, Carlo Ranzoni, Saadet Yüksel, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, cererea (n 26764/12) îndreptată împotriva Republicii Moldova și al cărui resortisant al acestui stat, domnul Victor Rotaru ( decizia de a aduce la cunoștința guvernului moldovenesc (inclusiv a celui care face obiectul articolului 2 din Protocolul nr. 4 și de a declara cererea inadmisibilă pentru surplus, observațiile părților, După ce a deliberat într-o cameră a consiliului la 17 noiembrie 2020, a retras hotărârea care a fost adoptată la această dată INTRODUCERE Cererea se referă la refuzul autorităților interne de a reînnoi pașaportul reclamantului ca urmare a neexecutării hotărârii judecătorești prin care se solicită rambursarea unei datorii către un terț. Reclamantul își are reședința în Chișinău. Este reprezentat de domnul Cerga, avocat. Guvernul a fost reprezentat de agentul său, domnul L. Apostol. Prin hotărârea din 11 iunie 1998, Tribunalul din Botanica (Chișinău) a ordonat reclamantului să plătească băncii E. 77 908,51 lei moldovaves (aproximativ 16 450 de dolari americani în funcție de cursul de schimb în vigoare la momentul respectiv) cu titlu de credit nerambursabil și penalități de întârziere. Această hotărâre a trecut în forță de lucru judecat. În 2004, petitorul a stabilit cu familia sa în România. Printr-o scrisoare din 2 aprilie 2007, banca E.l. a informat autoritatea de stat civilă să refuze orice cerere a reclamantului privind emiterea unui document de călătorie. La 22 aprilie 2009, oficiul de judecată competent a informat banca E. că nici o procedură de executare împotriva reclamantului nu era pendinte. La 14 ianuarie 2010, reclamantul, care s-a întors în Moldova, și-a reînnoit pașaportul. La 6 aprilie 2010, autoritatea de stat civil a respins cererea pe motiv că datoria față de banca E. nu era rambursată. La 19 aprilie 2010, reclamantul a contestat acest refuz în fața unei instanțe, denunțând o interferență ilegală în dreptul său la libertatea de circulație, susținând că termenul legal de trei ani pentru a solicita executarea hotărârii din 11 iunie 1998 era în speță. În aprilie 2007 (punctul 6 de mai sus). La 1 septembrie 2010, banca E. a solicitat unui aprod al justiției executarea hotărârii din 11 iunie 1998. La 18 septembrie 2010, acesta interzice autorității de stat civil să elibereze reclamantului un pașaport. 12. La 11 martie 2011, tribunalul din Chișinău a respins acțiunea reclamantului ca fiind nefondată și a considerat că refuzul de a elibera un pașaport pe termen lung era legal, deoarece art. 8 litera (g) din Legea nr. 269 și că acest refuz era pe deplin justificat din cauza nerambursării datoriei stabilite prin hotărârea din 11 iunie 1998 13. La 19 martie 2011, reclamantul a formulat o acțiune. El a adăugat un argument suplimentar conform căruia, în temeiul dreptului în vigoare, numai un aprod al justiției ar fi putut interzice eliberarea pașaportului. El a precizat că, în momentul în care a solicitat reînnoirea pașaportului său, nu exista nicio interdicție impusă de un aprod al justiției și că decizia din 18 septembrie 2010 (punctul 11 de mai sus) a fost mult mai târziu la cererea sa de reînnoire a pașaportului și a afirmat în sfârșit că, din cauza măsurii contestate, nu mai putea să se întoarcă la locul său de reședință în România și să se alăture familiei sale, și că și-a pierdut slujba acolo 14. Prin decizia din 23 noiembrie 2011, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea și a confirmat hotărârea din 24 decembrie 2004, în conformitate cu dispozițiile în vigoare la data faptelor, în vigoare la data de 24 decembrie 2004, au fost formulate dispozițiile relevante în speță din Codul de punere în aplicare din 24 decembrie 2004, astfel cum erau în vigoare la data faptelor. art. 18. Termenele de depunere a documentelor executorii în vederea executării lor În scopul obținerii executării sale, hotărârea instanței poate fi predată [ unui aprod al justiției] în termen de trei ani de la trecerea sa în forță de lucru judecat (...) art. 20. Ridicarea de forțare Creditorul care a omis termenul de depunere a documentului executoriu în vederea executării acestuia poate fi eliberat din obligația sa de către instanță. (...) Art. 54. Punerea în mișcare a procedurii de executare Procedura de executare se declanșează la cererea creditorului sau a instanței (...) Art. 57. Măsurile care garantează executarea documentului executoriu (...). Pentru a asigura executarea documentului executoriu, (...), executorul judiciar poate (...) (c) să interzică terților (...) să-și îndeplinească obligațiile față de debitor [unele] obligații. În pasajele sale relevante în speță și așa cum a fost în vigoare la momentul faptelor, se citea după cum urmează Eliberarea pașaportului și a documentului de călătorie sau prelungirea termenului de valabilitate se refuză în cazul în care reclamantul (...) (g) are obligații patrimoniale față de stat, persoane fizice și juridice, stabilite printr-o hotărâre judecătorească. Decizia Curții Constituționale nr. 7 din 15 aprilie 2011 prin care se declară constituțională art. 8g din Legea nr 269, în pasajele sale relevante în speță, este astfel formulată (...) Curtea arată că orice limitare a dreptului la liberă circulație, exprimată fie prin refuzul de a emite un document de călătorie necesar pentru exercitarea acestui drept, fie prin interdicția de a părăsi teritoriul, trebuie să fie conformă cu anumite cerințe de ordin material și procedural, care pot garanta proporționalitatea acestuia cu scopul urmărit. (...) Deținerea pașaportului și a documentului de călătorie reprezintă o condiție pentru ca persoana să poată ieși din țară. Refuzul de a le elibera trebuie să fie motivat și supus principiului proporționalității. [...], măsura restrictivă trebuie să fie prevăzută în mod expres de lege (...) și trebuie aplicată numai după expirarea termenului de executare voluntară a titlului executoriu și după adoptarea unor măsuri rezonabile pentru a percepe creanța prin alte mijloace, astfel încât restricția să fie ultima acțiune pentru a afecta conduita (...) debitorilor (...). ÎN DREPT (...) La art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare ilegală și disproporționată a libertății sale de circulație. Această dispoziție, în pasajele sale relevante în acest caz, este formulată astfel (...) Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv țara sa. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, sau protecției drepturilor și libertăților d .... Cu privire la admisibilitate 19. Constatând că acest .. ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Reclamantul subliniază faptul că refuzul autorităților de a-i elibera un pașaport, pentru datorie, a avut loc în afara oricărei proceduri de executare și la mai mult de zece ani de la sentința la care s-a ajuns pentru a rambursa această datorie. El a susținut că a existat o interferență în dreptul său la libertatea de circulație care nu era nici legală, nici proporțională. Acesta susține, de asemenea, că, din cauza măsurii în litigiu, nu se mai putea întoarce la reședința sa în România, că și-a pierdut locul de muncă în această țară și că nu va mai avea posibilitatea de a rambursa datoria rămânând în Moldova. 21. Guvernul a precizat că reclamantul nu a fost interzis să părăsească teritoriul Moldovei. În această privință, el susține că, având în vedere că reclamantul a locuit în România, se poate presupune că acesta deținea un pașaport românesc care i-ar fi permis să circule liber. Pe de altă parte, guvernul susține că refuzul autorităților moldovenești de a elibera un pașaport reclamantului era legal și proporțional cu scopul urmărit de a-și recupera datoria. 22. În măsura în care guvernul pare să se îndoiască că a existat o interferență în speță în sensul articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, Curtea nu s-a dovedit că reclamantul deține o altă cetățenie decât cea moldovenească. De asemenea, nu reiese din elementele de care dispune că, după refuzul autorităților de a-i reînnoi pașaportul, .. ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Prin urmare, având în vedere jurisprudența sa constantă în acest domeniu, Comisia nu poate decât să concluzioneze că măsura contestată și analiza într-o interferență în exercitarea de către solicitant a dreptului său de a părăsi țara (Baumann c. Franța, n 33592/96, § 62 CEDH 2001 V (extracturi), Ignatov c. Bulgaria, n 50/02, § 33, 2 iulie 2009 și Kerimli c. Azerbaidjan, 3967/09, § 47, 16 iulie 2015).Această interferență încalcă art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, cu excepția cazului în care aceasta îndeplinește condițiile prevăzute la alineatul (3) din această dispoziție, adică dacă aceasta este prevăzută de lege, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime și este preeminența dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale oricărei societăți democratice, este o noțiune inerentă tuturor articolelor din convenție (a se vedea, printre multe altele, Lek Cu toate acestea, în cazul în care nu există nicio dispoziție în acest sens, se aplică art. 2 din Protocolul nr. Oliveira c. Țările de Jos, nr. 33129/96, § 47 și 52, CEDH 2002 IV, și De Tommaso c. Italia [GC], nr. 43395/09, § 106-109, 23 februarie 2017). Curtea renotifică în special că: O lege cu putere de apreciere trebuie să stabilească domeniul de aplicare al acesteia, deși detaliile standardelor și procedurilor care trebuie respectate nu trebuie incluse în legislația în sine ( Khlyustov c. Rusia, n 28975/05, § 70, 11 iulie 2013 și De Tommaso , citată anterior, § 109. Pentru a fi compatibil cu preeminența dreptului și pentru a proteja împotrivarbitralei, legea aplicabilă trebuie să ofere garanții procedurale minime în ceea ce privește importanța dreptului în cauză (a se vedea, de exemplu, art. 10 din convenție, Sanoma Uitgevers B.V.c. Țările de Jos [GC], n 38224/03, § 82 și 88, 14 septembrie 2010 și, pe teren de la 4 trebuie să facă obiectul unui control eficient pe care, cel puțin în ultimă instanță, sistemul judiciar trebuie să îl asigure, deoarece acesta oferă cele mai bune garanții de independență, de imparțialitate și de procedură regulată (Sissanis c. România, n 23468/02, § 70, 25 ianuarie 2007 și Sarkizov și alte c. Bulgaria, 37981/06 și alte 3 § 69, 17 aprilie 2012). Acest control trebuie să se refere atât la legalitatea (Mursaliyev și alții c. Azerbaidjan , n 66650/13 și 10 altele, § 34, 13 decembrie 2018), cât și la proporționalitatea măsurii în litigiu (a se vedea, de exemplu, Riner c. Bulgaria , n 46343/99, § 126, 23 mai 2006, Gochev c. Bulgaria , n 34433/03, § 50 in fin , 26 noiembrie 2009 și Popoviciu c. România , 52942/09, §§ 92-93, 1 martie 2016; și compară cu, pe teren de la art. 8 din convenție, Heino c. Finlanda, n 56720/09, § 45, 15 februarie 2011 și DESTA PEKÁRNY a.s. c. Republica Cehă, În plus, autoritățile interne nu pot prelungi mult timp măsurile de restricționare a libertății de circulație a unei persoane fără a reexamina periodic dacă acestea sunt justificate (a se vedea, de exemplu, Riner, citată anterior, punctul 124 și Kerimli, citată anterior, punctul 56) 26. În speță, Curtea constată că autoritățile au întemeiat măsura în litigiu pe art. 8 litera (g) din Legea nr 269 (punctul 16 de mai sus), care le permitea să refuze eliberarea unui pașaport în cazul unei datorii nerambursabile, stabilită printr-o hotărâre judecătorească. În ceea ce privește previzibilitatea legii interne și compatibilitatea acesteia cu preeminența dreptului, Curtea constată că dispoziția menționată anterior a fost redactată într-un mod concis și foarte general. Într-adevăr, aceasta nu specifică nici procedura care trebuie urmată de autoritatea de stat civilă, în special în ceea ce privește subiectele care puteau solicita sau impune o interdicție de