AFFAIRE ȘTEFĂNESCU ET AUTRES c. ROUMANIE

AFFAIRE ȘTEFĂNESCU ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2021)

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA ȘTEFÁNESCU ȘI ALTELE c. ROMÂNIA (Cercetările nr. 6800/05 și 11714/08) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 ianuarie 2021 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cazul în care cauza nu se aplică și alte cauze c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( Acea secțiune), care se află într-un comitet format din Tim Eicke, președinte, Faris Vehabović, Pere Pastor Vilanova, judecători; și din Ilse Freiwirth, graffière adjuncte de secțiune cererile (n 6800/05 și 11714/08) îndreptate împotriva României a cărei Curte a fost sesizată în conformitate cu (1) din Protocolul nr. 1 la Convenție, observațiile părților, După ce au intenționat în camera Consiliului la 8 decembrie 2020, hotărârea a fost adoptată la această dată. Solicitările se referă la dreptul de proprietate al reclamanților, recunoscut de instanțele naționale, la clădirile naționale ale statului în timpul regimului comunist, aceste bunuri fiind vândute de către stat chiriașilor lor. ÎN FAVOAREA listei reclamanților și a detaliilor cererilor figurează în tabelul anexat. Guvernul a fost reprezentat de agenții săi, C. Brumar și, în ultimă instanță, M.O.F. Ezer, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele de fapt și juridice ale cauzei sunt similare cu cele prezentate de reclamanți în cauza Strain și alții c. România 57001/00, § 18, CEDH 2005 VII), de reclamanții M. și M. Rodan în cauza Preda și alții c. România 9584/02 și 7 altele, §§ 35-41, 29 aprilie 2014) și de către reclamanții în litigiul Ana Ionescu și alții c. România 19788/03 și 18 alții, §§ 6-7, 26 februarie 2019). Reclamanții au obținut hotărâri judecătorești definitive prin care să se constate că naționalizarea prin fostul regim comunist a bunurilor lor era ilegală și că nu au încetat niciodată să fie proprietarii legitimi ai acestor bunuri. Deși titlurile lor de proprietate nu au fost contestate, instanțele nu au redobândit niciodată proprietatea proprietății lor imobiliare, statul care le-a vândut unor terți. Dreptul și practica internă privind bunurile imobile naționalizate ilegal și apoi vândute de stat unor terți au fost prezentate în Hotărârile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, § 35, CEDH 1999 VII), Strain și altele (citată la § 23), Maria Atanasiu și alții c. România 30767/05 și 33800/06, § 76, 12 octombrie 2010), Preda și alții, citată anterior, § 74) și Dickmann și Gion c. România 10346/03 și 10893/04, § 58, 24 octombrie 2017). CU PRIVIRE LA Asemănarea obiectului cererilor, Curtea consideră oportun să le examineze împreună într-o singură hotărâre. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN Protocolul nr. 1 LA CONVENȚIE Reclamanții susțin că, în pofida hotărârilor judecătorești prin care se recunosc drepturile lor de proprietate asupra acestor bunuri, acestea încalcă dreptul lor de a-și respecta bunurile, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate Guvernul excită de la dreptul de a nu epuizarea căilor de atac interne din cauza căilor de atac interne referitoare la Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013. Curtea amintește că a examinat și a respins deja excepții similare privind neobosirea căilor de atac interne referitoare la Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013 (Strein și altele, §§ 56, Preda și altele, § 133 și 141, Dickmann și Gion, §§ 72 și 78, și Ana Ionescu și altele, § 23, toate menționate anterior 11. Ea constată că nu există dovezi sau argumente noi care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită cu privire la admisibilitatea acestui aspect. Prin urmare, aceasta consideră că este necesar să se respingă excepția pe care o ridică în această privință. 12. Constatându-se că nu este vădit nefondat sau inadmisibil pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din Convenție, aceasta declară că este admisibil. Pe fond 13. Reclamanții susțin că, până în prezent, în cazul în care se află în imposibilitatea de a-și recupera proprietatea sau, în absența acesteia, de a primi compensații pentru pierderea acestor bunuri, le afectează dreptul de a-și respecta bunurile. 14. susține, pe de altă parte, că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de legile de restituire și modificată prin Legea nr. 165/2013. 15. Curtea observă că, în speță, și reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de legislația privind restituirea sau ca domnul și domnul Rodan în cauza Preda și altele , mai sus, reclamanții au obținut decizii definitive prin care recunosc cu efect: naționalizarea de către stat a bunurilor lor imobile și dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunurilor în cauză. Până în prezent, aceste decizii nu au fost nici contestate, nici anulate. Cu toate acestea, reclamanții nu au putut recupera posesia bunurilor menționate în tabelul anexat și nici nu au putut obține despăgubiri pentru această privare de proprietate 16. Curtea amintește că a considerat deja că dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză constituia o privare în sensul celei de-a doua teze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la acesta, în pofida faptului că o hotărâre definitivă a Curții îi recunoaște dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză, constituia o privare în sensul celei de-a doua teze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. (1) și că, în lipsa unei despăgubiri, o astfel de privare implică o sarcină disproporționată și excesivă care încalcă dreptul său la respectarea proprietăților sale, garantată prin art. 1 din Protocolul nr. 1 (Preda și altele), § 146 și 148 149, Dickmann și Gion, § 103 104 și Ana Ionescu și altele, § 30, toate menționate anterior 17. Comisia constată că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză. 18. Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curii să ajungă la concluzia încălcării articolului 1 din Protocolul nr. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. 21. Guvernul a comunicat comentarii ca răspuns. Pagubă material 22. O hotărâre în constatarea unei încălcări implică pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 32, CEDO 2000 XI și Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, § 90, 22 decembrie 2009). 23. În circumstanțele prezentei cauze, Comisia consideră că restituirea bunului imobil în cauză ar plasa, pe cât posibil, recurentele într-o situație echivalentă cu cea în care acestea s-ar fi aflat dacă ar fi fost sil naiy nu ar fi încălcat art. 1 din Protocolul 24. În lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească recurentelor, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii sale actuale (Preda și altele, citată anterior, § 163, și Ana Ionescu și altele, citată anterior, §§ 39 25). Curtea observă că există un decalaj larg între estimarea făcută de reclamante cu privire la valoarea proprietății lor și cea înaintată de guvern. Având în vedere informațiile, inclusiv documentele prezentate de părți, de care dispune cu privire la prețurile la lamaie de pe piața locală și jurisprudența constantă a acesteia în cauze similare (ana Ionescu și altele, menționate anterior, § 42, împreună cu trimiterile menționate mai sus), Comisia consideră rezonabilă și echitabilă, în sensul art. 41 din Convenție, să acorde recurentelor 59 000 EUR pentru daune materiale. Daune morale 26. Curtea consideră că ingerința gravă care a fost introdusă în dreptul recurentelor la respectarea bunurilor lor nu poate fi compensată în mod corespunzător prin simpla constatare a unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenție, aceasta decide să aloce recurentelor 5 000 EUR pentru daune morale. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 27. Recurentele nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Curtea nu le alocă nici o sumă în acest sens. Interese moratorii 28. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Cererea nr 11714/08 29. Curtea constată că, deși au fost invitați în etapa comunicării cererii, prin scrisoarea transmisă reclamanților la 9 aprilie 2018 și reprezentantului acestora la 25 august 2020, să prezinte o cerere de satisfacție echitabilă, părțile interesate nu au formulat o astfel de cerere. Într-adevăr, în răspunsurile trimise Curții, aceștia nu au prezentat și nici nu au calculat eventualele lor pretenții în legătură cu prejudiciul material și moral și nici nu au solicitat rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată (Nagmetov c. Rusia [GC], nr 35589/08, § 67, 30 martie 2017). Prin urmare, Curtea nu le alocă nicio sumă acestor titluri. Prin aceste motive, Curtea, la L Declară cererile admisibile A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenția Déclare, cu privire la cererea nr. 6800/05, pe care statul pârât trebuie să o restituie recurentelor, în termen de trei luni de la notificarea hotărârii respective, în cazul în care nu este cazul, statul pârât trebuie să le plătească recurentelor, în același termen de trei luni, 59 000 EUR (cincizeci și nouă de mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată din aceste sume cu titlu de impozit, pentru daune materiale pe care statul pârât trebuie să le plătească recurentelor, în același termen de trei luni, 5 000 EUR (cinci mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă cu titlu de impozit, pentru daune morale sumele astfel indicate vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobânda simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale restrângând surplusul cererii de satisfacție echitabilă a cererii nr. 6800/05. Prezentat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 ianuarie 2021, în temeiul articolului 2 și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Ilse Freiwirth Tim Eicke Grefier Adjunct Președinte ANEXA Numărul și data d Decizia internă de recunoaștere a dreptului de proprietate al terților asupra imobilului 6800/05 7/02/2005 Speranța ȘTEFÁNESCU 1932 Ploiești românești Septembrie 2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție 11714/08 5/03/2008 Ion Virgil PANTEA 1946 Mount Dora Statelor Unite ale Americii Romane Cornelia PANTEA 1948 Mount Dora Statele Unite ale Americii Romane Dumitru Beiu Immeuble situat la nr 16, rue remeea, București Judecată definitivă din 8 ianuarie 1999 a Tribunalului de Primă Instanță din București Hotărârea definitivă din 11 octombrie 2007 a Tribunalului de Primă Instanță din București

