ȘTEFĂNESCU AND OTHERS v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
ȘTEFĂNESCU AND OTHERS v. ROMANIA (CtEDO, 2021)
ȘTEFĂNESCU și alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 12 ianuarie 2021 în calitate de comitet compus din: Tim Eicke, Președinte, Faris Vehabović, Pere Pastor Vilanova, judecători și Ilse Freiwirth, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 27 iulie 2006, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIMENTE Reclamanții, dl Andrei Ștefănescu, dl Dan Emanuel Manolescu, dna Ioana Anca Chirvăsuță, dna Lucia Hagiescu, dl Mihai Bezman și dna Raluca Vancea sunt cetățeni români care s-au născut, respectiv, în 1947, 1941, 1955, 1938, 1981 și 1979 și trăiesc fie în București, Constanța, fie în Satu Nou de Jos. Cele trei solicitări sunt moștenitorii domnului Mircea-Dumitru-Grigore Hagiescu, un reclamant care a murit în 2014, și care și-a exprimat intenția de a continua cererea în fața Curții. Toate reclamanții au fost reprezentate în fața Curții de domnul D. Bogdan și dna A.M. Bogdan, avocați care practică în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentii lor, cel mai recent, dna O. Ezer, a Ministerului Afacerilor Externe. Cererea se referă la plângerea reclamanților în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția privind incapacitatea lor de a recupera deplină posesie a proprietăților lor imobile care au fost naționalizate în cadrul regimului comunist, și anume o fabrică și terenul absorbant situat la nr. 96 Strada Splaiul Unirii din districtul al patrulea din București, în ciuda unei hotărâri finale de judecată care își recunoaște drepturile de proprietate, după vânzarea fabricii și a terenurilor sale de către stat la părțile private. Prin hotărârea finală din 20 iunie 2006, Curtea Înaltă de Cassare și Justiție a respins acțiunii reclamanților care urmăresc să recupereze posesia fabricii. La 22 martie 2018, cererea a fost comunicată Guvernului. În corespondența cu Curtea de-a lungul anilor, părțile au informat Curtea că, la 17 noiembrie 2008, Comisia Națională pentru Compensarea Proprietăților Immobilabile a pronunțat decizia nr. 3556 care recunoaște dreptul reclamanților la compensare în valoare de RON 20.227.863 (5.394.097 EUR) pentru proprietatea în litigiu. Reclamanții au primit compensația menționată în întregime între 2014 și 2019. Reclamanții au recunoscut că compensația acordată lor la nivel național a fost calculată legal de autoritățile naționale. De asemenea, valoarea acestei compensații a fost afectată direct de o decizie a strămoșilor lor care erau foștii proprietari ai proprietăților, luate înainte de naționalizarea proprietăților, pentru a devalua intenționat activele societății pentru câștig pecuniar. Reclamanții nu și-au retras cererile de satisfacție și doresc să primească diferența dintre compensația acordată de autoritățile și valoarea estimată de piață a proprietăților de 10.322.055 EUR în ceea ce privește prejudiciile materiale, EUR 30.000 în ceea ce privește prejudiciile morale și 14 000 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne și a procedurii în fața Curții. Curtea remarcă că, în conformitate cu informațiile prezentate de părți, după măsurile luate de solicitanți la nivel național, acestea au fost compensate pentru proprietatea imobilă situată la nr. 96 Splaiul Unirii, în al patrulea district de București, care constituie obiectul aplicării acestora în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată, de asemenea, că reclamanții au recunoscut că compensația acordată la nivel național a fost calculată legal de autoritățile naționale și că valoarea acestei compensații a fost rezultatul direct al deciziei strămoșilor lor (a se vedea punctul 6 mai sus). 10. Curtea reiterează că, în orice etapă a procedurii, poate decide să pună în aplicare o cerere din lista de cazuri în conformitate cu art. 37 din Convenție. 11. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că această chestiune a fost rezolvată în sensul articolului 37 § litera (b) din Convenție (a se vedea principiile relevante stabilite, printre altele, în Sisojeva și altele c. Letonia c. Letonia) (striking out) [GC], nr. 60654/00, § 97, CEDH 2007 I; a se vedea, de asemenea, Ana Ionescu și alții c. România , nr. 19788/03 și altele 18 , §§ 15-16, 26 februarie 2019) și că respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenție și Protocolele sale nu impune să continue examinarea cererii în temeiul articolului 37 § în amendă 12. Prin urmare, cazul ar trebui să fie eliminat din listă. Tribunalul constată că cererea a fost soluționată și va fi eliminată din listă în ceea ce privește cererea reclamanților în ceea ce privește prejudiciile materiale și morale, ca urmare, nu există motive pentru a acorda compensații pentru prejudiciu material sau morale și, prin urmare, Curtea respinge această afirmație (a se vedea mutatis mutandis) Danca c. România (dec.) [Comitet], nr. 44328/04, 14 noiembrie 2019). 14. Cu toate acestea, în ceea ce privește cererea reclamanților în ceea ce privește costurile și cheltuielile, Curtea constată că are discreția de a atribui costuri juridice atunci când eliberează o cerere (art. 43 § 4 din Regulamentul Curții). Principiile generale care reglementează rambursarea costurilor în temeiul articolului 43 § 4 sunt, în esență, aceleași ca în temeiul articolului 41 din Convenție. Cu alte cuvinte, o atribuire poate fi acordată unui reclamant în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care au fost suportate de fapt și neapărat și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea, printre alte autorități, Uniunea Martorilor lui Iehova și alții v. Grecia (dec.), nr. 72874/01, § 33, 21 aprilie 2015, cu alte referințe). 15. În cazul în cauză, ținând seama de natura relativ simplă a chestiunilor implicate, de documentele prezentate de solicitanți, de procedura internă în care reclamanții au fost implicați și de cantitatea de lucru efectuată de avocații reclamanților în fața Curții, aceasta decide să acorde reclamanților 2000 EUR care acoperă costurile în cadrul tuturor șefelor. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să scoată cererea din lista sa de cazuri. Deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni, 2000 EUR (2 mii de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie convertite în moneda națională la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de nerespectare plus trei puncte procentuale.