eliberare a pașaportului, nici în cazul în care această autoritate dispune de o marjă de manevră în ceea ce privește aprecierea necesității și duratei unei astfel de măsuri. În cazul de față, Curtea constată că autoritatea din statul civil a refuzat să elibereze pașaportul reclamantului la simpla cerere a creditorului și după ce a considerat că singura condiție impusă prin art. 8 litera (g) din Legea nr. 269 a fost completat, și anume nerambursarea datoriei de către solicitant. Durata interdicției de a obține un pașaport nu a fost precizată și nu a apărut niciun control asupra proporționalității măsurii a fost efectuat în această etapă. În aceste condiții, Curtea concluzionează că refuzul împotriva reclamantului de către autoritatea administrativă s mai mult decât o măsură automată, care este de o durată nedeterminată. În această privință, Curtea amintește că o interdicție automată de călătorie este contrară obligațiilor care revin autorităților în sensul articolului 2 din Protocolul nr. 4 (Nager, citată anterior, punctul 128). Cu toate acestea, Curtea trebuie să verifice dacă, în circumstanțele speciale ale cauzei în cauză, a existat un control judiciar efectiv asupra legalității și proporționalității măsurii în cauză. Un astfel de control a fost cu atât mai necesar cu cât această măsură a fost adoptată la aproximativ 12 ani de la pronunțarea hotărârii care l-a obligat pe solicitant să ramburseze datoria și în lipsa oricărei proceduri de executare pendinte în fața unui aprod. În plus, Curtea Constituțională (punctul 17 de mai sus), a cărei decizie a fost pronunțată în momentul în care prezenta cauză era încă legată de rolul Curții Supreme de Justiție. 30. În această privință, Curtea arată că instanțele interne s-au limitat la validarea măsurii în litigiu ca fiind în conformitate cu articolul (g) din Legea nr 269. Cu toate acestea, nu s-a examinat dacă refuzul de a elibera un pașaport se încadrează în dispozițiile privind executarea hotărârilor judecătorești, în special cele care stabilesc la trei ani termenul limită de încuviințare pentru prezentarea titlului executoriu (punctul 15 de mai sus). Curtea nu pierde din vedere faptul că o procedură de executare a fost declanșată de un aprod judiciar la cererea creditorului (punctul 11 de mai sus). Cu toate acestea, Comisia observă că acest lucru s-a întâmplat după refuzul administrației de a reînnoi pașaportul reclamantului și că problema compatibilității acestei măsuri cu dispozițiile Codului de punere în aplicare rămâne întreagă, cel puțin în ceea ce privește perioada anterioară punerii în mișcare a procedurii de executare. Aceasta subliniază, de asemenea, că reclamantul a ridicat argumentul întemeiat pe obligația creditorului de a solicita executarea și că elementele de care dispunea nu au existat niciun obstacol juridic care să împiedice instanțele naționale să examineze acest motiv (comparat cu Kerimli, menționat anterior, § 52). 31. În orice caz, Curtea subliniază că instanțele interne nu au analizat situația individuală a reclamantului și problema proporționalității ingerinței (a se vedea rechemarea elementelor care trebuie luate în considerare în Riner, citată anterior, §§ 122-26, și Khlyustov, citată anterior, § 91 32). În ceea ce privește obligația autorităților de a revizui în mod regulat măsura de restricționare a libertății de circulație a reclamantului, aceasta constată că acesta din urmă a rămas, probabil, sub controlul acestei măsuri timp de mai mulți ani. Comisia constată că, după confirmarea de către instanțele interne a refuzului inițial al autorităților de a elibera pașaportul, el nu a avut nici o revizuire a justificării interzicerii călătoriilor. Acest lucru se datorează faptului că dreptul intern nu prevede posibilitatea (compararea cu Gochev, citată anterior, § 55 și Kerimli, citată anterior, § 56 33). Având în vedere aceste considerații, Curtea apreciază că reclamantul a fost supus unei măsuri cu caracter automat, fără limită de timp și în lipsa unui control efectiv și periodic (comparați cu Sarkizov și alții, citată anterior, § 67). Aceste elemente îi sunt suficiente pentru a concluziona că legislația internă, cum ar fi cea aplicată în speță, nu a oferit posibilitatea de a beneficia de garanții procedurale suficiente pentru a preveni riscul de abuz de putere din partea autorităților și că acesta a fost, prin urmare, lipsit de protecția necesară împotriva arbitrarului pe care i l-a acordat principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică. 34. În aceste împrejurări, Curtea consideră că ingerința în dreptul la libertatea de circulație a reclamantului nu a fost prevăzută de legea . Această constatare face ca examinarea respectării celorlalte cerințe prevăzute la art. 2 din Protocolul nr. 4 la convenție. 35. Prin urmare, a avut loc o încălcare a acestei dispoziții. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 36. Potrivit articolului 41 din Convenție Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă decât . impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 38. Guvernul susține că această sumă este excesivă. 39. Curtea consideră că reclamantul a trebuit să sufere un prejudiciu din cauza încălcării constatate mai sus. Statuând în echitate, îi acordă 3 000 EUR pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă cu titlu de impozit. Interese moratorii 40. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, suma de 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă cu titlu de impozit, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale restrâng surplusul cererii de satisfacție echitabilă. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 8 decembrie 2020, în temeiul articolului 2 și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Jon Fridrik Kjølbro Modululer Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE ROTARU c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