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE ȘTEFĂNESCU ET AUTRES c. ROUMANIE

(Requêtes n

os

6800/05 et 11714/08)

ARRÊT

STRASBOURG

12 janvier 2021

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Ștefănescu et autres c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant en un comité composé de

:

Tim Eicke,

président,

Faris Vehabović,

Pere Pastor Vilanova,

juges,

et de Ilse Freiwirth,

greffière adjointe

de section

,

Vu

:

les requêtes (n

os

6800/05 et 11714/08) dirigées contre la Roumanie

dont la Cour a été saisie en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»)

aux dates indiquées dans le tableau joint en annexe,

la décision de porter à la connaissance du gouvernement roumain («

le

Gouvernement

») les requêtes pour ce qui est du grief fondé sur l’article

1 du Protocole n

o

1 à la Convention,

les observations des parties,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 décembre 2020,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

INTRODUCTION

1.

Les requêtes portent sur l’impossibilité pour les requérants de jouir de leur droit de propriété, reconnu par les juridictions nationales, sur des immeubles nationalisés par l’État pendant le régime communiste, ces biens ayant été vendus par l’État à leurs locataires.

EN FAIT

2.

La liste des requérants et les détails des requêtes figurent dans le tableau joint en annexe.

3.

Le Gouvernement a été représenté par ses agentes, M

me

C. Brumar et, en dernier lieu, M

me

O.F. Ezer, du ministère des Affaires étrangères.

4.

Les circonstances factuelles et juridiques de l’affaire sont similaires à celles exposées par les requérants dans l’arrêt

Străin et autres c.

Roumanie

(n

o

57001/00, §§

5

‑

18, CEDH 2005

‑

VII), par les requérants M. et M

me

Rodan dans l’affaire

Preda et autres c.

Roumanie

(n

os

9584/02 et 7

autres, §§ 35-41, 29

avril 2014) et par les requérants dans l’arrêt

Ana Ionescu et autres c.

Roumanie

(n

os

19788/03 et 18

autres, §§

6-7, 26

février 2019).

5.

Les requérants ont obtenu des décisions judiciaires définitives constatant que la nationalisation par l’ancien régime communiste de leurs biens était illégale et qu’ils n’avaient jamais cessé d’être les propriétaires légitimes de ces biens. Bien que leurs titres de propriété n’aient pas été contestés, les requérants n’ont jamais recouvré la possession de leurs biens immeubles, l’État les ayant vendus à des tiers. Les requérants n’ont pas été indemnisés pour la perte de leurs biens.

LE CADRE JURIDIQUE ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

6.

Le droit et la pratique internes concernant les biens immeubles nationalisés illégalement puis vendus par l’État à des tiers ont été présentés dans les arrêts

Brumărescu c.

Roumanie

([GC], n

o

28342/95, §§

34

‑

35, CEDH 1999

‑

VII),

Străin et autres

(précité, §§

19

‑

23),

Maria Atanasiu et autres c.

Roumanie

(n

os

30767/05 et 33800/06, §§

44

‑

76, 12

octobre 2010),

Preda et autres

, précité, §§

68

‑

74) et

Dickmann et Gion c.

Roumanie

(n

os

10346/03 et 10893/04, §§

52

‑

58, 24

octobre 2017).

EN DROIT

JONCTION DES REQUÊTES

7.

Eu égard à la similarité de l’objet des requêtes, la Cour juge opportun de les examiner ensemble dans un arrêt unique.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU Protocole n

o

1 À LA CONVENTION

8.

