ÎCCJ, decizia din 09.02.2021 — Abatere disciplinară. Neredactarea hotărârilor judecătorești în termenele prevăzute de lege, din motive imputabile

Abatere disciplinară. Neredactarea hotărârilor judecătorești în termenele prevăzute de lege, din motive imputabile. Caracterul continuu al abaterii. Prescripție. Principiul non bis in idem în cazul hotărârilor rămase neredactate după o sancționare anterioară Legea nr. 303/2022, art. 224 alin. (1), art. 271 lit. q) teza I, art. 273 alin. (1) lit. e) Legea nr. 305/2022, art. 47 alin. (7), art. 51 alin. (4), art. 53 alin. (2) Codul de procedură civilă, art. 22, art. 24, art. 255, art. 258, art. 426 alin. (5), art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8, art. 496 Abaterea are caracter continuu. Se consumă la expirarea termenului legal de redactare a fiecărei hotărâri și se epuizează la redactarea efectivă sau la intervenția altor cauze externe.

Cât timp hotărârile rămân neredactate, termenul de prescripție prevăzut de art. 53 alin. (2) din Legea nr. 305/2022 nu începe să curgă. Potrivit art. 24 Cod procedură civilă, acțiunii disciplinare înregistrate după 16 decembrie 2022 i se aplică Legea nr. 305/2022. Sancționarea anterioară nu împiedică o nouă acțiune disciplinară pentru conduita de după rămânerea definitivă a primei sancțiuni. Este așa chiar dacă unele dintre hotărâri au făcut obiectul procedurii anterioare, pentru că obligația de redactare subzistă cât timp hotărârile rămân neredactate. Problemele de sănătate, volumul de activitate și dificultățile familiale nu înlătură caracterul imputabil al neredactării a peste 100 de hotărâri pe perioade de peste 4 ani.

Ele pot servi cel mult la individualizarea sancțiunii, așa că respingerea probelor propuse pentru dovedirea lor nu încalcă dreptul la apărare. Raportul de expertiză psihologică extrajudiciară are caracter unilateral. Latura subiectivă constă în intenție indirectă. Posibilitatea prelungirii termenului de redactare, prevăzută de art. 426 alin. (5) Cod procedură civilă, nu poate justifica depășiri de peste 1.300 de zile. Sancțiunea suspendării din funcție pe 6 luni este proporțională, având în vedere că restanțele au persistat și s-au agravat după o sancțiune anterioară pentru aceeași abatere.

ÎCCJ, Completul de 5 judecători, decizia civilă nr. 50 din 16 martie 2026 Asupra cauzei de față, reține următoarele: I. Circumstanțele cauzei Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară sub nr.x/J/2025, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 273 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, pârâtului A, judecător în cadrul Curții de Apel X pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. q teza I din Legea nr. 303/2022. În motivarea acțiunii, s-a arătat că faptele domnului judecător concretizate în neredactarea în termenul legal a unui număr de 112 hotărâri judecătorești, dintre care cea mai veche fiind pronunțată la data de 9 februarie 2021, întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. q teza I din Legea nr. 303/2022.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea rezoluției de exercitare a acțiunii disciplinare atât pentru lipsa imputabilității, invocând probleme de sănătate și un volumul mare de activitate, cât și pentru încălcarea principiului unicității sancțiunii disciplinare prin prisma sancționării sale disciplinare anterioare, aplicată pentru neredactarea în termenul legal a 92 de hotărâri, apreciind că aceste hotărâri nu mai pot constitui obiect al abaterii disciplinare cercetate în cauza de față.

De asemenea, a invocat excepția prescripției răspunderii disciplinare față de dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, susținând că termenul de prescripție de 2 ani a început să curgă de la data expirării termenului de redactare a hotărârii, context în care acțiunea disciplinară ar fi fost deja prescrisă pentru abaterile comise în perioada 2021-16 decembrie 2022. La data de 11 iulie 2025, pârâtul a depus o cerere de repunere pe rol a cauzei, susținând că Secția nu s-ar fi pronunțat pe proba cu raportul de expertiză psihologică depus la dosar. Față de motivele invocate de pârât, Secția a constatat că nu se impune repunerea pe rol a cauzei nefiind îndeplinite condițiile art. 400 C. proc.

civ., instanța disciplinară pronunțându-se cu privire la toate probele solicitate de pârât, raportul de expertiză menționat fiind unul dintre înscrisurile aflate la dosar. Încheierea recurată Prin încheierea din 18 iunie 2025, Secția, față de motivele invocate de pârâtul judecător, a calificat excepția nulității rezoluției pentru lipsa unui element constitutiv al abaterii disciplinare, precum și excepția nulității parțiale a rezoluției pentru încălcarea principiului unicității sancțiunii disciplinare ca fiind circumscrise unor apărări de fond, ce urmau să fie analizate cu ocazia soluționării cauzei.

Totodată, Secția a constatat că prezentei proceduri i se aplică dispozițiile Legii nr.305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii și a respins excepția prescripției exercitării acțiunii și excepția prescripției răspunderii disciplinare, constatând că acțiunea disciplinară a fost exercitată cu respectarea termenului de 2 ani prevăzut de art. 47 alin. (7) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii și respectiv, a termenului de 4 ani prevăzut de art. 53 alin. (2) din același act normativ. Cu privire la probatorii, Secția a încuviințat pentru pârât proba cu înscrisurile deja depuse la dosar și a respins proba cu celelalte înscrisuri solicitate, precum și proba testimonială, apreciind că nu sunt utile soluționării cauzei în raport de teza probatorie invocată.

De asemenea, Secția a încuviințat proba cu înscrisuri solicitată de Inspecția Judiciară și a constatat că a fost administrată prin depunerea acestora la dosar. Totodată, Secția a respins și solicitarea pârâtului judecător de acordare a unui nou termen de judecată pentru a fi ascultat, având în vedere că i s-a acordat posibilitatea de a se prezenta în fața instanței disciplinare, fiind citat cu această mențiune.