(Requête n

o

26764/12)

ARRÊT

Art 2 P4 • Liberté de circulation • Refus des autorités internes de renouveler le passeport du requérant en raison de la non-exécution de la décision de justice l’obligeant à rembourser une dette à un tiers • Impossibilité de quitter le territoire • Base légale rédigée d’une manière très générale et dépourvue de la protection nécessaire contre l’arbitraire • Absence de garanties procédurales suffisantes pour prévenir le risque d’abus de pouvoir de la part des autorités • Mesure de caractère automatique, sans limitation de durée et sans contrôle effectif et périodique • Mesure adoptée douze ans environ après la condamnation du requérant et en l’absence de toute procédure d’exécution pendante devant un huissier de justice • Contrôle de la proportionnalité des restrictions au droit à la liberté de circulation expressément exigé par la Cour constitutionnelle • Absence d’analyse de la situation individuelle du requérant et de la question de la proportionnalité de l’ingérence de la part des juridictions internes

STRASBOURG

8 décembre 2020

DÉFINITIF

08/03/2021

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Rotaru c. République de Moldova,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une Chambre composée de

:

Jon Fridrik Kjølbro,

président,

Marko Bošnjak,

Aleš Pejchal,

Valeriu Grițco,

Branko Lubarda,

Carlo Ranzoni,

Saadet Yüksel,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier

de section

,

Vu

:

la requête (n

o

26764/12) dirigée contre la République de Moldova et dont un ressortissant de cet État, M. Victor Rotaru («

le requérant

») a

saisi la Cour en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»)

le 24 avril 2012,

la décision de porter à la connaissance du gouvernement moldave («

le Gouvernement

») le grief tiré de l’article 2 du Protocole n

o

4 et de déclarer la requête irrecevable pour le surplus,

les observations des parties,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 novembre 2020,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

INTRODUCTION

1.