Les requérants allèguent que l’impossibilité dans laquelle ils se trouvent de récupérer la possession de leurs biens nationalisés illégalement ou d’obtenir une indemnisation à cet égard malgré les décisions de justice reconnaissant leurs droits de propriété sur ces biens, emporte violation de leur droit au respect de leurs biens, garanti par l’article

1 du Protocole n

o

1 à la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Sur la recevabilité

9.

Le Gouvernement excipe de l’irrecevabilité des requêtes pour non

‑

épuisement des voies de recours internes en raison des recours internes relatifs à la loi n

o

10/2001 et à la loi n

o

165/2013.

10

.

La Cour rappelle qu’elle a déjà examiné et rejeté des exceptions similaires concernant le non-épuisement des voies de recours internes relatives à la loi n

o

10/2001 et à la loi n

o

165/2013 (

Străin et autres

, §§

54

‑

56,

Preda et autres

, §§

133 et 141,

Dickmann et Gion

, §§

72 et 78, et

Ana Ionescu et autres

, §

23, tous précités).

11.

Elle constate que le Gouvernement n’a avancé aucun fait ou argument nouveau susceptible de la persuader de parvenir à une conclusion différente quant à la recevabilité de ce grief. Partant, elle considère qu’il y a lieu de rejeter l’exception qu’il soulève à cet égard.

12.

Constatant que le grief n’est pas manifestement mal fondé ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article

35 de la Convention, elle le déclare recevable.

Sur le fond

13.

Les requérants soutiennent que l’impossibilité dans laquelle ils se trouvent encore, à ce jour, de récupérer la possession de leurs biens ou, à défaut, de recevoir une compensation pour la perte de ces biens porte atteinte à leur droit au respect de leurs biens.

14.

Le Gouvernement

soutient pour sa part que les requérants auraient dû suivre la procédure prévue par les lois de restitution et modifiée par la loi

n

o

165/2013.

15.

La Cour note qu’en l’espèce, tout comme les requérants dans l’affaire

Străin et autres

, précitée, ou comme M. et M

me

Rodan dans l’affaire

Preda et autres

, précitée, les requérants ont obtenu des décisions définitives reconnaissant avec effet rétroactif l’illégalité de la nationalisation par l’État de leurs biens immeubles et le droit de propriété des requérants sur les biens en question. À ce jour, ces décisions n’ont été ni contestées ni annulées. Pourtant, les requérants n’ont pas pu récupérer la possession des biens indiqués dans le tableau joint en annexe ni obtenir réparation pour cette privation de propriété.

16.

La Cour rappelle qu’elle a déjà jugé que l’impossibilité pour un justiciable de récupérer la possession de ses biens malgré l’adoption d’une décision de justice définitive reconnaissant son droit de propriété sur les biens en question constituait une privation au sens de la deuxième phrase du premier paragraphe de l’article

1 du Protocole n

o

1, et que, en l’absence d’indemnisation, une telle privation imposait à l’intéressé une charge disproportionnée et excessive emportant violation de son droit au respect de ses biens, garanti par l’article

1 du Protocole n

o

1 (

Preda et autres

, §§

146 et

148

‑

149,

Dickmann et Gion

, §§

103

‑

104, et

Ana Ionescu et autres

, §

27

‑

30, tous précités).

17.

Elle constate que le Gouvernement n’a avancé aucun fait ni argument susceptible de la persuader de parvenir à une conclusion différente dans la présente affaire.

18.

Les considérations qui précèdent suffisent pour permettre à la Cour de conclure à la violation de l’article

1 du Protocole n

o

1.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE

41 DE LA CONVENTION

19.

Aux termes de l’article 41 de la Convention

:

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

La requête n

o

6800/05

20.

Les requérantes demandent 60

000 euros (EUR) au titre du préjudice

matériel et 10

000 EUR au titre du préjudice moral.

21.

Le Gouvernement a communiqué des commentaires en réponse.

Dommage matériel

22.

Un arrêt constatant une violation entraîne pour l’État défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure (

Iatridis c.

Grèce

(satisfaction équitable) [GC], n

o

31107/96, §

32, CEDH 2000

‑

XI, et

Guiso-Gallisay c.

Italie

(satisfaction équitable) [GC], n

o

58858/00, §

90, 22

décembre 2009).

23.

Dans les circonstances de la présente affaire, elle considère que la restitution du bien immeuble en cause placerait autant que possible les requérantes dans une situation équivalente à celle dans laquelle elles se seraient trouvées s’il n’y avait pas eu violation de l’article

1 du Protocole

n

o

1.

