ȘTEFĂNESCU AND OTHERS v. ROMANIA

ȘTEFĂNESCU și alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 12 ianuarie 2021 în calitate de comitet compus din: Tim Eicke, Președinte, Faris Vehabović, Pere Pastor Vilanova, judecători și Ilse Freiwirth, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 27 iulie 2006, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIMENTE Reclamanții, dl Andrei Ștefănescu, dl Dan Emanuel Manolescu, dna Ioana Anca Chirvăsuță, dna Lucia Hagiescu, dl Mihai Bezman și dna Raluca Vancea sunt cetățeni români care s-au născut, respectiv, în 1947, 1941, 1955, 1938, 1981 și 1979 și trăiesc fie în București, Constanța, fie în Satu Nou de Jos. Cele trei solicitări sunt moștenitorii domnului Mircea-Dumitru-Grigore Hagiescu, un reclamant care a murit în 2014, și care și-a exprimat intenția de a continua cererea în fața Curții. Toate reclamanții au fost reprezentate în fața Curții de domnul D. Bogdan și dna A.M. Bogdan, avocați care practică în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentii lor, cel mai recent, dna O. Ezer, a Ministerului Afacerilor Externe. Cererea se referă la plângerea reclamanților în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția privind incapacitatea lor de a recupera deplină posesie a proprietăților lor imobile care au fost naționalizate în cadrul regimului comunist, și anume o fabrică și terenul absorbant situat la nr. 96 Strada Splaiul Unirii din districtul al patrulea din București, în ciuda unei hotărâri finale de judecată care își recunoaște drepturile de proprietate, după vânzarea fabricii și a terenurilor sale de către stat la părțile private. Prin hotărârea finală din 20 iunie 2006, Curtea Înaltă de Cassare și Justiție a respins acțiunii reclamanților care urmăresc să recupereze posesia fabricii. La 22 martie 2018, cererea a fost comunicată Guvernului. În corespondența cu Curtea de-a lungul anilor, părțile au informat Curtea că, la 17 noiembrie 2008, Comisia Națională pentru Compensarea Proprietăților Immobilabile a pronunțat decizia nr. 3556 care recunoaște dreptul reclamanților la compensare în valoare de RON 20.227.863 (5.394.097 EUR) pentru proprietatea în litigiu. Reclamanții au primit compensația menționată în întregime între 2014 și 2019. Reclamanții au recunoscut că compensația acordată lor la nivel național a fost calculată legal de autoritățile naționale. De asemenea, valoarea acestei compensații a fost afectată direct de o decizie a strămoșilor lor care erau foștii proprietari ai proprietăților, luate înainte de naționalizarea proprietăților, pentru a devalua intenționat activele societății pentru câștig pecuniar. Reclamanții nu și-au retras cererile de satisfacție și doresc să primească diferența dintre compensația acordată de autoritățile și valoarea estimată de piață a proprietăților de 10.322.055 EUR în ceea ce privește prejudiciile materiale, EUR 30.000 în ceea ce privește prejudiciile morale și 14 000 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne și a procedurii în fața Curții. Curtea remarcă că, în conformitate cu informațiile prezentate de părți, după măsurile luate de solicitanți la nivel național, acestea au fost compensate pentru proprietatea imobilă situată la nr. 96 Splaiul Unirii, în al patrulea district de București, care constituie obiectul aplicării acestora în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată, de asemenea, că reclamanții au recunoscut că compensația acordată la nivel național a fost calculată legal de autoritățile naționale și că valoarea acestei compensații a fost rezultatul direct al deciziei strămoșilor lor (a se vedea punctul 6 mai sus). 10. Curtea reiterează că, în orice etapă a procedurii, poate decide să pună în aplicare o cerere din lista de cazuri în conformitate cu art. 37 din Convenție. 11. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că această chestiune a fost rezolvată în sensul articolului 37 § litera (b) din Convenție (a se vedea principiile relevante stabilite, printre altele, în Sisojeva și altele c. Letonia c. Letonia) (striking out) [GC], nr. 60654/00, § 97, CEDH 2007 I; a se vedea, de asemenea, Ana Ionescu și alții c. România , nr. 19788/03 și altele 18 , §§ 15-16, 26 februarie 2019) și că respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenție și Protocolele sale nu impune să continue examinarea cererii în temeiul articolului 37 § în amendă 12. Prin urmare, cazul ar trebui să fie eliminat din listă. Tribunalul constată că cererea a fost soluționată și va fi eliminată din listă în ceea ce privește cererea reclamanților în ceea ce privește prejudiciile materiale și morale, ca urmare, nu există motive pentru a acorda compensații pentru prejudiciu material sau morale și, prin urmare, Curtea respinge această afirmație (a se vedea mutatis mutandis) Danca c. România (dec.) [Comitet], nr. 44328/04, 14 noiembrie 2019). 14. Cu toate acestea, în ceea ce privește cererea reclamanților în ceea ce privește costurile și cheltuielile, Curtea constată că are discreția de a atribui costuri juridice atunci când eliberează o cerere (art. 43 § 4 din Regulamentul Curții). Principiile generale care reglementează rambursarea costurilor în temeiul articolului 43 § 4 sunt, în esență, aceleași ca în temeiul articolului 41 din Convenție. Cu alte cuvinte, o atribuire poate fi acordată unui reclamant în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care au fost suportate de fapt și neapărat și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea, printre alte autorități, Uniunea Martorilor lui Iehova și alții v. Grecia (dec.), nr. 72874/01, § 33, 21 aprilie 2015, cu alte referințe). 15. În cazul în cauză, ținând seama de natura relativ simplă a chestiunilor implicate, de documentele prezentate de solicitanți, de procedura internă în care reclamanții au fost implicați și de cantitatea de lucru efectuată de avocații reclamanților în fața Curții, aceasta decide să acorde reclamanților 2000 EUR care acoperă costurile în cadrul tuturor șefelor. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să scoată cererea din lista sa de cazuri. Deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni, 2000 EUR (2 mii de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie convertite în moneda națională la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de nerespectare plus trei puncte procentuale.