La requête porte sur le refus des autorités internes de renouveler le passeport du requérant en raison de la non-exécution de la décision de justice l’obligeant à rembourser une dette à un tiers. Elle soulève en particulier des questions relatives à la qualité de la loi ayant fondé l’ingérence alléguée dans le droit de l’intéressé à la liberté de circulation.

EN FAIT

2.

Le requérant réside à Chișinău. Il est représenté par M

e

I.

Cerga, avocat.

3.

Le Gouvernement a été représenté par son agent, M. L. Apostol.

4.

Par un jugement du 11 juin 1998, le tribunal de Botanica (Chișinău) ordonna au requérant de payer à la banque

E. 77

908,51 lei moldaves (environ 16

450 dollars américains selon le taux de change en vigueur à l’époque) au titre d’un crédit non remboursé et des pénalités de retard. Ce jugement passa en force de chose jugée.

5.

En 2004, le requérant partit s’installer avec sa famille en Roumanie.

6

.

Par une lettre du 2 avril 2007, la banque E. invita l’autorité d’état civil à refuser toute demande éventuelle du requérant concernant la délivrance d’un document de voyage.

7.

Le 22 avril 2009, l’office d’exécution des décisions de justice compétent informa la banque E. qu’aucune procédure d’exécution à l’encontre du requérant n’était pendante.

8.

Le 14 janvier 2010, le requérant, de retour en Moldova, demanda le renouvellement de son passeport.

9.

Le 6 avril 2010, l’autorité d’état civil rejeta la demande au motif que la dette envers la banque E. n’était pas remboursée. Elle fondait sa décision sur l’article 8 g) de la loi n

o

269 sur l’entrée et la sortie de la République de Moldova («

la loi n

o

269

») (paragraphe 16 ci-dessous).

10.

Le 19 avril 2010, le requérant contesta ce refus devant un tribunal. Il dénonçait une ingérence illégale dans son droit à la liberté de circulation. Il soutenait que le délai légal de trois ans pour demander l’exécution du jugement du 11 juin 1998 était échu en l’espèce. Il arguait dès lors que l’autorité d’état civil n’était pas en droit d’accéder à la demande de la banque E. du 2

avril 2007 (paragraphe 6 ci-dessus).

11

.

Le 1

er

septembre 2010, la banque E. demanda à un huissier de justice l’exécution du jugement du 11 juin 1998. Le 18 septembre 2010, celui-ci interdit à l’autorité d’état civil de délivrer un passeport au requérant.

12.

Le 11 mars 2011, la cour d’appel de Chișinău rejeta l’action du requérant comme mal fondée. Elle jugeait que le refus de délivrer un passeport à l’intéressé était légal, car prévu par l’article 8 g) de la loi n

o

269, et que ce refus était pleinement justifié en raison du non-remboursement de la dette fixée par le jugement du 11 juin 1998.

13.

Le 19 mars 2011, le requérant forma un recours. Il ajoutait un argument supplémentaire selon lequel, en vertu du droit en vigueur, seulement un huissier de justice aurait pu interdire la délivrance du passeport. Il précisait que, au moment où il avait demandé le renouvellement de son passeport, il n’y avait aucune interdiction mise en place par un huissier de justice et que la décision du 18 septembre 2010 (paragraphe

11 ci-dessus) était bien ultérieure à sa demande de renouvèlement de passeport. Il affirmait enfin que, en raison de la mesure contestée, il ne pouvait plus retourner sur son lieu de résidence en Roumanie et rejoindre sa famille, et qu’il avait également perdu son travail là-bas.

14.

Par une décision du 23 novembre 2011, la Cour suprême de justice rejeta le recours et confirma l’arrêt de l’instance inférieure.

LE CADRE JURIDIQUE ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

15

.

Les dispositions pertinentes en l’espèce du code de l’exécution du 24

décembre 2004, telles qu’en vigueur au moment des faits, étaient ainsi libellées

:

«

Article 18. Les délais de présentation des documents exécutoires en vue de leur exécution

1.

Aux fins d’obtenir son exécution, la décision du tribunal peut être remise [à un huissier de justice] dans un délai de trois ans à partir de son passage en force de chose jugée (...).

(...)

Article 20.

La levée de forclusion

1.

Le créancier qui a omis le délai de présentation du document exécutoire en vue de son exécution peut être relevé de sa forclusion par le tribunal.

(...)

Article 54.

La mise en mouvement de la procédure d’exécution

1.

La procédure d’exécution est déclenchée à la demande du créancier ou du tribunal (...).

(...)

Article 57.

Les mesures garantissant l’exécution du document exécutoire

1.

Afin d’assurer l’exécution du document exécutoire, (...), l’huissier de justice peut

:

(...)

c) interdire aux tiers (...) d’accomplir à l’égard du débiteur [certaines] obligations.