24.

À défaut d’une telle restitution, l’État défendeur se doit de verser aux requérantes, pour dommage matériel, un montant correspondant à sa valeur actuelle (

Preda et autres

, précité, §

163, et

Ana Ionescu et autres

, précité, §§

38

‑

39).

25.

La Cour note qu’il y a un large écart entre l’estimation faite par les requérantes de la valeur de leur propriété et celle avancée par le Gouvernement. Au vu des informations, y compris les documents soumis par les parties, dont elle dispose quant aux prix de l’immobilier sur le marché local, et de sa jurisprudence constante dans des affaires similaires (

Ana Ionescu et autres

, précité, §

42, avec les références qui y sont citées), elle estime raisonnable et équitable, aux fins de l’article

41 de la Convention, d’accorder aux requérantes 59

000 EUR pour dommage matériel.

Dommage moral

26.

La Cour considère que la grave ingérence qui a été portée dans le droit des requérantes au respect de leurs biens ne peut être compensée de manière adéquate par le simple constat d’une violation de l’article

1 du Protocole n

o

41 de la Convention, elle décide d’allouer aux requérantes 5

000 EUR pour dommage moral.

Frais et dépens

27.

Les requérantes ne demandent pas le remboursement de leurs frais et dépens. En conséquence, la Cour ne leur alloue aucune somme à ce titre.

Intérêts moratoires

28.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

La requête n

o

11714/08

29.

La Cour note que bien qu’invités au stade de la communication de la requête, par la lettre transmise aux requérants le 9 avril 2018 et à leur représentant le 25 août 2020, à présenter une demande de satisfaction équitable, les intéressés n’ont pas formulé une telle demande. En effet, dans leurs réponses envoyées à la Cour, ils n’ont ni exposé ni chiffré leurs éventuelles prétentions au titre du préjudice matériel et moral ni demandé le remboursement des frais et dépens (

Nagmetov c. Russie

[GC], n

o

35589/08, § 67, 30 mars 2017). En conséquence, la Cour ne leur alloue aucune somme à ces titres.

PAR CES MOTIFS, LA COUR,

À L’UNANIMITÉ

,

Décide

de joindre les requêtes

;

Déclare

les requêtes recevables

;

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

Dit,

concernant la requête n

o

6800/05,

a)

que l’État défendeur doit restituer aux requérantes, dans les trois mois suivant la notification de cet arrêt, l’immeuble litigieux

;

b)

qu’à défaut, l’État défendeur doit verser aux requérantes,

dans le même délai de trois mois, 59

000 EUR (cinquante-neuf mille euros), plus tout montant pouvant être dû sur ces sommes à titre d’impôt, pour dommage matériel

;

c)

qu’en toute hypothèse, l’État défendeur doit verser aux requérantes,

dans le même délai de trois mois, 5

000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt, pour dommage moral

;

d)

que les sommes ainsi indiquées seront à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement

;

e)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

Rejette

le surplus de la demande de satisfaction équitable de la requête n

o

6800/05.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 janvier 2021, en application de l’article

77

§§

2 et

3 du règlement.

Ilse Freiwirth

Tim Eicke

Greffière adjointe

Président

ANNEXE

N

o

Numéro et date d’introduction de la requête

Requérant

Année de naissance

Lieu de résidence

Nationalité

Représenté par

Immeuble concerné

Décision interne reconnaissant le droit des requérants sur l’immeuble

Décision interne reconnaissant le droit de propriété des tiers sur l’immeuble

1.

6800/05

7/02/2005

Speranța ȘTEFĂNESCU

1932

Ploiești

roumaine

Ștefania Speranța CURELEA

1967

Ploiești

roumaine

-

Appartement n

o

7A situé au n

o

11, rue Blănari, Bucarest

Jugement définitif du 21

septembre 2004 de la Haute Cour de Cassation et Justice

Jugement définitif du 21

septembre 2004 de la Haute Cour de Cassation et Justice

2.

11714/08

5/03/2008

Ion Virgil PANTEA

1946

Mount Dora

Etats-Unis

roumaine

Cornelia PANTEA

1948

Mount Dora

Etats-Unis

roumaine

Dumitru Beiu

Immeuble situé au n

o

16, rue Remetea, Bucarest

Jugement définitif du 8

janvier 1999 du tribunal de première instance de Bucarest

Arrêt définitif du 11

octobre 2007 de la cour d’appel de Bucarest