Prin încheierea arătată, instanța disciplinară a rămas în pronunțare asupra acțiunii disciplinare și a amânat pronunțarea la 2 iulie 2025. În motivarea soluției privind legea aplicabilă, s-a arătat că Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii a intrat în vigoare la data de 16 decembrie 2022, iar acțiunea disciplinară ce face obiectul prezentei cauze a fost înregistrată pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară la data de 20 martie 2025; în consecință, excepția prescripției răspunderii disciplinare și excepția prescripției exercitării acțiunii disciplinare au fost analizate din perspectiva dispozițiilor acestei legi.

S-a avut în vedere că abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. q teza I din Legea nr. 303/2022 este o abatere continuă, care se consumă în momentul realizării acțiunii sau inacțiunii prevăzute de norma legală și al producerii rezultatului, respectiv în momentul în care intervine încălcarea dispozițiilor legale privitoare la nerespectarea termenului legal de redactare a hotărârilor judecătorești, iar acest lucru este consecința conduitei culpabile a magistratului. Această abatere disciplinară are și un moment al epuizării, prin motivarea hotărârilor, prin sancționarea magistratului, sau prin intervenția altor cauze externe, iar de la acest moment se calculează termenele de prescripție.

S-a reținut că este lipsită de fundament juridic susținerea pârâtului că acțiunea disciplinară ar fi prescrisă pentru abaterile comise în perioada 2021-16 decembrie 2022, în condițiile în care hotărârile reținute prin acțiune nu au fost motivate nici până la pronunțarea hotărârii de către Secția pentru judecători în materie disciplinară, iar verificările din prezenta lucrare au vizat perioada ulterioară celei reținute în hotărârea anterioară de sancționare a judecătorului cercetat. Prin urmare, Secția a constatat că acțiunea disciplinară a fost exercitată cu respectarea termenului de 2 ani prevăzut de art. 47 alin. (7) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii și respectiv, a termenului de 4 ani prevăzut de art. 53 alin. (2) din același act normativ, motiv pentru care a respins excepțiile invocate.

Hotărârea recurată Prin Hotărârea nr. 6J din 11 iulie 2025, Secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A, judecător în cadrul Curții de Apel X și, în baza art. 273 lit. e din Legea nr. 303/2022, a aplicat pârâtului sancțiunea disciplinară constând în „suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni” pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. q teza I din același act normativ. În motivare, s-a reținut, ca situație de fapt, că la data de 11 septembrie 2024, domnul judecător figura cu un număr de 110 hotărâri neredactate (cu distribuție pe ani 2021–2023), cu depășiri maxime ale termenului de redactare ce ajungeau la peste 1.200 de zile.

La data de 30 octombrie 2024, domnul judecător figura cu același număr de 110 hotărâri neredactate, incluzând și hotărâri din 2024; depășiri maxime crescute (peste 1.300 de zile). În intervalul 22 octombrie 2024 – 31 ianuarie 2025: judecătorul a redactat 29 hotărâri, dar doar una mai veche, din 2021. La data de 31 ianuarie 2025, domnul judecător figura cu un număr de 113 hotărâri neredactate, cel mai mare număr din secție (dintr-un total de 152 restante la nivelul secției). La finalizarea cercetării disciplinare, magistratul mai avea un număr de 112 hotărâri neredactate (cea mai veche din 9 februarie 2021). Ulterior, pe parcursul procedurii, restanțele au continuat să crească (171 dosare/199 hotărâri la datele din lunile mai–iunie 2025, potrivit evidențelor aflate la dosar).

Prin comparație, ceilalți judecători din secția aceleiași instanțe aveau restanțe mult mai mici (până la 13 hotărâri, cea mai veche fiind recentă – iunie 2024). Instanța disciplinară a avut în vedere art. 224 alin. (1) Legea nr. 303/2022, referitor la obligațiile de serviciu/standardul de rezolvare în termene și art. 426 alin. (5) C. proc. civ., care se referă la termenul de redactare de 30 zile, cu prelungiri motivate, din prisma cărora a procedat la analiza abaterii disciplinare reținută în sarcina domnului judecător. Cu privire la latura obiectivă, Secția constată depășirea repetată și masivă a termenelor de redactare, pentru un număr foarte mare de hotărâri, inclusiv unele vechi de peste 4 ani.

Cu privire la latura subiectivă, Secția a subliniat că nu e suficientă simpla întârziere; ci trebuie stabilit caracterul imputabil. Ca urmare, a avut în vedere volumul de activitate, constatând că în anul 2023 activitatea instanței era peste unele medii la anumite repere, dar nu într-o manieră care să justifice întârzierile pârâtului; pe de altă parte, în anul 2024 volumul a fost chiar sub media instanței la indicatori relevanți. Din probatoriul administrat, a reieșit că au existat măsuri de degrevare și chiar sprijin acordat judecătorului cercetat disciplinar, (acordarea unui asistent al judecătorului), dar aceste măsuri nu au condus la remedierea restanțelor, astfel încât planul de redactare asumat nu a fost respectat, iar proiectele hotărârilor judecătorești întocmite nu au fost verificate de magistratul cercetat.

În atare condiții, Secția a concluzionat că faptele sunt imputabile judecătorului, argumentele privind volum/condiții generale și probleme personale/sănătate nu justifică întârzieri atât de mari și constante; conduita relevă o gestionare defectuoasă, precum și o acceptare a consecințelor. Secția a procedat la analiza urmării imediate a faptelor imputate, respectiv efectele asupra drepturilor părților și prestigiului justiției, reținând că întârzierea privează părțile de considerentele hotărârii (esențiale pentru exercitarea căilor de atac), prelungește nejustificat procedura și creează riscul încălcării exigenței termenului rezonabil.