»

16

.

L’article 8 de la loi n

o

269 du 9 novembre 1994 concernant l’entrée et la sortie de la République de Moldova («

la loi n

o

269

»), dans ses passages pertinents en l’espèce et tel qu’il était en vigueur à l’époque des faits, se lisait comme suit

:

«

La délivrance du passeport et du document de voyage ou la prolongation de leur délai de validité sont refusées si le demandeur

:

(...)

g) a des obligations patrimoniales envers l’État, des personnes physiques et morales, établies par une décision de justice.

»

17

.

La décision de la Cour constitutionnelle n

o

7 du 15 avril 2011 déclarant constitutionnel l’article 8 g) de la loi n

o

269, dans ses passages pertinents en l’espèce, est ainsi libellée

:

«

(...)

La Cour relève que toute limitation du droit à la libre circulation, manifestée soit par le refus de délivrer un document de voyage nécessaire pour l’exercice de ce droit, soit par l’interdiction de quitter le territoire, doit être conforme à certaines exigences d’ordre matériel et procédural, susceptibles de garantir sa proportionnalité avec le but poursuivi.

(...)

La possession du passeport et du document de voyage est une condition pour que la personne puisse sortir du pays. Le refus de les délivrer doit être motivé et subordonné au principe de la proportionnalité.

(...), la mesure restrictive doit être expressément prévue par la loi (...) et doit être appliquée seulement après l’expiration du délai d’exécution bénévole du titre exécutoire et après l’adoption de mesures raisonnables pour percevoir la créance par d’autres moyens, de sorte que la restriction soit le dernier recours afin d’influencer la conduite (...) des débiteurs (...).

»

EN DROIT

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 2 du Protocole n

o

4 DE LA CONVENTION

18.

Invoquant l’article 2 du Protocole n

o

4 à la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte illégale et disproportionné à sa liberté de circulation. Cette disposition, dans ses passages pertinents en l’espèce, est

ainsi libellée

:

«

(...)

2.

Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.

3.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

(...)

»

Sur la recevabilité

19.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article

35 de la Convention, la Cour le déclare recevable.

Sur le fond

20.

Le requérant met en exergue le fait que le refus des autorités de lui délivrer un passeport, pour dette, est survenu en dehors de toute procédure d’exécution et plus de dix ans après le jugement l’ayant condamné à rembourser cette dette. Il allègue qu’il y a eu ingérence dans son droit à la liberté de circulation qui n’était ni légale ni proportionnée. Il soutient également que, en raison de la mesure litigieuse, il ne pouvait plus regagner sa résidence en Roumanie, qu’il a perdu son travail dans ce pays et qu’il n’a pas la possibilité de rembourser la dette en restant en Moldova.

21.

Le Gouvernement signale que le requérant n’a pas été interdit de quitter le territoire moldave. À ce sujet, il avance que, compte tenu du fait que le requérant avait résidé en Roumanie, l’on peut supposer que celui-ci détenait un passeport roumain qui lui aurait permis de circuler librement. D’autre part, le Gouvernement avance que le refus des autorités moldaves de délivrer un passeport au requérant était légal et proportionné au but poursuivi qui était celui de recouvrer la dette.

22.

Dans la mesure où le Gouvernement semble contester qu’il y a eu ingérence en l’espèce au sens de l’article 2 du Protocole n

o

4 à la Convention, la Cour note qu’il n’a pas été prouvé que le requérant détenait une autre nationalité que celle moldave. Il ne ressort pas non plus des éléments dont elle dispose que, après le refus des autorités de lui renouveler le passeport, l’intéressé a pu effectivement quitter le territoire de la République de Moldova. Par conséquent et compte tenu de sa jurisprudence constante en la matière, elle ne peut que conclure que la mesure contestée s’analyse en une ingérence dans l’exercice par le requérant de son droit de quitter le pays (

Baumann c. France

, n

o

33592/96, §

62, CEDH 2001

‑

V (extraits),

Ignatov c. Bulgarie

, n

o

50/02, § 33, 2 juillet 2009, et

Kerimli c.

Azerbaïdjan

, n

o

3967/09, § 47, 16 juillet 2015). Pareille ingérence enfreint l’article 2 du Protocole n

o

4 à la Convention, sauf si elle satisfait aux conditions du paragraphe 3 de cette disposition, c’est-à-dire si elle est «

prévue par la loi

», poursuit un ou plusieurs buts légitimes et est «

nécessaire

», «

dans une société démocratique

», à la réalisation de ce ou ces buts.

23.

La Cour rappelle d’emblée que

la prééminence du droit, l’un des principes fondamentaux de toute société démocratique, est une notion inhérente à l’ensemble des articles de la Convention

(voir, parmi beaucoup d’autres,

Lekić c. Slovénie

[GC], n

o

36480/07, § 94

in fine

, 11

décembre 2018).