FOURTH SECTION

DECISION

Application no. 33813/06

Andrei ȘTEFĂNESCU and Others

against Romania

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 12

January 2021 as a Committee composed of:

Tim Eicke,

President,

Faris Vehabović,

Pere Pastor Vilanova,

judges,

and Ilse Freiwirth,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 27 July 2006,

Having deliberated, decides as follows:

FACTS AND PROCEDURE

1.

The applicants, Mr Andrei Ștefănescu, Mr Dan Emanuel Manolescu, Ms Ioana Anca Chirvăsuță, Ms Lucia Hagiescu, Mr Mihai Bezman, and Ms

Raluca Vancea are Romanian nationals who were born, respectively, in 1947, 1941, 1955, 1938, 1981, and 1979 and live either in Bucharest, Constanța, or Satu Nou de Jos. The latter three applicants are the heirs of Mr

Mircea-Dumitru-Grigore Hagiescu, an applicant who died in 2014, and who have expressed their intention to pursue his application to the Court. All the applicants were represented before the Court by Mr

D. Bogdan and Mrs

A.M. Bogdan

, lawyers practising in Bucharest.

2.

The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agents, most recently, Ms O. Ezer, of the Ministry of Foreign Affairs.

3

.

The application concerns the applicants’ complaint under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention relating to their inability to recover full possession of their immovable property which had been nationalised under the communist regime, namely a factory and the appurtenant land located at no.

96 Splaiul Unirii street in the fourth district of Bucharest, in spite of a final court judgment acknowledging their property rights, following the sale of the factory and its land by the State to private parties. By a final judgment of 20 June 2006, the High Court of Cassation and Justice dismissed the applicants’ action seeking to recover possession of the factory.

4.

On 22 March 2018, the application was communicated to the Government.

5.

In their correspondence with the Court over the years, the parties informed the Court that on 17 November 2008 the National Commission for Compensation of Immovable Property delivered decision no. 3556 acknowledging the applicants’ right to compensation in the amount of RON

20,227,863 (EUR 5,394,097) for the property in dispute. The applicants received the aforementioned compensation in full between 2014 and 2019.

6

.

The applicants acknowledged that the compensation granted to them domestically was calculated lawfully by the national authorities. Also, the value of this compensation was affected directly by a decision of their ancestors who were the former owners of the property, taken before the nationalisation of the property, to intentionally devalue the assets of the company for pecuniary gain.

7.

The applicants did not withdraw their just satisfaction claims. They are seeking to be awarded the difference between the compensation given to them by the authorities and the estimated market value of the property of EUR

10,322,055 in respect of pecuniary damage, EUR

30,000 in respect of non-pecuniary damage and EUR 14,000 in respect of costs and expenses incurred in the domestic proceedings and the proceedings before the Court.

THE LAW

Complaint under Article 1 of Protocol n

O

. 1 to the Convention

8.

The Court notes that, according to the information presented by the parties, following the steps the applicants have taken at national level, they have been compensated for the immovable property located at no.

96 Splaiul Unirii street in the fourth district of Bucharest that forms the object of their application under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.

9.

The Court notes further that the applicants acknowledged that the compensation granted to them domestically was calculated lawfully by the national authorities and that the value of this compensation was the direct result of their ancestors’ decision (see paragraph 6 above).

10.

The Court reiterates that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention.

11.

In the light of the above, the Court considers that the matter has been resolved within the meaning of Article

37 §

1

(b) of the Convention (see the relevant principles set out, among others, in

Sisojeva and Others v.

Latvia

(striking out) [GC], no. 60654/00, § 97, ECHR 2007

‑

I; see also

Ana Ionescu and Others v. Romania

, nos. 19788/03 and 18 others, §§ 15-16, 26

February 2019) and that respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols does not require it to continue the examination of the application under Article

37 §

1

in fine

.

12.

Accordingly, the case should be struck out of the list.

the Applicants’ claims for just satisfaction

13.

As regards the applicants’ claim in respect of pecuniary and non-pecuniary damage, the Court notes that the application has been resolved and is to be struck out of the list. It follows that there is no ground on which to grant compensation for pecuniary or non-pecuniary damage and the Court therefore rejects this claim (see,

mutatis mutandis

,

Danca v. Romania

(dec.) [Committee], no. 44328/04, 14

November 2019).

14.

However, as regards the applicants’ claim in respect of costs and expenses, the Court notes that it has discretion to award legal costs when it strikes out an application (Rule 43 § 4 of the Rules of Court). The general principles governing reimbursement of costs under Rule 43 § 4 are essentially the same as under Article 41 of the Convention. In other words, an award can be made to an applicant in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum (see, among other authorities,

Union of Jehovah’s Witnesses and Others v. Greece

(dec.), no. 72874/01, § 33, 21 April 2015, with further references).

15.

In the present case, taking into account the relatively straightforward nature of the issues involved, the documents submitted by the applicants, the domestic proceedings the applicants were involved in and the amount of work carried out by the applicants’ lawyers before the Court, it decides to award the applicants jointly EUR 2,000 covering costs under all heads.

For these reasons, the Court, unanimously,

Decides

to strike the application out of its list of cases.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay jointly to the applicants, within three months, EUR 2,000 (two thousand euros) in respect of costs and expenses, to be converted into the national currency at the rate applicable on the date of settlement;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.

Done in English and notified in writing on 4 February 2021.

Ilse Freiwirth

Tim Eicke

Deputy Registrar

President