Nu au fost avute în vedere apărările domnului judecător, referitoare la cauze obiective și subiective de înlăturare a caracterului imputabil al întârzierilor în redactare, instanța disciplinară arătând că este necesar ca acestea să fie examinate prin raportare la scopul actului de justiție și din perspectiva respectării drepturilor legitime ale părților oricărui litigiu, și anume de a cunoaște în termenul legal sau, în ultimă instanță, într-un termen rezonabil considerentele care fundamentează soluția pronunțată în cauză pentru a fi în măsură să decidă cu privire la exercitarea căilor de atac, precum și din perspectiva interesului legitim prezumat de soluționare cu celeritate a litigiilor deduse instanțelor judecătorești spre soluționare.

În acest context, volumul de activitate și problemele personale invocate nu sunt de natură să înlăture răspunderea disciplinară și nu justifică în mod real situația de fapt reținută și necontestată de către domnul judecător, în condițiile în care termenele prevăzute de lege pentru redactarea hotărârilor au fost depășite în cazul unui număr considerabil de hotărâri și cu perioade foarte mari de timp, cu referire și la jurisprudența în materie, respectiv decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2025 a Completului de 5 judecători (distinctă de decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2024 a aceluiași complet, prin care a rămas definitivă sancțiunea anterioară a recurentului).

În ceea ce privește apărarea pârâtului în sensul că nu mai putea fi exercitată acțiunea disciplinară pentru hotărâri neredactate pentru care a fost anterior sancționat, Secția a arătat că sancționarea anterioară nu exclude analiza hotărârilor care au rămas neredactate; altfel s-ar ajunge la lipsirea de eficiență a sancțiunii și la imposibilitatea responsabilizării, făcând trimitere la jurisprudența Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 135 din 10 iunie 2025. În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, Secția a avut în vedere: gravitatea concretă (număr și vechime), consecințele asupra drepturilor procesuale, atingerea adusă prestigiului justiției, lipsa de remediere pe parcurs, precum și antecedentele disciplinare (hotărârea nr. 13J/28.06.2023, rămasă definitivă prin decizia Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12/15.01.2024, cu sancțiune de diminuare a indemnizației).

Secția a detaliat, arătând că sancțiunea anterioară nu și-a atins scopul, restanțele persistând și agravându-se, fiind avut în vedere principiul proporționalității (cu referire la Carta europeană a statutului judecătorilor). Recursul Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, domnul judecător a formulat recurs, întemeiat pe art. 51 alin. (3) din Legea nr. 305/2022, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și a încheierii recurate, iar în rejudecare, în principal, respingerea acțiunii disciplinare ca neîntemeiată; în subsidiar: reindividualizarea sancțiunii și aplicarea uneia mai ușoare. Critici privind încheierea din 18 iunie 2025 Recurentul susține că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin respingerea probelor, critică întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc.

civ., în sensul că instanța disciplinară i-ar fi încuviințat doar înscrisurile deja depuse și un raport de expertiză psihologică extrajudiciară, respingând restul probelor ca nerelevante, deși ar fi fost utile pentru teza neimputabilității. În acest sens, invocă încălcarea art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 Constituție, precum și a regulilor de administrare a probelor, cu trimitere la art. 255 C. proc. civ., arătând că respingerea probatoriului a avut ca efect imposibilitatea dovedirii neimputabilității. Detaliind, recurentul enumeră probele solicitate și respinse de instanța disciplinară: acte medicale (inclusiv RMN), bilanțuri/indicatori ai activității 2021–2024, dovada ședințelor de permanență, dovada concediilor de odihnă și medicale, proba testimonială (grefier-șef) privind condițiile concrete de muncă, acte de stare civilă (situație familială), precum și solicitarea de a fi audiat.

Recurentul a criticat și soluțiile date excepțiilor (prescripție / conflict de legi), arătând că Secția a respins atât excepția prescripției răspunderii disciplinare, cât și excepția prescripției exercitării acțiunii disciplinare, considerând aplicabilă „exclusiv” Legea nr. 305/2022 de la data intrării în vigoare (16.12.2022) și reținând un „moment al epuizării” abaterii (inclusiv prin sancționarea magistratului), de la care ar curge termenele. A susținut că, dimpotrivă, prescripția este instituție de drept material și se aplică tempus regit actum, invocând Legea nr. 317/2004 și Decizia pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1/2014, potrivit căreia acțiunea disciplinară nu poate fi exercitată mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii faptei, raportat la depășirea termenului de redactare.

Detaliind, a arătat că, chiar și în ipoteza aplicării Legii nr. 305/2022, pentru o parte din perioadă ar fi incident același prag de 2 ani, concluzionând că faptele din intervalul anterior sunt prescrise. Criticile privind fondul abaterii disciplinare reținute în sarcina sa Recurentul a criticat hotărârea de sancționare disciplinară, atât pentru nelegalitate, cât și netemeinicie. A susținut încălcarea principiului unicității sancțiunii non bis in idem, critică ce a fost circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., deoarece elementul material reținut în prezenta cauză este neredactarea în termen unui număr de 112 hotărâri (cea mai veche din 9 februarie 2021), însă recurentul fusese deja sancționat anterior pentru fapte similare (neredactarea în termen a unui număr de 92 hotărâri).

În opinia sa, hotărârile care au făcut obiectul sancțiunii anterioare nu mai pot constitui obiect al unei noi abateri/sancțiuni; cel mult, sancțiunea anterioară poate fi valorificată doar ca element circumstanțial la individualizare. Dacă s-ar discuta despre întârzieri ulterioare „epuizării” abaterii anterioare, recurentul plasează acest reper la data rămânerii definitive a sancțiunii anterioare, care este 15 ianuarie 2024, iar durata întârzierilor ar trebui recalculată în consecință, având impact direct asupra gravității și sancțiunii. A arătat că faptele ce i se impută sunt justificate de starea sa de sănătate; așadar, recurentul susține că nu poate fi reținută abaterea disciplinară pentru care a fost sancționat, deoarece lipsește elementul esențial „din motive imputabile”, invocând o stare de epuizare profesională și afecțiuni medicale (sincope, atacuri de panică, pierderi de memorie, deficiențe de auz și vedere, insomnie cronică, dificultăți familiale).