24.

Elle renvoie également à sa jurisprudence constante relative à l’interprétation des mots «

prévue par la loi

» et aux exigences qualitatives d’accessibilité et de prévisibilité auxquelles doit répondre la législation interne (voir, sur le terrain de l’article 2 du Protocole n

o

4,

Olivieira c.

Pays

‑

Bas

, n

o

33129/96, §§

47 et 52, CEDH 2002

‑

IV, et

De Tommaso c.

Italie

[GC], n

o

43395/09, §§

106-109, 23

février 2017). La Cour redit en particulier qu’une norme est «

prévisible

» lorsqu’elle offre une certaine garantie contre des atteintes arbitraires de la puissance publique. Une loi conférant un pouvoir d’appréciation doit en fixer la portée, bien que le détail des normes et procédures à observer n’ait pas besoin de figurer dans la législation elle-même (

Khlyustov c. Russie

, n

o

28975/05, § 70, 11 juillet 2013, et

De Tommaso

, précité, § 109). Afin d’être compatible avec la prééminence du droit et de protéger contre l’arbitraire, la loi applicable doit offrir des garanties procédurales minimales, en rapport avec l’importance du droit en jeu (voir, par exemple, sur le terrain de l’article 10 de la Convention,

Sanoma Uitgevers B.V. c. Pays-Bas

[GC], n

o

38224/03, §§ 82 et 88, 14 septembre 2010, et, sur le terrain de l’article 1 du Protocole

n

o

1,

Vistiņš et Perepjolkins c. Lettonie

[GC], n

o

71243/01, §§ 96 et 97

in fine

, 25

octobre 2012).

25.

La Cour a déjà eu l’occasion d’affirmer qu’une ingérence de l’exécutif dans les droits garantis par l’article 2 du Protocole n

o

4 doit être soumise à un contrôle efficace que doit normalement assurer, au moins en dernier ressort, le pouvoir judiciaire, car il offre les meilleures garanties d’indépendance, d’impartialité et de procédure régulière (

Sissanis c. Roumanie

, n

o

23468/02, § 70, 25 janvier 2007, et

Sarkizov et autres c. Bulgarie

, n

os

37981/06 et 3 autres, § 69, 17 avril 2012). Ce contrôle doit porter tant sur la légalité (

Mursaliyev et autres c. Azerbaïdjan

, n

os

66650/13 et 10

autres, § 34, 13 décembre 2018) que sur la proportionnalité de la mesure litigieuse (voir, par exemple,

Riener c. Bulgarie

, n

o

46343/99, § 126, 23 mai 2006,

Gochev c. Bulgarie

, n

o

34383/03, § 50

in fine

, 26 novembre 2009, et

Popoviciu c. Roumanie

, n

o

52942/09, §§ 92-93, 1

er

mars 2016

; et comparer avec, sur le terrain de l’article 8 de la Convention,

Heino c.

Finlande

, n

o

56720/09, §

45, 15 février 2011, et

DELTA PEKÁRNY a.s. c.

République tchèque

, n

o

97/11, § 87, 2 octobre 2014). De plus, les autorités internes ne peuvent prolonger longtemps des mesures restreignant la liberté de circulation d’une personne sans réexaminer périodiquement si celles-ci sont justifiées (voir, par exemple,

Riener

, précité, § 124, et

Kerimli

, précité, § 56)

26.

En l’espèce, la Cour note que les autorités ont fondé la mesure litigieuse sur l’article 8 g) de la loi n

o

269 (paragraphe 16 ci-dessus), qui leur permettait de refuser la délivrance d’un passeport en cas de dette non remboursée, établie par une décision de justice. Elle constate qu’il n’y a aucune controverse entre les parties quant à la condition d’accessibilité de cette base légale.

27.

Pour ce qui est de la prévisibilité de la loi interne et de sa compatibilité avec la prééminence du droit, la Cour observe que la disposition précitée était rédigée d’une manière concise et très générale. En effet, celle-ci ne précisait ni la procédure à suivre par l’autorité d’état civil, notamment pour ce qui était des sujets qui pouvaient demander ou imposer une interdiction de délivrance de passeport, ni si cette autorité disposait d’une marge de manœuvre quant à l’appréciation de la nécessité et de la durée d’une telle mesure. La disposition en question n’indiquait pas non plus dans quelle situation cette interdiction pouvait être levée.

28.