A atașat memoriului de recurs un raport psihologic, din care rezultă că suferă de un sindrom depresiv-anxios și burnout cu impact asupra randamentului, concentrării și funcțiilor executive. Recurentul susține că își redactează singur hotărârile și că, spre deosebire de colegi, ar fi fost exclus de la sprijinul unui asistent al judecătorului (invocând o decizie administrativă a conducerii instanței). De asemenea, invocă și lipsa laturii subiective, susținând că intenția indirectă nu ar fi fost dovedită. Astfel, recurentul contestă concluzia instanței disciplinare privind vinovăția (intenție indirectă), arătând că nu ar fi fost probate elementele intelectiv și volitiv, iar materialul probator ar conduce la concluzia neimputabilității.

Printr-o altă critică, a arătat că nu a fost analizată sau a fost analizată insuficient prelungirea termenului de redactare, cu referire la art. 426 alin. (5) C. proc. civ. Susține că hotărârea atacată nu ar analiza incidența posibilității prelungirii termenului de redactare, aspect care ar influența calculul concret al întârzierii și, implicit, aprecierea gravității. În subsidiar, dacă s-ar reține imputabilitatea, recurentul solicită reindividualizarea sancțiunii, argumentând că gravitatea ar fi fost apreciată prin raportare la o durată greșită a întârzierilor (în viziunea sa, relevantă ar fi o perioadă mai scurtă, ulterioară abaterii/sancțiunii anterioare) și că nu s-ar fi ținut seama de circumstanțele personale, de calificativul profesional („Bine”) și de promovarea în grad profesional, care ar reflecta o activitate profesională bună în ansamblu.

În sprijinul căii de atac, recurentul a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că verificarea existenței unei abateri disciplinare ar presupune examinarea temeinică a circumstanțelor concrete în care a lucrat magistratul; din această perspectivă, reproșează instanței disciplinare că nu a valorificat această orientare jurisprudențială și că nici nu a permis administrarea probelor pe aceste aspecte. Apărările părților Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că sancțiunea disciplinară vizează exclusiv conduita recurentului posterioară sancționării inițiale din 15 ianuarie 2024. A subliniat că abaterea disciplinară reținută este una continuă, care se epuizează la data redactării hotărârilor, astfel că termenele de prescripție nu au început să curgă față de hotărârile neredactate.

Cu privire la probe, a susținut că instanța disciplinară a exercitat o prerogativă procesuală legitimă în respingerea probelor solicitate de recurent, acestea nefiind apte să înlăture caracterul imputabil al abaterii, ci cel mult să circumstanțieze sancțiunea; de altfel, chiar cu luarea în calcul a posibilității de prelungire prevăzute de art. 426 alin. (5) C. proc. civ., depășirile înregistrate rămân evidente, unele atingând peste 4 ani față de data pronunțării. Instanța disciplinară a avut în vedere că la nivelul Curții de Apel X există judecători cu volum de activitate superior recurentului care nu înregistrează restanțe comparabile, ceea ce relevă o gestionare defectuoasă a activității profesionale; în plus, recurentul nu a valorificat măsurile de degrevare acordate și nici sprijinul asistentului judecătorului, proiectele de hotărâri întocmite nefiind verificate, restanțele agravându-se continuu.

În concluzie, sancțiunea aplicată este proporțională cu gravitatea concretă a abaterii, numărul și vechimea hotărârilor neredactate, consecințele asupra drepturilor procesuale ale justițiabililor, lipsa oricărei ameliorări și existența antecedentelor disciplinare justificând aplicarea sancțiunii suspendării din funcție pe 6 luni, cu atât mai mult cu cât la momentul soluționării recursului, recurentul figura în continuare cu 158 de hotărâri neredactate, inclusiv cea mai veche pronunțată la 9 februarie 2021, ceea ce confirmă că sancțiunea anterioară nu și-a atins scopul. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători Examinând hotărârea atacată și încheierea recurată, în raport cu motivele și criticile formulate de recurentul A, cu dispozițiile legale incidente în cauză, ținând cont că în materie disciplinară recursul este o cale devolutivă de atac, potrivit art. 51 alin. (4) din Legea nr. 305/2022, Înalta Curte constată următoarele: Asupra recursului declarat împotriva încheierii din 18 iunie 2025 Cu privire la critica vizând respingerea probelor Recurentul susține că instanța disciplinară i-a încălcat dreptul la apărare prin respingerea mijloacelor de probă pe care le-a solicitat, respectiv acte medicale (inclusiv raportul RMN), bilanțuri și indicatori ai activității din perioada 2021–2024, dovezi privind permanențele și concediile, proba testimonială a grefierului-șef și audierea sa, întemeindu-și critica pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc.

civ., raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituție. Înalta Curte constată că această critică este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 255 și art. 258 C. proc. civ., instanța are competența de a cenzura probele propuse de părți, putând încuviința numai acele probe care sunt admisibile potrivit legii și pe care le apreciază ca utile soluționării procesului. Totodată, art. 22 din același cod conferă judecătorului prerogativa de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse, inclusiv de a respinge administrarea acelora pe care le consideră irelevante sau inutile față de obiectul cererii.

Această prerogativă procesuală, inerentă funcției jurisdicționale, nu constituie, prin ea însăși, o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenție, Curtea Europeană statuând în mod constant că statele beneficiază de o marjă de apreciere în organizarea regulilor de probă, cu condiția ca procedura să fie, în ansamblul ei, echitabilă (Rowe și Davis c. Regatului Unit, 16 februarie 2000; García Ruiz c. Spaniei, 21 ianuarie 1999). Înalta Curte reține că probele solicitate de recurent vizau circumstanțe de fapt care, chiar admițând că ar fi dovedite, nu erau de natură să înlăture caracterul imputabil al abaterii disciplinare reținute în sarcina sa; circumstanțele personale invocate, probleme de sănătate, volumul de muncă, dificultăți familiale, ar fi putut constitui, cel mult, elemente de circumstanțiere la individualizarea sancțiunii, iar nu cauze de înlăturare a vinovăției.

Prin urmare, acestea nu prezentau utilitate directă în raport cu teza probatorie esențială a neimputabilității, nefiind apte să producă un efect exonerator, astfel cum în mod corect a reținut instanța disciplinară. De altfel, instanța disciplinară a acordat recurentului posibilitatea de a se prezenta în fața sa și de a fi audiat, acesta fiind citat cu această mențiune; cum recurentul a ales să nu se prezinte, respingerea solicitării ulterioare de acordare a unui nou termen pentru a fi ascultat nu poate fi calificată ca o atingere adusă dreptului la apărare. Se constată, prin urmare, că Secția pentru judecători în materie disciplinară a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 255 art. 258 și art. 22 C. proc.

civ., că a administrat probele utile soluționării cauzei și s-a pronunțat motivat asupra tuturor cererilor de probatoriu, fiind nefondate criticile recurentului. Cu privire la excepțiile invocate Recurentul a invocat excepția prescripției răspunderii disciplinare și excepția prescripției exercitării acțiunii disciplinare, susținând că, în temeiul principiului tempus regit actum, ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 317/2004 și Decizia pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 1/2014, termenul de 2 ani de la data săvârșirii faptei împlinindu-se pentru abaterile din perioada 2021–16 decembrie 2022. Înalta Curte constată că și aceste critici sunt nefondate.

Sub aspectul legii aplicabile, dispozițiile art. 24 C. proc. civ. instituie regula potrivit căreia normele de procedură se aplică proceselor începute după intrarea lor în vigoare. Acțiunea disciplinară ce face obiectul prezentei cauze a fost înregistrată pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară la data de 20 martie 2025, dată la care Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii era deja în vigoare (din data de 16 decembrie 2022); prin urmare, prezentei proceduri disciplinare îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 305/2022, iar nu ale Legii nr. 317/2004, criticile recurentului sub acest aspect neputând fi reținute.

Referitor la natura juridică a abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. q teza I din Legea nr. 303/2022, Înalta Curte reține că aceasta are caracterul unei abateri continue, care se consumă la data expirării termenului legal de redactare a fiecărei hotărâri, însă se epuizează abia la momentul redactării efective sau al intervenției altor cauze externe. Prin urmare, termenul de prescripție a răspunderii disciplinare prevăzut de art. 53 alin. (2) din Legea nr. 305/2022 nu a început să curgă cât timp hotărârile reținute prin acțiunea disciplinară rămân neredactate. Susținerea recurentului că prescripția a intervenit pentru hotărârile pronunțate în perioada 2021–2022 este, prin urmare, lipsită de fundament juridic.

Totodată, verificările efectuate de Inspecția Judiciară în cadrul prezentei acțiuni disciplinare au vizat exclusiv perioada ulterioară celei reținute prin hotărârea anterioară de sancționare, astfel că argumentul prescripției nu poate fi primit nici din această perspectivă. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului ce vizează încheierea din 18 iunie 2025. În ceea ce privește recursul împotriva hotărârii disciplinare Prin hotărârea recurată, Secția pentru judecători în materie disciplinară a admis acțiunea disciplinară, reținând că sunt îndeplinite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. q teza I din Legea nr. 303/2022 și a aplicat recurentului sancțiunea disciplinară constând în suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni, în temeiul art. 273 lit. e din același act normativ.

Înalta Curte constată că domnului judecător îi este imputată săvârșirea abaterii disciplinare susmenționate, în forma prevăzută de prima teză a dispozițiilor legale citate, constând în „neredactarea hotărârilor judecătorești”. Într-adevăr, potrivit art. 270 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției, iar art. 5 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești prevede că judecătorii au următoarele îndatoriri: să asigure, prin activitatea desfășurată, aplicarea legii; să respecte prevederile legale și cele ce rezultă din regulamente; să dea dovadă de competență profesională, precum și să soluționeze într-un termen rezonabil cauzele deduse judecății.

Abaterea disciplinară în discuție este, sub aspect juridic, consecința nerespectării obligației stipulate la art. 426 alin. (5) C. proc. civ. „Hotărârea se redactează și semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării, urmând ca, în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori”. Motivarea hotărârii judecătorești nu este o simplă formalitate, ci reprezintă o exigență fundamentală a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că instanțele au obligația de a-și motiva deciziile cu suficientă claritate, pentru a permite părților să exercite în mod util căile de atac disponibile (García Ruiz c. Spaniei, 21 ianuarie 1999, Marea Cameră).

În hotărârea Hadjianastassiou c. Greciei (16 decembrie 1992), Curtea a statuat că necomunicarea considerentelor hotărârii în timp util privează persoana de posibilitatea de a exercita efectiv calea de atac. Obligația de motivare a hotărârilor face parte integrantă din garanțiile art. 6 din Convenție, astfel cum a confirmat Curtea în Hirvisaari c. Finlandei (27 septembrie 2001) și Suominen c. Finlandei (1 iulie 2003). Sub aspectul termenului rezonabil de soluționare a cauzelor, în hotărârea Kudła c. Poloniei (26 octombrie 2000, Marea Cameră), Curtea a subliniat că respectarea termenului rezonabil constituie un drept autonom al justițiabililor, protejat de art. 6 § 1 din Convenție. Neredactarea hotărârii prelungește indirect durata procedurii și compromite dreptul la executare, aducând atingere acestei garanții fundamentale.

Similar, în Vlad și alții c. României (26 noiembrie 2013), Curtea a constatat că durata excesivă a procedurilor constituie o încălcare a art. 6 § 1, aprecierea caracterului rezonabil urmând a fi efectuată în funcție de criteriile consacrate: complexitatea litigiului, conduita părților și a autorităților competente și importanța litigiului pentru justițiabil (Frydlender c. Franței, 27 iunie 2000, Marea Cameră; Cârstea și Grecu c. României, 15 iunie 2006). Din perspectiva specifică a neredactării hotărârilor, privarea justițiabililor de considerentele hotărârilor pe perioade de aproximativ 5 ani reprezintă o atingere gravă adusă dreptului lor de acces efectiv la căile de atac, garantat de art. 6 § 1 coroborat cu art. 13 din Convenție.