Dans le cas présent, la Cour note que l’autorité d’état civil a refusé de délivrer le passeport au requérant sur simple demande du créancier et après avoir considéré que la seule condition imposée par l’article 8 g) de la loi n

o

269 était remplie, à savoir le non-remboursement de la dette par le requérant. La durée de l’interdiction d’obtenir un passeport n’a pas été précisée et il n’apparaît pas qu’un quelconque contrôle sur la proportionnalité de la mesure ait été effectué à cette étape-là. Dans ces conditions, la Cour conclut que le refus opposé au requérant par l’autorité administrative s’apparente à une mesure automatique, qui plus est d’une durée indéterminée. À ce sujet, elle rappelle qu’une interdiction automatique de voyager est contraire aux obligations pesant sur les autorités au sens de l’article 2 du Protocole n

o

4 (

Riener

, précité, § 128).

29.

Cela étant, la Cour doit rechercher si, dans les circonstances particulières de l’affaire en cause, il y a eu un contrôle judiciaire effectif sur la légalité et la proportionnalité de la mesure litigieuse. Un tel contrôle était d’autant plus nécessaire que cette mesure a été adoptée douze ans environ après le prononcé du jugement ayant condamné le requérant à rembourser la dette et en l’absence de toute procédure d’exécution pendante devant un huissier de justice. De plus, un contrôle de proportionnalité pour toute restriction du droit à la liberté de circulation était expressément exigé par la Cour constitutionnelle (paragraphe 17 ci-dessus), dont la décision correspondante a été prononcée au moment où la présente affaire était encore sur le rôle de la Cour suprême de justice.

30.

Sur ce point, la Cour relève que les tribunaux internes se sont contentés de valider la mesure litigieuse comme étant conforme à l’article

8

g) de la loi n

o

11 ci-dessus). Elle observe toutefois que cela est bel et bien survenu après le refus de l’administration de renouveler le passeport du requérant et que la question de la compatibilité de cette mesure avec les dispositions du code de l’exécution restait entière, au moins pour ce qui était de la période précédant la mise en mouvement de la procédure d’exécution. Elle souligne également que le requérant a soulevé l’argument tiré de la forclusion du créancier à demander l’exécution et que les éléments dont elle dispose n’indiquent pas qu’il y avait un quelconque obstacle juridique empêchant les tribunaux nationaux d’examiner ce moyen (comparer avec

Kerimli

, précité, § 52).

31.

En tout état de cause, la Cour fait remarquer que les juridictions internes n’ont pas analysé la situation individuelle du requérant et la question de la proportionnalité de l’ingérence (voir le rappel des éléments à prendre en compte dans

Riener

, précité, §§ 122-26, et

Khlyustov

, précité, §

91).

32.

Quant à l’obligation des autorités de réexaminer régulièrement la mesure restreignant la liberté de circulation du requérant, elle note que ce dernier est vraisemblablement resté sous le coup de cette mesure durant plusieurs années. Elle constate que, après la confirmation par les tribunaux internes du refus initial des autorités de délivrer le passeport, il n’y a eu aucun réexamen de la justification de l’interdiction de voyager. Cela est dû au fait que le droit interne n’en offrait pas la possibilité (comparer avec

Gochev

, précité, § 55 et

Kerimli

, précité, § 56).

33.

Eu égard à ces considérations, la Cour juge que le requérant a été soumis à une mesure de caractère automatique, sans limitation de durée et en l’absence d’un contrôle effectif et périodique (comparer avec

Sarkizov et autres

, précité, § 67). Ces éléments lui suffisent pour conclure que la législation interne, tel qu’appliquée en l’espèce, n’a pas offert à l’intéressé la possibilité de bénéficier de garanties procédurales suffisantes pour prévenir le risque d’abus de pouvoir de la part des autorités et que celui-ci a été donc privé de la protection nécessaire contre l’arbitraire que lui conférait le principe de la prééminence du droit dans une société démocratique.

34.

Dans ces circonstances, la Cour considère que l’ingérence dans le droit à la liberté de circulation du requérant n’était pas «

prévue par la loi

». Ce constat rend superflu l’examen du respect des autres exigences exposées dans l’article

2 du Protocole n

o

4 à la Convention.

35.

Partant, il y a eu violation de cette disposition.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE

41 DE LA CONVENTION

36.

Aux termes de l’article 41 de la Convention

:

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

Dommage

37.

Le requérant demande 10

000 euros (EUR) au titre du dommage moral qu’il estime avoir subi.

38.

Le Gouvernement soutient que cette somme est excessive.

39.

La Cour considère que le requérant a dû subir un préjudice en raison de la violation constatée ci-dessus. Statuant en équité, elle lui octroie 3

000

EUR pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt.

Intérêts moratoires

40.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR,

À L’UNANIMITÉ

,

Déclare

la requête recevable

;

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 2 du Protocole n

o

4 à la Convention

;

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans un délai de trois

mois à compter de la date à laquelle l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, la somme de 3

000

EUR (trois mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement,

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

Rejette

le surplus de la demande de satisfaction équitable.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 décembre 2020, en application de l’article

77

§§

2 et

3 du règlement.

Stanley Naismith

Jon Fridrik Kjølbro

Greffier

Président