Simplul fapt că unele dintre hotărâri ar fi pronunțate în ultimă instanță nu înlătură această concluzie; chiar în lipsa căii de atac a recursului, considerentele hotărârii sunt necesare pentru a permite justițiabililor să aprecieze legalitatea soluției și să recurgă, dacă este cazul, la căile extraordinare de atac. Sub aspectul laturii obiective, abaterea constă în neîndeplinirea obligației de a redacta hotărârile judecătorești în termenele prevăzute de lege, iar sub aspectul laturii subiective trebuie ca aceste fapte să fie imputabile judecătorului, fiind exclusă orice cauză care exonerează magistratul de răspundere disciplinară.

Or, așa cum în mod corect a reținut și instanța disciplinară, în raport cu probatoriul administrat în cauză, reflectat și de situația statistică depusă la dosar, recurentul A figura cu un număr de 112 hotărâri judecătorești neredactate la finalizarea cercetării disciplinare, cea mai veche pronunțată la data de 9 februarie 2021. La data de 31 ianuarie 2025, numărul restanțelor era de 113, reprezentând cel mai ridicat din cadrul secției, dintr-un total de 152 de hotărâri neredactate la nivelul secției. La data de 17 iunie 2025, recurentul figura cu 199 de hotărâri neredactate, iar la momentul judecării recursului, cu un număr de 158. Intervalul de timp scurs de la pronunțarea celor mai vechi hotărâri neredactate depășea 1.300 de zile față de termenul legal de redactare, depășiri care nu pot fi puse pe seama niciunei ipoteze justificative rezonabile.

Atât numărul hotărârilor neredactate, cât și perioada de timp îndelungată de depășire a termenului de redactare, coroborate cu împrejurarea că activitatea pârâtului judecător a mai făcut obiectul unor verificări disciplinare anterioare, sub aspectul aceleiași abateri disciplinare, sunt aspecte care conduc, în mod evident, la concluzia că starea de fapt reținută în sarcina sa se încadrează în dispozițiile legale citate, reprezentând latura obiectivă a abaterii disciplinare imputate. De asemenea, în mod corect a reținut instanța disciplinară, raportat la situația de fapt dovedită, că pârâtului judecător îi este imputabilă fapta, având în vedere împrejurarea că acesta a avut în mod constant un mod defectuos de gestionare a timpului de lucru și de prioritizare a lucrărilor, precum și starea de pasivitate asumată în ceea ce privește îndeplinirea acestor obligații.

În fine, sub aspectul laturii subiective, atitudinea psihică a pârâtului judecător, care a prevăzut rezultatele faptelor sale, a căror producere, chiar dacă nu a urmărit-o, a acceptat-o, reiese din modul în care a înțeles să gestioneze întreaga sa activitate și să facă aplicarea dispozițiilor legale care prevăd obligația redactării în termen a hotărârilor pronunțate Prin contrast, colegii recurentului înregistrau restanțe nesemnificative, cel mai mare număr de hotărâri neredactate de un alt judecător din secție era de 13, cea mai veche datând din iunie 2024, ceea ce confirmă că situația recurentului nu este efectul unor condiții obiective comune, ci al unei gestionări personale defectuoase.

Împrejurarea că instanța a dispus degrevarea parțială a recurentului de activitatea de judecată și că acestuia i-a fost alocat un asistent al judecătorului, fără ca recurentul să valorifice aceste resurse, câtă vreme proiectele hotărârilor judecătorești întocmite nu au fost nici măcar verificate de judecător, demonstrează că neredactarea hotărârilor nu a fost cauzată de o imposibilitate obiectivă, ci de lipsa de implicare și de determinare a recurentului.

Cu privire la critica întemeiată pe principiul unicității sancțiunii/non bis in idem Recurentul susține că, prin prezenta acțiune disciplinară, i se aplică, în esență, o nouă sancțiune pentru fapte care au mai format obiectul procedurii disciplinare finalizate prin Hotărârea nr. 13J din 28 iunie 2023 (definitivă prin decizia civilă nr. 12 din 15 ianuarie 2024 a Completului de 5 judecători), prin care i-a fost aplicată sancțiunea diminuării indemnizației de încadrare brute lunare cu 15% pentru o perioadă de 3 luni, pentru neredactarea în termen a 92 de hotărâri.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, întrucât prezenta acțiune disciplinară vizează o situație cu caracter distinct, și anume conduita profesională a recurentului ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de sancționare (15 ianuarie 2024), perioadă în care, deși îi incumba în continuare obligația legală de a redacta hotărârile judecătorești, inclusiv pe cele neredactate la data sancționării inițiale, magistratul cercetat nu a dat curs acestei obligații. Mai mult, numărul restanțelor a continuat să crească: de la 92 la 112 de hotărâri neredactate la finalizarea cercetării disciplinare, iar ulterior la 171, respectiv 199, conform probelor administrate la dosar. Împrejurarea că unele dintre hotărârile reținute au fost pronunțate anterior sancționării inițiale și au format obiectul acelei proceduri nu transformă prezenta acțiune disciplinară într-o judecată repetată a aceleiași fapte.

Obligația de a redacta hotărârile judecătorești este o obligație continuă, care subzistă atâta vreme cât hotărârile rămân neredactate. Așadar, sancționarea inițială nu a stins obligația, ci a constituit un semnal de avertizare, pe care recurentul l-a ignorat. Or, a admite că o sancțiune disciplinară anterioară ar constitui un impediment definitiv la cercetarea ulterioară a acelorași hotărâri neredactate ar echivala cu consacrarea unui drept al magistratului de a nu mai redacta niciodată acele hotărâri, ceea ce ar lipsi de orice eficiență mecanismul răspunderii disciplinare și ar perpetua, fără remediu, atingerea adusă drepturilor procesuale ale justițiabililor. Așa fiind, Înalta Curte reține că instanța disciplinară a procedat corect apreciind că sancțiunea anterioară nu și-a atins scopul, câtă vreme restanțele nu numai că au persistat, dar s-au agravat.

Această soluție este în acord cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul de 5 judecători, astfel cum a fost sintetizată prin decizia nr. 135 din 10 iunie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/1/2024. Cu privire la critica vizând neimputabilitatea abaterii din cauza stării de sănătate Recurentul susține că întârzierile în redactarea hotărârilor judecătorești nu îi sunt imputabile, invocând un sindrom depresiv-anxios și burnout, certificat printr-un raport de expertiză psihologică extrajudiciară atașat memoriului de recurs. De asemenea, invocă sincope, atacuri de panică, pierderi de memorie, deficiențe de auz și vedere, insomnie cronică și dificultăți familiale. Înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită.

Se are în vedere că răspunderea disciplinară a magistraților este angajată ori de câte ori sunt îndeplinite cumulativ elementele constitutive ale abaterii disciplinare, inclusiv cerința imputabilității. Aceasta nu implică dovedirea intenției directe de a nesocoti legea; ea desemnează posibilitatea rezonabilă de a imputa magistratului conduita reproșată, adică situația în care, în condițiile concrete ale activității sale, acesta putea și trebuia să procedeze altfel. Starea de sănătate invocată de recurent nu poate fi reținută ca o cauză de înlăturare a răspunderii disciplinare, nefiind aptă să justifice neredactarea a 112 de hotărâri judecătorești pe perioade de mai mult de 4 ani.

În plus, aceste împrejurări invocate în sprijinul recursului nu reprezintă critici veritabile ale hotărârii atacate, ci sunt o reiterare a apărărilor și argumentelor invocate în faza administrativă a cercetării disciplinare, cărora instanța disciplinară le-a răspuns în mod exhaustiv, prin considerentele hotărârii pronunțate, sintetizate anterior. De altfel, argumentele recurentului, în majoritatea lor, vizează aspecte generale, ce caracterizează (afectează) activitatea și condițiile de lucru ale tuturor magistraților (volumul mare și timpul limitat de lucru, complexitatea cauzelor, deficitul de personal al instanțelor), nefiind de natură să îl exonereze de răspundere nici argumentele de ordin subiectiv, referitoare la situația personală, în condițiile în care întârzierile în redactarea hotărârilor judecătorești au reprezentat o constantă a activității judecătorului cercetat disciplinar.

De altfel, instanța disciplinară a constatat că la nivelul Curții de Apel X există judecători cu volum de activitate comparabil sau superior care nu înregistrează restanțe semnificative, în condițiile în care cel mai mare număr de hotărâri neredactate de un coleg al recurentului era de 13, față de 113 ale recurentului la același moment. Nu în ultimul rând, raportul de expertiză psihologică extrajudiciară prezentat de recurent are caracter unilateral și nu echivalează cu dovedirea unei stări medicale care să excludă imputabilitatea. Nici susținerea recurentului că ar fi fost exclus de la sprijinul unui expert jurist/ asistent al judecătorului printr-o decizie administrativă a conducerii instanței nu poate fi reținută ca o cauză de înlăturare a imputabilității.

Aceasta deoarece probatoriul administrat relevă că recurentului i-a fost alocat un asistent al judecătorului, care a întocmit proiecte de hotărâri; acestea însă nu au fost verificate de recurentul pârât. Prin urmare, această apărare nu este aptă să răstoarne concluzia privind caracterul imputabil al conduitei recurentului. Cu privire la lipsa laturii subiective Recurentul a contestat concluzia instanței disciplinare privind existența intenției indirecte, susținând că elementele intelectiv și volitiv nu ar fi fost dovedite.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, reținând că latura subiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. q teza I din Legea nr. 303/2022 nu implică dovedirea intenției de a prejudicia justițiabilii sau de a nesocoti deliberat obligațiile legale, ci se exprimă printr-o atitudine psihică de acceptare a consecințelor previzibile ale propriei conduite, respectiv judecătorul care, deși prevede că neredactarea hotărârilor va genera urmări negative, acceptă producerea acestui rezultat sau speră în mod nejustificat că el nu se va produce.

În speță, atitudinea psihică a recurentului reiese din însuși modul în care a înțeles să își gestioneze activitatea profesională: a pronunțat hotărâri pe care nu le-a redactat pe perioade de peste 4 ani, a beneficiat de măsuri de degrevare și de sprijin prin asistentul judecătorului, fără a valorifica aceste resurse (proiectele de hotărâri întocmite nefiind verificate), a asumat un plan de redactare pe care nu l-a respectat și a continuat să pronunțe hotărâri fără a le redacta pe cele anterioare, sporind continuu volumul restanțelor. Acest comportament sistematic și prelungit, asociat cu lipsa oricărei măsuri de remediere, denotă fără echivoc o atitudine psihică de acceptare a consecințelor, indiferent dacă recurentul a urmărit sau nu producerea rezultatului.

Se constată, prin urmare, că latura subiectivă a abaterii este dovedită, critica recurentului sub acest aspect neputând fi reținută. Cu privire la neanalizarea incidenței art. 426 alin. (5) teza I C. proc. civ. Recurentul susține că instanța disciplinară nu a analizat posibilitatea prelungirii termenului de redactare a hotărârii judecătorești prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ., aspect care ar influența calculul întârzierii și aprecierea gravității. Înalta Curte constată că și această critică este nefondată. Chiar în ipoteza în care ar fi valorificată integral posibilitatea de prelungire a termenului de redactare, caracterul excesiv al întârzierilor înregistrate nu ar fi putut fi pus sub semnul îndoielii.

Cele mai vechi hotărâri neredactate datează din anul 2021: dosarul nr. x/103/2018 (hotărârea pronunțată la 9 februarie 2021), dosarul nr. x/103/2013 (hotărârea pronunțată la 14 aprilie 2021), dosarul nr. x/103/2019 (hotărârea pronunțată la 27 aprilie 2021), dosarul nr. x/32/2021 (hotărârea pronunțată la 7 septembrie 2021), depășirile atingând peste 1.300 de zile față de termenul legal de redactare. Se constată că nicio aplicare a posibilității de prelungire nu ar reduce aceste depășiri la durate compatibile cu exigențele legale sau cu standardul termenului rezonabil impus de art. 6 din CEDO. Prin urmare, critica referitoare la neanalizarea art. 426 alin. (5) C. proc. civ. nu este de natură să răstoarne concluzia instanței disciplinare privind existența și gravitatea abaterii, criticile recurentului pe acest aspect fiind nefondate.

Cu privire la proba testimonială administrată în faza recursului În cadrul judecății recursului, Completul de 5 judecători a încuviințat în favoarea recurentului proba testimonială, audiind un martor a cărui declarație a fost consemnată, fiind depusă la dosar. Înalta Curte constată că martorul a relatat aspecte privind condițiile de lucru, volumul de activitate și starea generală de sănătate a recurentului — circumstanțe care nu prezintă valoare exoneratoare sub aspectul imputabilității, cum s-a detaliat anterior, aceste elemente nefiind apte să înlăture concluzia că neredactarea a 112 de hotărâri judecătorești pe perioade de peste 4 ani reprezintă o conduită culpabilă imputabilă recurentului.

Totodată, declarația martorului nu aduce elemente noi, de natură faptică, care să nu fi fost deja avute în vedere de instanța disciplinară ori care să conducă la o reevaluare a situației de fapt reținute prin hotărârea recurată. Cu privire la jurisprudența CEDO invocată de recurent Recurentul a invocat hotărârea C.R. c. Regatului Unit ca fundamentând obligația instanței disciplinare de a analiza temeinic circumstanțele concrete în care a activat magistratul. Înalta Curte constată că hotărârea invocată nu există ca atare în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia răspunderii disciplinare a magistraților. Cauza C.R.

c. Regatului Unit (cererea nr. 20190/92, hotărârea din 22 noiembrie 1995) există în baza de date HUDOC a Curții, însă are un obiect cu totul diferit de cel sugerat de recurent, vizând principiul legalității incriminărilor consacrat de art. 7 din Convenție, mai precis, dacă condamnarea reclamantului pentru violul conjugal a constituit o aplicare retroactivă a legii penale; ca urmare, nu are nicio legătură cu procedurile disciplinare ale magistraților și nici cu examinarea circumstanțelor activității profesionale a acestora. Înalta Curte reține că, prin jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat linii directoare în materia procedurilor disciplinare aplicate judecătorilor, prin raportare la art. 6 § 1 din Convenție.

Astfel, Curtea a statuat că procedurile disciplinare ale magistraților nu intră sub incidența laturii penale a art. 6 ci sunt guvernate de latura civilă a acestuia, chiar și atunci când sancțiunea aplicată este una gravă, cum ar fi suspendarea din funcție sau excluderea din magistratură (Ramos Nunes de Carvalho e Sá c. Portugaliei, Marea Cameră, 6 noiembrie 2018, cererile nr. 55391/13, 57728/13 și 74041/13; Oleksandr Volkov c. Ucrainei, 9 ianuarie 2013, cererea nr. 21722/11).

Garanțiile impuse de art. 6 § 1 în materia disciplinară vizează, potrivit acestei jurisprudențe, dreptul la o procedură contradictorie, dreptul magistratului de a fi ascultat și de a propune probe utile apărării sale, dreptul la examinarea faptelor de către un organ independent și imparțial, precum și exercitarea unui control jurisdicțional adecvat de către instanța de recurs, cu o jurisdicție suficient de largă pentru a examina atât legalitatea, cât și temeinicia deciziei disciplinare, ținând seama de gravitatea sancțiunii aplicate.

Totodată, Curtea a recunoscut în mod constant că statele dispun de o marjă de apreciere în organizarea regulilor de probă, dreptul la un proces echitabil neimplicând obligația de a administra orice probă solicitată de parte, ci de a asigura echitatea procedurii în ansamblul său (Rowe și Davis c. Regatului Unit, Marea Cameră, 16 februarie 2000; García Ruiz c. Spaniei, Marea Cameră, 21 ianuarie 1999). Examinând prezenta cauză prin prisma acestor standarde convenționale, Înalta Curte constată că procedura disciplinară și decizia de sancționare a recurentului sunt pe deplin conforme exigențelor art. 6 § 1 din Convenție.

Astfel, recurentului i-a fost asigurată posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare în fața instanței disciplinare, a fost informat cu privire la faptele ce îi sunt imputate, a depus întâmpinare, a beneficiat de administrarea probelor apreciate ca utile soluționării cauzei, a fost citat spre a fi ascultat personal, și-a exercitat dreptul la recurs, iar cauza sa a fost examinată de un complet de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu jurisdicție deplină în materie disciplinară, potrivit art. 51 alin. (4) din Legea nr. 305/2022. Controlul jurisdicțional exercitat în recurs a acoperit atât legalitatea, cât și temeinicia hotărârii disciplinare atacate, Înalta Curte pronunțându-se în mod exhaustiv cu privire la toate criticile formulate.

Pe de altă parte, instanța disciplinară a procedat tocmai la o examinare detaliată a circumstanțelor concrete în care și-a desfășurat activitatea recurentul, cu referire la volumul de activitate, indicatorii statistici comparativi, măsurile de degrevare acordate și conduita sa, astfel că susținerea că aceste elemente nu ar fi fost valorificate este contrazisă de considerentele hotărârii recurate. Prin urmare, și din perspectiva jurisprudenței CEDO în materie disciplinară, hotărârea de sancționare este legală. Reținând că hotărârea recurată este legală și temeinică, că instanța disciplinară a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite elementele constitutive al